Fericire :)

D’ale toamnei :)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dodo şi Albişoara, doi pisoi cuminţi? Sau nu? (poezii pentru Victor şi prietenii săi)

Într-o zi de vară, într-o joi,
o pisicuţă şi un pisoi,
la plimbare au plecat
în ceea ce numeau „regat”:

o curte mai măricică,
a vecinului Costică,
gard în gard cu a lor stăpână,
dar, părinţilor, au uitat să spună!

Însă, nu mai este rost de întors!
– Uite un ghemotoc frumos!,
spune Dodo cel tărcat.
– Surioară, hai de-ndat’!

Albişoara, pisicuţa,
spre ghemotoc a dat fuguţa
şi-a-ntrebat, cu veselie:
– Ce eşti tu, o jucărie?

– Mac, mac, sunt un maaare, ăăă, mic răţoi
şi mă cheamă Gălbioi.
Dar, voi cine sunteţi, de unde aţi picat,
v-aţi rătăcit, sau de-acasă aţi plecat?

– Miau, miau, din curtea de lângă tine,
deci, te putem striga „vecine!”,
răspunseră pisoii imediat
– Vrem să ne plimbăm şi noi, prin regat!

Şi de joacă s-au şi apucat,
s-au ascuns, s-au alergat,
printre flori şi zarzavaturi,
peste legumele din straturi.

Şi la-ntrecere s-au luat
cu un fluture colorat,
au uitat de foame şi de casă,
nici n-au observat cum seara se lasă.

Gălbioi nu mai era de mult cu ei,
mama raţă îl chemase lângă fraţii săi.
Ziua se sfârşise, dar pisoii nici că simţiră
şi tot jucându-se, ei se rătăciră!

Spaima îi cuprinse pe aventurieri,
că drumul spre casă nu e nicăieri.
– Îmi este frică, Dodo, vreau acum la mamaaa,
se tânguie, miorlăind, micuţa Albişoara.

Spre norocul lor, pisica mamă
apăru ca din senin şi la ea îi cheamă.
Pisoii se-ndreaptă spre mamă alergând,
o aventură nouă nu va mai veni curând!

De nu vreţi nicicând să vă rătăciţi,
să nu fugiţi de-acasă, dragi copii cuminţi,
pe-ai voştri părinţi să îi anunţaţi,
unde, cu cine şi cât o să plecaţi!

D’ale lui Victor (şi Dodo)

Dodo, ca orice pisoi care se respectă, curios, deci, urmărea cu mare interes unde se duce apa care curge la chiuvetă. Cum nu reuşea să înţeleagă, dădea cu lăbuţa la scurgerea chiuvetei, îşi rotea capul precum o bufniţă, se uita mirat, se enerva, dar degeaba!
Victor, urmărindu-l, îi spune amuzat:
– Dodo, las-o baltă, eşti prea mic să ai dileme!

La mulţi ani, Victoraşul meu!

Să-ţi dea Dumnezeu tot ce e mai bun pe lume: sănătate, fericire, înţelepciune, iubire de oameni, viaţă lungă şi frumoasă!
La mulţi ani, tuturor Victor şi Mina!

Azi e ziua ta, copilul meu!

Astăzi e ziua ta, copilul meu
şi mă rog şi-acum, lui Dumnezeu,
să fii sănătos, să fii fericit,
să iubeşti mereu şi să fii iubit!

Te privesc, cu drag, cât ai crescut,
parcă ieri a fost când te-am născut.
Azi, împlineşti, iată, 6 ani,
să-ţi fie bine, puiul meu şi la mulţi ani!

În sfântă zi de vineri, pe lume te-am adus,
să fii demn şi bun, mereu cu capul sus,
ţi-am urat, când la sânu-mi te-am luat întâiaşi dată,
minunea mea cea mare, cât lumea asta, toată!

Tu ne umpli sufletul şi viaţa,
eşti puterea noastră de „bună dimineaţa!”,
îţi vom fi alături, oriunde şi oricum,
îţi vom fi lumină, copilul nostru bun!

