Arhive pe categorii: viaţă

O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață


Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., poveşti, prietenie, privind în jur, recurs la prea multă realitate, viaţă

Despre handicapați


Aud, frecvent, în jurul meu: „Handicapatule!”, „Ești un handicapat!”, „Ce caută handicapații ăștia aici?!” și lista poate continua la infinit. Cuvinte aruncate cu încrâncenare, cu ură chiar, cu menirea vădită de a poziționa superior pe cel ce le slobozește, indiferent că le adresează unor persoane suferinde sau unor persoane fără astfel de probleme, dar care, dintr-un motiv sau altul, l-au supărat pe el, cel fericit, cel norocos, cel ales. El, arianul…

Mă deranjează cumplit acum, așa cum m-a deranjat și înainte. Înainte ca tatăl meu să ajungă să poarte această etichetă. Înainte de august 2013 când a fost supus – peste 6 ore – unei intervenții chirurgicale pe creier. În 2010, i-a fost descoperită o malformație arterio-venoasă congenitală, al cărei singur tratament era intervenția chirurgicală, cu riscurile aferente. După spusele medicilor, toată viața lui, a trăit cu o bombă în cap. Și în 2013 această bombă a explodat. Și i-a inundat creierul. Și a plecat din Rm. Vâlcea spre București, în comă, cu șanse zero să ajungă în viață aici. Dar Dumnezeu i-a fost alături. Așa cum i-ați fost și voi – mulți știți că v-am implorat să vă rugați pentru el. Și ați făcut-o. Vă mulțumesc mereu, în gând, de atunci.

A ajuns la București. O altă luptă: să supraviețuiască primei nopți. Pentru că nu s-a putut interveni chirurgical de urgență din cauza hemoragiei masive. A supraviețuit. Următoarea: va supraviețui și celei de-a doua nopți? În tot acest timp, fiind în comă indusă. A supraviețuit. Și tot așa vreo 3 zile. Până când a ajuns pe masa de operație. Timp de peste 6 ore. Timp în care noi am murit și am înviat cu fiecare clipă ce se dilata spre infinit. Medicii – dr. Rădoi și dr. Ștefănescu, de la Spitalul de Neuro-chirurgie vasculară Obregia, cărora n-o să am niciodată suficiente cuvinte pentru a le mulțumi- au făcut minuni. L-au operat sub microscop. Nu a murit pe masa de operație, dar șansele să-și revină dintr-o anestezie atât de lungă erau de 50 %. Altă luptă pe viață și pe moarte. Și a lui și a noastră.

Și-a revenit, cu greu, dar și-a revenit. Începea nivelul următor al luptei. A ieșit din operație complet paralizat. Când, într-un târziu, am avut voie să-l scot la plimbare, în cărucior, trebuia luat în brațe și pus, din pat în cărucior, și invers. Îl hrăneam cu lingurița. Ușor-ușor a început să miște și să simtă. Dar nu și cu partea stângă. De sus, până jos, totul era „mort”.

N-o voi mai lungi. După multă durere, efort, tratament, fizio și kinetoterapii, etc., s-a mai recuperat. Dar nu total. Unul dintre riscurile operației a fost amputarea câmpului vizual pe partea stângă și hemipareză mână-picior stângi. Plus o gaură cât pumnul în creier.

Tata a fost omul care nu a băut, nu a fumat, nu a băut cafea. Omul care era activ 25 de ore din 24. Omul care, alături de mama, a muncit într-un combinat chimic, a crescut 3 copii, a ridicat de la zero, cu mâinile lui, două case în curte, a avut grijă de părinți și de o soacră. Tata sculpta și picta. Și scria poezii. Acum, doar mai scrie, uneori, poezii. Atunci când se poate ridica din prăpastia emoțională în care a căzut și când se poate ridica deasupra gândului că a ajuns o povară pentru noi, dar, mai ales pentru mama. Degeaba îl asigurăm că nu este așa. Că important este că trăiește și că, totuși, se poate deplasa, poate merge singur la baie, poate mânca singur. Cu greu, dar poate.

Așa, deci, tu, perfectule, HANDICAPAȚII SUNT OAMENI care au muncit, au luptat, au râs, au dansat, au trăit, au avut visuri! OAMENI pe care nu i-a întrebat nimeni dacă vor să devină handicapați și cărora, într-o clipă doar, viața – dintr-un motiv doar de ea știut – le-a furat aceste bucurii sau, după caz, a uitat – tot dintr-un motiv doar de ea știut – să le dea la naștere. Per a contrario, tu, cel ce scuipi cuvintele ca pe cojile de semințe pe banca din parc, ești doar o subspecie nefericită. Indiferent de sexul, vârsta, poziția socio-profesională pe care le ai.

3 comentarii

Din categoria de suflet..., privind în jur, proză, părinţi, viaţă

Clipa


Uneori,
viața încremeneşte
într-o clipă de așteptare.
Se ghemuieşte acolo,
tăcută și zgribulită,
ca pe un peron
pierdut în timp.

Trenul acela,
știut doar de ea,
nu va mai trece pe acolo
niciodată.

Așa, și?
Fiecare viață
are trenul ei
ce nu va mai…

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, viaţă

Banca


– Tu ce faci cu lacrimile când ai prea multe?
Sau când te dor și nu mai curg?
m-a-ntrebat cineva.

A doua zi am fost la primărie.
– Aș vrea o autorizație
pentru o bancă de lacrimi, vă rog!
– A, nu la noi, doamnă.
Mergeți la ANAF,
dacă nu chiar la minister.
Nimeriți dumneavoastră!
mi-a spus funcționarul zâmbind strâmb.

– Pe holul din dreapta, al treilea ghișeu
pe stânga. Și nu uitați bonul de ordine!
mi-a indicat portarul, căscând plictisit.

– A, nu la noi, doamnă! La noi, abia la final.
Mergeți mai întâi la etajul trei, cu formularul 294,
la etajul doi, cu formularul 294 bis,
la parter, cu formularul 294 bis indice 1
și de acolo vă mai îndrumă ei!
La subsol vă faceți copiile xerox!
mi-a indicat o doamnă durdulie,
c-un aer preocupat.

După zeci de ghișee și birouri,
cu sacul plin de formulare,
am revenit pe holul din dreapta,
al treilea ghișeu pe stânga.
N-am uitat nici de bonul de ordine.

Aș fi plâns, dar ce să fi făcut cu lacrimile?

– Aveți aici lista. Vă trebuie registrul unic de control,
registrul de intrări-ieșiri, registrul de import-export,
jurnalul de cumpărări, jurnalul de vânzări,
opisul de activități și vedeți d-voastră ce mai scrie.
Trebuie să așteptați 30 de zile. Așa scrie la lege.
A, și să nu uit ce era mai important:
impozitul este de 90 %.
Lacrimile sunt produse de lux,
doar bogații și le permit.
Dacă ar plânge toți, cine ar mai munci în țara asta?

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, recurs la prea multă realitate, viaţă, ţară

Clipa de NEsingurătate


Oricât de greu ar părea de crezut, pentru a face pe cineva fericit, nu este nevoie decât de o clipă. Ne temem, de cele mai multe ori, să ne oprim din drumul nostru pentru cineva, crezând că nu-l putem ajuta, deși ne-am dori s-o facem. Ne închipuim că este nevoie de eforturi mult prea mari pentru puterile noastre (financiare, psihice, sufletești, fizice, etc.), pentru timpul pe care îl avem la dispoziție. Și, cumva, ne ascundem în spatele principiului: „mai bine deloc, decât prea puțin”. Ceea ce, în opinia mea, este total greșit.

Este evident că nu poți ajuta pe toată lumea, este evident că nu-i vei rezolva toate problemele – nici nu este cazul, nimeni nu-ți cere asta -, este evident că el/ea va continua să-și poarte crucea, numai că, pentru a putea merge mai departe, fiecare dintre noi are nevoie de ACEA CLIPĂ DE NESINGURĂTATE. Este clipa plină de magie, care te face să vrei să mergi înainte, să te ridici, când ai căzut, să simți că există oameni cărora le pasă de tine, care sunt capabili să plângă cu și pentru tine, care te țin de mână pentru o bucată de drum – acea bucată de drum care ți se pare cel mai greu de parcurs, poate -, care pun umăr lângă umărul tău atunci când crucea-ți stă să te strivească.

Octavian Paler spunea că „lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.” Nici nu are cum ca întreaga lume să stea în loc. Este suficient, însă, dacă o face un singur om. Care să(-ți) dăruiască acea clipă de NEsingurătate…
Uneori, este clipa care (te) poate salva. De aceea, oricine ai fi, nu ezita să dăruiești, oricui are nevoie, O CLIPĂ DE NESINGURĂTATE. Costă mai puțin decât crezi și poate valora cât o viață!

2 comentarii

Din categoria campanie, de suflet..., iubire, privind în jur, viaţă

Scrisoare către fiul meu


Copilul meu, de când mi te-ai cuibărit pentru prima oară în inimă, am știut că tu-mi vei fi universul. Am știut că, pentru tine, aș putea trece prin foc, aș putea răsturna munții, aș putea seca oceanele. Am știut că, pentru tine, voi putea face și-ți voi fi orice. De aceea, dragul meu, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi mamă, hrană, culcuș, leagăn, doctor, prietenă, soră, mă bat cu monștrii, cu muma-pădurii, îți aduc soarele în palmă, când îți îngheață mânuțele, îți aduc luna la fereastră să alunge întunericul, de care te temi, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi primăvară, lacrimă, tot ceea ce va fi nevoie ca tu să fii bine.

Dar, copilul meu, trei lucruri nu voi putea fi vreodată pentru tine și nici n-aș vrea să pot: Dumnezeu, mintea și sufletul tău.

Pe Dumnezeu, ți-am arătat unde să-l cauți.
Mintea și sufletul sunt responsabilitatea ta, sunt drumul tău prin viață. Eu doar ți-am potrivit pașii pe cărare. Tu îți ești dator să le construiești, fărâmă cu fărâmă și să le crești frumos. Vei avea sau nu averi. Vei știi să le păstrezi sau le vei pierde. Dar, și pentru a le face și pentru a o lua de la zero, ai nevoie de minte și de suflet. Mintea și sufletul vor fi reala ta avere, vor fi armele tale în viață. În și pentru ele trebuie să investești muncă, sentimente, timp. Ele te vor defini ca om, îți vor aduce prieteni, te vor face puternic, te vor ajuta să renaști când va fi nevoie.

Firesc, la un moment dat, mintea îți va fi monedă de schimb, dar, fiul meu, să nu-ți vinzi niciodată sufletul! Oricât de greu vei crede că-ți va fi, să nu renunți la sufletul tău! Vei cădea, dar știu că te vei ridica! Vei greși, dar știu că vei îndrepta! Vei plânge, dar știu că vei reînvăța să râzi! Iar eu îți voi fi mereu alături, chiar și când nu mă vei vedea. Mă vei simți…

Să-ți fie bine, copilul meu,
oriunde vei fi!
Mereu!

Cu cea mai pură iubire din lume, Mama.

Un comentariu

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., părinţi, viaţă

Azi, nu mai vreau să fiu puternic(ă)!


De câte ori n-ai spus „am obosit!”, „nu mai pot!”, „nu mai vreau să lupt!”, etc. și, imediat, ți s-a răspuns: „vai, dar, nu se poate, tu ești un om puternic”, „cum, tocmai tu?”, etc.? Desigur, cei care îți spun asta, o fac cu intenția de te ajuta, de a te determina să te ridici. Dar, oare se întâmplă așa? Cred că, de cele mai mult ori, nu. Cred că, în astfel de momente, ai nevoie să fii lăsat să NU mai fii puternic (ă). Cred că ai nevoie să ți se spună, de fapt: „E în regulă, azi voi putea eu pentru tine, azi voi fi eu puternic(ă) și pentru tine. Azi, ai voie să plângi, să-ți plângi de milă, să privești într-un punct fix, să faci orice simți că ai nevoie să faci. Azi, AI VOIE SĂ NU FII PUTERNIC(Ă). Până și Dumnezeu s-a odihnit într-a șaptea zi … „.
Pentru că, în caz contrar, consider că înăbușirea a ceea ce simți, zi după zi, duce nu la vindecare, ci la introvertire, izolare, ascunderea după masca „potrivită”, până la anihilirea adevăratului „eu”, creșterea frustrărilor și, în final, la prăbușirea totală. Nu de puține ori am auzit „incredibil ce i s-a întâmplat lui X. El/ea care era un om vesel, puternic …”.

De aceea, părerea mea este că trebuie să învățăm cum SĂ NE DĂM VOIE ȘI SĂ NU FIM PUTERNICI, așa cum trebuie SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ LE DĂM VOIE CELOR DE LÂNGĂ NOI ȘI SĂ NU FIE PUTERNICI, DIN CÂND ÎN CÂND

ATENȚIE: NU SUNT PSIHOLOG, DECI RÂNDURILE DE MAI SUS SUNT DOAR PROPRIILE-MI GÂNDURI, OBSERVAȚII, PERCEPȚII.

Un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, viaţă