Am…


Mi-s gândurile îngălbenite și părul alb.
În urmă-mi,
cărările iau forma pașilor.
Mirările nu mai rodesc
decât o dată pe an
și au gust de castane.
Îmi plouă mai des la ferestre.
Am învățat să iubesc norii
și să mi-i iau părtași.

Mi-s clipele mai numărabile
decât ieri,
precum o mulțime finită A,
cu același cardinal…
Nu mai știu să zbor,
dar am învățat să mă cațăr.
Nu mai știu să dansez,
dar am învățat să păstrez ritmul.

Am îmbătrânit…

Lasă un comentariu

Filed under de suflet..., poezii, poezii proprii

Efemeri


Timpul nu ni se mai măsoară-n ani. În clipe ni se scurge –
clipe de foc și clipe de gheață.
Peste ele, punți de speranță
între a râde și a plânge.

Viața ne este doar joc la ruletă –
păsări în mijloc de furtună.
Înainte, singură, numai iubirea ne mână,
ca un suav parfum de violetă.

Trecerea ni-i simplă-ntâmplare –
visele-s corăbii fără pânze.
Suntem ca un biet mănunchi de frunze
ce-și caută timid un loc sub soare.

Plăpânde năluci în umbrele nopții,
suntem plămădiți din vini și temeri –
doar mici pioni efemeri
aflați la mâna sorții.

(30.07.2016 – vol. Din boabe de piper și coji de portocală)

2 comentarii

Filed under poezii, poezii proprii

Când…


Când vom obosi, iubite,
ne vom așeza cuminți
pe o margine de lume,
pentru a nu încurca vremurile
și oamenii ce vor trece
pe lângă noi.

Îi vom privi tăcuți,
pentru a nu le tulbura
trecerea.

Dacă ne vor vedea,
vor ști
că am fost ca ei.

Dacă ne vor întreba,
le vom spune
că fericirea stă
în cele mai simple
și firești lucruri.

(23.07.2016 – vol. „Din boabe de piper și coji de portocală”)

2 comentarii

Filed under poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Întrebări


L-am întrebat pe Dumnezeu:
– Doamne, de ce așa și nu altfel? De ce mâine sau cândva și nu acum? De ce înnorat și nu senin, de ce verde și nu albastru, de ce cald și nu rece, de ce buruieni și nu flori…? De ce..?
– Dacă toate ar fi așa cum vrei tu, ai mai sta de vorbă cu mine? Ai mai căuta înțelesuri? mi-a răspuns El. Și încă ceva: pe o mare prea lină, uiți să mai vâsleşti. Ori, de ce-ai mai ieșit în larg?

Lasă un comentariu

Filed under întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, de suflet...

La ce bun?


Uneori,
îmi scot visele de la naftalină,
să văd dacă mai trăiesc.
Unele așteaptă cu răbdare
să le vină rândul.
Altele – cele mai multe – au îmbătrânit.
Mă privesc mustrător.
Le cer iertare.
– La ce bun? mă-ntreabă cel mai bătrân.
Ție când ți-ai cerut iertare ultima oară?
– La ce bun? l-am întrebat, la rându-mi.
Poate m-am iertat de prea multe ori…
– Sau doar ai uitat de tine…

(vol. Din boabe de piper și coji de portocale)

Lasă un comentariu

Filed under poezii, poezii proprii

O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață


Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

Lasă un comentariu

Filed under ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., poveşti, prietenie, privind în jur, recurs la prea multă realitate, viaţă

Veniți să vă pup mâinile!


Azi, la Auchan, mă așez la o casă pentru cele câteva cumpărături făcute. În spatele meu, o doamnă, undeva peste 65 de ani, mititică, îmbrăcată curat, respectabilă, își înșiră, la rându-i, câteva produse. Plătesc și, în timp ce îmi așez ce cumpărasem în pungi, o aud pe doamna respectivă adresându-i-se casieriței:
– Vă rog, luați mai întâi pâinea, uleiul și ouăle astea. Cred că am luat mai mult decât trebuia și nu-mi ajung banii. Vin direct de la spital.

Mă apropii de ea și o întreb de o deranjează dacă mă ofer să o ajut cu banii pentru restul produselor: trei roșii, un macrou congelat și încă ceva într-o punguță. Începe să plângă.
– Vaaaiii, doamnă, dar nu mi s-a mai întâmplat așa ceva! Vă mulțumesc mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate….!

Îi achit cumpărăturile. Femeia nu mai prididea cu mulțumirile și cu plânsul. Îi spun că mi-a făcut plăcere, că nu e nevoie de mulțumiri și plec cât mai repede, să nu mai prelungesc momentul.

O aud, venind din spate și strigându-mă. Mă opresc.
– Veniți să vă sărut mâinile, îmi zice, încă având lacrimi în ochi.

A căzut cerul pe mine. Am îmbrățișat-o și am plecat plângând!
Am mai auzit-o spunând:
– Și eu am împărțit, prin spital, cu ceilalți bolnavi, toată mâncarea pe care am avut-o. Dar, n-am crezut că Dumnezeu … Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva… Să vă dea Dumnezeu….

Și nu, nu era nici nebună, nici vreo șmecheră, nici vreo hoață. Era un Om, probabil o mamă și o o bunică pentru cineva…

4 comentarii

Filed under de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, iubire, recurs la prea multă realitate