La mulţi, mulţi ani, iubirea noastră,
să-ţi fie viaţa lungă şi frumoasă,
să mergi, mereu, pe drumul tău,
cu-ncredere în tine şi-n bunul Dumnezeu!

Când copiii ne dau lecţii

Când, la micul dejun, Victor mi-a făcut mofturi la a treia propunere, după ce nimic din ce-i mai oferisem înainte nu-i plăcuse – chiar dacă toate făceau parte din hrana lui obişnuită – mi-am pierdut răbdarea şi am cam ridicat tonul la el. Moment în care Victor s-a ridicat de pe scaun, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
– Te rog, mami, te rog, draga mea, nu ţipa! Te iubesc, mami, nu mai ţipa!

Mi s-a făcut ruşine. I-am cerut iertare.

Mi-a crescut băiatul… :)

Aseară, am ieşit cu Victor la joacă. S-a încălţat şi s-a repezit spre uşa de la intrare, a deschis-o, a întins mânuţa şi mi-a zis:
– Te rog, mami, ieşi tu prima!
A repetat figura şi la intrarea în lift: s-a chinuit să deschidă uşa grea de fier şi s-o ţină aşa, pentru a putea să intru eu, mai întâi. 🙂
Deci, cum vă spuneam: mi-a crescut băiatul…

Eu, când am vrut să vorbesc, am vorbit

Aveam vreo trei luni,  spun ai mei. Eram, deci, mititică. Mititică şi foarte înfăşată. Aşa era pe atunci: copilul trebuia bine strâns. Lucru ce, pare-se, îmi displăcea profund. Ceea ce mă făcea să lupt, cu înverşunare, pentru libertatea mea de mişcare. Aşa s-a întâmplat şi în după-amiaza aceea. Tocmai ce mă schimbase maică-mea şi trecuse la partea cu…, aţi ghicit, înfăşatul. Nici nu a terminat bine, că am început să mă agit, presupun, ca o râmă, aşa cum eram, tubulară. Tot agitându-mă, am reuşit să scot o mânuţă din capcană şi munceam asiduu să mi-o scot şi pe cealalaltă. În timp ce mă luptam, am strigat, nici mai mult, nici mai puţin: „ma-ma!” Se pare că nu am fost foarte inspirată, pentru că mama – care avea vreo 20 de ani – s-a speriat şi a fugit în bucătărie, lăsându-mă singură în cameră. Nu, nu fiţi răi, nu m-am luat după ea. Am început, însă, a plânge. Atât de tare, încât m-a auzit taică-meu de jos, de la scară, el tocmai ce se întorcea de la serviciu – ai mei stând, pe atunci, într-o garsonieră, la etajul 1. Urcă taică-meu speriat în casă, o întreabă pe maică-mea ce am. I se răspunde sec:
– Îi este foame.
– Şi? Nu-i dai să mănânce?
– Nu. Asta nu-i copil, e drac. A zis „mama”.
Şi-i povesteşte păţania. Taică-meu, om înţelept, la cei 25 de ani ai lui, de atunci, o linişteşte, spunându-i că, probabil, i s-a părut. Oi fi bălmăjit eu ceva, dar nu aveam cum să spun „mama” la trei luni. Mai de voie, mai de nevoie, maică-mea se lasă convinsă şi lucrurile reintră în normal. Până într-o seară, la distanţă de vreo 2-3 zile de la întâmplare, când, după băiţa de seară, zilnică, pe care mi-au făcut-o amândoi, nu am de lucru şi încep: „ma-ma!”.
Maică-mea, de acum, era veterană şi avea sclipirea aceea de „vezi, ţi-am spus eu!”, în ochi, dar taică-meu a amuţit. Şi aşa a stat câteva ore bune. Cu greu şi-a revenit. Aşa i-a trebuit, dacă m-a subestimat, nu?
Acum, e drept că şi Victor a spus „mama” la vreo patru luni şi jumătate şi „tata” la cinci luni. Şi fără să-l fi înfăşat. Că, deh, ce se naşte din pisică….

Lume, lume!

Începu iar votarea. Cum, pentru ce? Pentru PA-uri, alea a căror temă a fost „ţigara”. Dacă aţi uitat, sau nu aţi apucat să citiţi, ale mele se numesc „O ultimă…„ şi „De după„.
Acum, trag nădejde că măcar unul dintre ele tot să vă fi plăcut şi să mă votaţi. Desigur, dacă se întâmplă să vă fi plăcut amândouă… 😀
Dar, să nu mai lungim vorba: de votat, se votează până mâine, 06 nov., ora 13,30. Aveţi dreptul să votaţi 4 texte. Deci, pe lângă ale mele, le mai puteţi vota, de ex. pe ale lui Victor: „Aici e Bucureşti” şi „Linie de cod” sau pe al lui Cristian: „Cafeneaua de vicii” .

Ca de obicei, vă pup, cu drag şi vă mulţumesc!

 

D’ale lui Victor

Când era mai micuţ, Victor spunea:
– când voia apă, cerea aşa: „– Mami, apă bei!”
– lui Moş Crăciun, pe la un an şi câteva luni, îi zicea „Moş Tutui„, iar pe la doi anişori, doi anişori şi jumătate, „Moş Măcătun„.
– tot pe la un anişor şi jumătate, a început să spună că pe el în cheamă „Ictot„.

Despre toate astea discutam noi, la masă, când mă întreabă:
– Mami, dar tu înţelegeai ce spuneam eu?
– Da, mami, eu am înţeles mereu ce spuneai.
– Ia, să vedem, acum înţelegi ce spun: Chi, chi, bi?
– Da, am înţeles, îi zic eu şi repet silabele de mai sus.
– Vezi că nu ştii? Ţi-am spus că te iubesc, într-o limbă care nu există.

Noi şi Boc

mereu supuşi votului: aici. Până mâine, 01.11.2010, ora 23.

Numai că ei cu moţiunea, noi cu noţiunea. Ei cu cenzura, noi cu scriitura: adică PA-urile noastre.  Se strânseră, şi de data aceasta, multe şi faine rău. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, cel mai original mi s-a părut al lui Victor – cel cu dialog, „În locul potrivit, la locul potrivit„.

Aşa că, dacă „Între cer şi pământ” – proza mea – v-a plăcut, votaţi-mă şi vă promit că anul viitor economia va cunoaşte creşteri record, ţara se va muta direct în SUA şi va curge numai lapte şi miere, la toate robinetele. 😀

Dar, pentru că puteţi acorda 3 voturi, unul ar putea fi, deci şi pentru Victor.

Dacă ar fi să fac un buchet din toate PA-urile, ar arăta cam aşa:

Între cer şi pământ, în locul potrivit, la momentul potrivit, noua plăcere a bunicului Hamlet [şi a] pisicii [lui]  negre, prietenul indispensabil şi desăvârşit – şi iscoada perfectă – era să-l urmărească pe deputatul cu acoperiş, aşa îl numea, din cauza pălăriei caraghioase pe care o purta, pe vecinul de alături, ce-şi intitulase, pompos, ditamai viloiul „Acoperişul cerului„. Nu vedea niciun impediment în a sta cocoţat pe acoperişul casei sale, de lângă peron(ul) haltei CFR, ca şi cum ar aştepta, mereu, un alt tren. Asta şi a-l bodogăni pe pivotul echipei locale de handbal erau preocupările lui cele mai noi. Se gândea, deja, pe care dintre nepoţi să şi-l facă discipol.

De nu vă place buchetul meu de PA-uri, nu aveţi decât să-l aruncaţi în maşina de spălat decapotabilă a domnului Lică. 🙂

Dragii mei, vă mulţumesc, anticipat, pentru voturile voastre.

D’ale lui Victor… concluzii

Victor a răcit iar. 😦 A făcut febră azi noapte, am făcut noapte albă. În fine. Acum, slavă Domnului e mai bine şi, în sfârşit a vrut să mănânce. Pe lângă fripturica de pui pe grătar, mi-a cerut salată de roşii. E preferata lui. Eu m-am executat fericită.

Din toată salată, a mâncat, mai ales ceapa:

-Ştiu că ceapa îmi face bine la răceală şi la gâtuleţ. De aia vreau să mănânc cât mai multă, sa-mi treacă mai repede.

După ce a terminat de păpat, l-am luat în braţe şi l-am pupat.

-Miros a ceapă, aşa e, mami?

– Da, dar eu te iubesc când miroşi a ceapă.

Şi, firesc, a venit întrebarea lui:

– Când nu miros, nu mă iubeşti?

D’ale lui Victor … declaraţii de dragoste

– Maaami, eu te ador în fiecare zi.

Văzându-mi zâmbetul larg şi tâmp, continuă:

– Ăsta este cel mai frumos lucru pe care ţi l-am spus până acum?

D’ale lui Victor … drăgălăşenii

Victor mi-a cerut salată de roşii. L-am invitat la bucătărie să o facem împreună. Ajunşi acolo, Victor, care-şi luase şi o jucărioară cu el, când îşi dă seama că nu are nimic de făcut, îmi zice:

– Mami, parcă ziceai că  facem amândoi salata.

– E suficient că eşti, aici, cu mine.

– Dacă stau cu tine, o faci mai repede?

– Da, puiule.

– Offf, ce mamă drăguţă eşti tu.

sau:

– Mami, eu te iubesc cu sufletul. Tu cu ce mă iubeşti?

O masinuţă cu ochi, cam şifonată…

Aşa s-ar putea denumi tortul pe care l-am făcut pentru Victor. Am stat mult să mă gândesc dacă să vă arăt poza sau nu, adică dacă să mă fac de râs sau nu. 🙂 Ei, bine, pentru că este o reţetă foarte bună, pe care am găsit-o aici, de unde am luat reţeta de bază, m-am hotarât să… da. Spun „de bază”, pentru că, aşa cum veţi vedea, i-am adus modificări. Nu am poze cu etapele pregătirii tortului, pentru că l-am făcut în grabă, în dimineaţa zilei în care l-am sărbătorit pe Victor – adică sâmbătă – în paralel cu celelalte mâncăruri din meniul stabilit.

Iată reţeta, în varianta mea:

Blatul :

– 300 ml zeamă de portocale

– 200 ml de ulei

– 2 pahare şi un sfert cu zahăr

– 9 ouă

– 3 lingurite praf de copt

– 3 pahare cu făină

Mod de preparare:

Se amestecă uleiul, zeama de portocale, galbenusurile şi un pahar şi jumătate cu zahăr. Se adaugă, treptat, făina amestecată cu praful de copt. Separat, se bat albuşurile spumă cu restul de zahăr, apoi se încorporează uşor, cu o lingură, celeilalte compoziţii. Eu am pus blatul, la copt, într-o tavă dreptunghiulară, unsă cu ulei şi tapetată cu o hârtie de copt, cu dimensiunile 20 cm x 40 cm, pentru a rezulta un  blat mai mare, pentru a nu fi nevoită să fac două. Veţi vedea de ce. Se coace, în cuptorul preîncălzit, la foc potrivit, cam la 180 grade, până trece “testul scobitorii”. Iese destul de “umed” şi nu mai necesită însiropare.

Crema 1 – şarlotă de ciocolată:

– 2 pahare cu frişcă lichidă „Meggle”

– 1 ciocolată cu lapte

– o jumătate de ciocolată neagră – 85% cacao

– 50 gr. de unt

– 2 plicuri cu întăritor de frişcă

Mod de preparare:

Într-o crăticioară, se pune la încălzit frişca lichidă, fără să o fierbem, apoi, adăugăm ciocolata ruptă bucăţele şi amestecăm până se topeşte. Urmează untul şi amestecăm bine, apoi lăsăm crema la răcit.  Eu am băgat-o în congelator. Înainte de asamblarea tortului, crema se bate cu mixerul cam 10 minute, adăugând întăritorul de frişcă.

Crema a 2-a – crema de brânză :

– două cutii  de branză „Almette” cu smântână

– 80g unt

– vanilie

– 1 1/2 pahare cu zahar pudră vanilat.

– zeama de la o mandarină/portocală/lămâie (după preferinţe)

Mod de preparare:

Amestecăm brânza cu untul moale şi  batem, cu mixerul, până devine pufoasă. Adăugăm, apoi, vanilia, zeama de mandarină şi zahărul pudră, amestecând încă 5 minute.

Asamblare tort:

Din blatul mare, dreptunghiular, am tăiat, proporţional, două blaturi mai mici: unul dreptunghiular şi unul pătrat, pentru a da forma maşinuţei.

Le-am secţionat, apoi, pe fiecare, în două, astfel, că mi-au ieşit patru foi de tort. Pe prima foaie, am aşternut crema-şarlotă de ciocolată, am adăugat foaia a doua de tort, am uns-o cu crema de brânză. Capota maşinii am realizat-o din cele două foi de tort obţinute din secţionarea blatului pătrat, alternând, de asemenea, cele două creme. Am îmbrăcat tot tortul cu frişcă, pe care am colorat-o cu suc de afine (am avut afine la congelator) şi 2 linguri din crema de ciocolată. Am pus roţi, din biscuiţi „Oreo” şi ochişori din două afine.

Deşi finisajele au lăsat de dorit (pentru că nu am instrumentele necesare pentru finisaje profesionale, m-am grăbit şi a fost şi prima dată când am încercat această reţetă), iată ce a ieşit: 🙂

Promiteţi să nu râdeţi? Că de bun, a fost foarte bun. 🙂

Pentru informaţii suplimentare şi comenzi, sunaţi la numărul de telefon: 07xx.xxx.xxx 😛

D’ale lui Victor… constatări „after birthday””

Dimineaţa:

– Mami, chiar împlinesc 5 ani?

– Da, pui, chiar împlineşti 5 ani.

După-amiaza, pe drumul de la grădiniţă spre casă:

– Ştii ceva, mami? Am împlinit 5 ani, dar eu nu-i simt.

– Dar de câti ani te simţi tu?

– Ei, aşa, cam de 4 ani şi 1o luni.

La mulţi ani, copilul meu!

Au trecut 5 ani, din ACEA ZI. Cinci ani, în care m-ai învăţat cum să fiu mamă, cinci ani în care am crescut odată cu tine, în care am adormit şi m-am trezit rugându-mă lui Dumnezeu pentru tine, mulţumindu-i pentru minunea care eşti, cinci ani în care mi-ai dat puterea de a mă ridica, de a merge înainte, de a-mi înfrunta temerile, de a zâmbi, de a visa, de a spera. Mi-ai schimbat viaţa şi nu aş mai putea trăi altfel. Când îmi spui „mami, te iubesc”, nimic altceva nu mai contează.

Aseară, mi-ai spus:

„-Mami, te iubesc! Şi iubirea e totul!”

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, noroc, fericire, copilul meu! La mulţi ani, dragul mamei puişor!

Să-ţi fie bine, copilul meu!

Când te-am născut,

m-am abonat la viitor.

Necondiţionat.

Când te-am atins,

am renăscut.

Când m-ai privit,

Dumnezeu mi-a fost mai aproape

ca oricând.

Când mi-ai zâmbit,

întregul univers

mi s-a cuibărit în inimă.

Când m-ai strigat,

toată muzica lumii

a încăput în două silabe.

Când ai păşit,

ţi-am potrivit zâmbete pe cărare

să ţii drumul drept.

Uneori, noaptea,

îţi torn lacrimi la rădăcini,

să-ţi potolesc setea.

Când stau în genunchi,

cer doat atât:

„Să-ţi fie bine,

copilul meu,

oriunde vei fi.

Mereu.”

De prin curte, adunate…

Mâţă dormind în leagăn:

Hmm, m-am săturat de leagăn, am schimbat „patul”:

Am tras un pui de sooomnnnn!!!!!!!!!! Pe unde o fi Victor?

Aha, în sfârşit a venit la mine!

Unde sunt Piki şi Max?

A, uite-i:

Gata, acum vă pup şi vă salut: