Arhive pe etichete: altfel de poezii…

Nostalgie


Plouă septembrie, sub un gutui,
la marginea grădinii părăsite.
Ai vrea să pleci, dar vrei şi să rămâi
şi nu ştii de-ncepe totul sau este pe sfârşite.

Priveşti în urma-ţi, la paşii de peste timp,
ce s-au făcut din ce în ce mai mari,
ca brazdele adânci, de pe un câmp,
în care ai semănat şi au crescut lăstari.

Nimeni nu mai intră pe poarta cea micuţă.
Ţi-e dor de scârţâitu-i de altădată,
când ea era mare şi tu doar o fetiţă.
Acum e ruginită şi pururi încuiată.

În jurul tău, e linişte prea multă,
chiar şi ploaia plânge în tăcere,
undeva, în zare, doar o mică pasăre mai cântă
şi nu-nţelegi de e împăcare sau durere.

O lacrimă a adormit, plângându-ţi pe obraz,
o ştergi încet, o alta îi ia locul,
priveşti spre cerul ce pare de topaz
şi te întrebi şoptit unde a zburat totul.

Doar nucul cel bătrân, acelaşi credincios străjer,
a rămas la fel, în măreţia-i simplă,
învăluit în ploaie, lumină şi mister,
te-atinge uşor pe frunte, pe păr şi pe tâmplă.

Îi primeşti sărutul, zâmbind spre răsărit,
acum când soarele este la apus,
te ridici şi pleci, călcând încet, mărunt,
gândind că s-a scris tot ce era de spus.

19 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, viaţă

Simpla mea poveste


Eu sunt un pescăruş
cu aripa frântă,
în zborul spre fericire.
Sunt un mâine
început dintr-un ieri îndepărtat,
ca un suspin
ieşit, într-o noapte,
din pieptul unei tinere femei.
Sunt zâmbet şi lacrimă,
speranţă şi deznădejde,
sunt răsărit şi apus.
Sunt cea care se-aruncă-n valuri
cu inconştienţa unui copil
şi cea care se teme,
uneori, de ploaie.

Sunt o poveste simplă,
scrijelită pe o frunză
ce dansează spre asfinţit.

11 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Misterul lumii


Am visat că sunt un munte
ce priveam lumea, semeţ,
încercând să-i desluşesc misterul.

Privită de sus, însă,
lumea nu-i decât un contur.

M-am aşezat, apoi, la picioare-i,
ca un sângeriu covor
de maci.

Privită, însă, de jos,
lumea nu-i decât mişcare.

M-am ridicat
şi am înconjurat-o
ca un fum.

Însă, privită de jur-împrejur,
lumea e doar un cerc.

Cuvânt m-am făcut, atunci
şi i-am pipăit sufletul.

27 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Mă ceartă viaţa


Mă ceartă viaţa că nu-i dau mai mult
şi pe destin îl fac răspunzător.
Degeaba-i spun că sunt numai tumult
şi-ncerc, mereu, tot mai sus să zbor.

Mă ceartă viaţa că obosesc prea des
şi sufletul îl las să moară încet.
Degeaba-i spun că nu am de ales
şi că, din viitor, eu-mi fac amanet.

Taci, viaţă, taci şi nu mă mai certa,
doar tu mă faci să fiu ceea ce sunt!
Eu, uneori, de tine mai c-aş divorţa,
dar nu pot decât… să te înfrunt.

Mă plimbi în sus şi-n jos, pe malul tău,
m-arunci în valuri când nici nu mă aştept
şi-mi spui că, de toate, sunt de vină eu
şi-ar trebui, cumva, să trăiesc mai înţelept?

23 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Oglinda îmi zâmbeşte şi ea


Mă privesc în oglindă.
Rătăcesc pe micile cărări
apărute în colţul ochilor,
ce duc spre pădurea argintie,
de mesteceni,
atentă să nu strivesc
visele încă neînflorite.

Păşesc încet şi mă mir,
precum Alice, de minunile
din viaţa mea.
Cu grijă, şterg de praf
vreun gând uitat
într-un colţ de timp
şi adun în pumni
lacrimile ce strălucesc
pe frunzele sufletului.

Oblojesc o rană
de la rădăcina inimii
şi lipesc cu lut
cuvintele nerostite.
Număr paşii spre înapoi
şi ridic la puterea a doua
paşii spre orizont.

Zâmbesc.
Oglinda îmi zâmbeşte
şi ea…

35 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Drumul spre mine


Dacă vântul
nu mi-ar mai răvăşi
gândurile
ca pe nişte hârtii
aruncate neglijent,
iar ploaia
nu mi-ar mai bea
lacrimile
ca pe un ceai
aburind,
dacă noaptea
nu mi-ar mai fura
visele,
precum copiii
cireşe amare
şi cerul
nu şi-ar mai sprijini
infinitul
pe umerii mei
ca pe o mantie
de zale,

aş uita drumul
spre mine
şi aş rătăci
cu sufletul pustiu.

9 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Carpe diem!


Ne trecem viaţa, renunţând la clipe, mult prea des
şi uităm că, într-o zi, ele işi vor lua tributul.
Tânjim, prea mult, după un mâine, în care, cel mai ades,
nu facem altceva, decât să regretăm trecutul.
De vrem, putem fi totul într-o zi
şi visul să ni-l licităm pe-o singură carte,
vom pierde, însă, dacă nu vom şti,
viaţa nu o poţi trăi în rate.
Suntem atât de mici, în lumea noastră mică,
dar luptăm, în viaţă, cu toate câte sunt,
trăim, adeseori, vieţi simple, de furnică
şi ne întrebăm ce rol jucăm pe acest pământ.
„Carpe diem, quam minimum credula postero”,
ne-au lăsat ca testament, demult, poeţii,
fii pregătit mereu să poţi reîncepe de la zero.
„Carpe diem!” – poate fi însăşi esenţa vieţii.

 

 

 

 

29 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii