Arhive lunare: Martie 2010

High technology


Ne-am rebranduit:
am devenit unidirecţionali
şi, neapărat, mai importanţi.
Suntem imuni la sentimente.
Îi arătăm cu degetul
pe cei ce mai ştiu să viseze
şi îi privim bizar
pe cei ce mai ştiu să râdă.
Le suntem superiori –
oţelul este de cea mai bună calitate.
Muşchii feţei ni s-au atrofiat,
iar inima este în plin proces de criogenizare.
Mergem în pas ostăşesc spre nicăieri
şi suntem atenţi să nu ieşim din rând.
Ne hrănim cu propria lehamite.
E desuet să spui „iartă-mă”,
iar „te iubesc” blochează mecanismul.

Ne-am rebranduit.
Tipografiile lucrează la capacitate maximă,
mâine vom primi şi etichetele:
high technology.

14 comentarii

Din categoria gânduri, poezii, recurs la prea multă realitate

Jurnalul unei dimineţi de mai (capitolul I)


Dimineaţa asta i se părea cea mai frumoasă din ultimii… o sută de ani. Aşa se simţea, ca având o sută de ani.
Dar, azi nu voia să se simtă copleşită de nimic; a dormit bine, s-a trezit bine; cum nu se mai întâmplase de mult. Deschise fereastra. Păsările ciripeau, care de care mai gălăgioase, la geamul ei şi cântecele lor îi sporeau starea de bine. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut lipsi azi de la birou! Dar nu putea. Şi-ar fi pus ginşii, tricoul de bumbac preferat, şi-ar fi prins părul, neglijent, într-o coadă de cal, după care ar fi plecat în parc! Să citească sau, pur şi simplu, să stea pe o bancă şi să privească vrăbiile, scăldându-se în praf, sau oamenii care ar fi trecut pe lângă ea, sau copiii, jucându-se. Iubea copiii. Mult. Şi faptul că avea, deja, aproape patruzeci de ani şi că lăsase timpul, iubiţii, jobul să-i răpească această bucurie, era cea mai mare tristeţe a ei. Nici faptul că era singură acum, nici că, până la urmă, aşa-zisa carieră nu-i mai oferea, din păcate, satisfacţiile de altădată, nu reuşeau să o demoralizeze mai mult decât că nu avea copii. Da, e adevărat, teoretic, încă nu era prea târziu.
Doar sunt atâtea, fată, care au făcut copii la 40 de ani, îi spuneau prietenele. Tu ce ai?!
Hei, de-ar fi aşa de simplu… Câteodată, se ura că nu putea gândi mai puţin complicat, fără să despice firul în patru. Dar, dacă o făcea ea pentru lucruri mai puţin importante, pentru un asemenea pas…
La toate astea, se gândea în timp ce urma ritualul din fiecare dimineaţă premergător plecării la birou. Din ceaşca de cafea, aburii răspândeau o mireasmă familiară, jucăuşă. Miţi rostogolea un pluş pe parchetul din living şi, din când în când, se mângâia, torcând, de picioarele ei încălţate în papucii de casă, albi şi pufoşi.
Începu sa fredoneze o melodie veche, veselă, pe care o asculta, în copilărie, la radioul bunicii. Bunica… Ciudat cum lucruri care, în mod normal, o întristau, în dimineaţa asta le putea „privi” cu zâmbetul pe buze, cu o nevoie acută de a şi le aminti şi analiza.
„- Ilenucă, mamă, îi spunea bunica ei, cu puţin timp înainte să plece dincolo, discret şi liniştită, aşa cum a trăit, să nu rămâi singură, mamă, că-i rea singurătatea! Ascultă, aci, la mine, e rău cu rău, da’ mai rău fără rău. Uite eu, după ce a murit bietu’ bunicu-tău, nu m-am învrednicit să-mi refac viaţa şi m-am chinuit singură cu cinci copii, că mă gândeam că cine mă ia pe mine cu cinci copii şi cum poate cineva să vrea să crească şi să iubească odoarele altuia. Mare prostie am făcut, muică, mare prostie că şi copiii au crescut fără tată şi eu m-am ostenit singură cu toate. Dar dacă aşa a vrut bunul D-zeu, să mi-l ia pe Costel!

Şi bunica işi ştergea ochii cu colţul baticului de pe cap. Trecuseră cincizeci de ani de atunci, dar amintirea soţului ei tot îi seca sufletul, cum zicea ea. Îl iubise, fugise cu el de la şaisprezece ani, că deh, părinţii ei, „chiaburi” fiind, nu-l puteau accepta pe sărăntoc, chit că era „înalt ca bradu’ şi frumos, muică, frumos, de se-nvârteau toate în jurul lui, la horă în sat şi, mai ales, bun, ca pâinea caldă”. Făcuseră cinci copii. Erau tineri, dar vrednici şi cu „minţile la locul lor”. Reuşiseră să-şi încropească o gospodărie frumuşică: o casă cu trei camere – „casa mare” – , o bucătărie de vară – „cunia” unde Ileana dormea cu bunica şi cu fratele ei, Ştefan, când erau mici şi părinţii fuseseră nevoiţi,  să-i dea ei să-i crească, până când au început şcoala – „de, mumă, ei au servici, cine să stea cu voi?”. Îşi aminteşte şi acum, cu nostalgie, de gutuiul de lângă casa mare, în care se urcau ca într-un leagăn…
„- Şi i-am spus, Ilenucă, în sâmbăta aia, să nu se mai ducă la lucru, i-am spus, parcă aveam aşa, un cui în inimă. I-am zis: nu te mai duce azi, Costele, lasă că pot ăia să sape la drumuri şi fără tine, că nu degeaba eşti şeful lor. Nu te mai duce că, uite, e târg la Pleniţă şi avem atâtea de luat, copiii aştia sunt desculţi, nu mai am boabe pentru păsări… Dar nu m-a ascultat, că zicea că el nu poate să stea acasă să-şi rezolve problemele şi oamenii lui să sape la şanţuri. Că tocmai de-aia e şeful lor, să fie acolo, cu ei – aranjau drumurile că-şi anunţase vizita, în sătucul lor de câmpie, Gheorghe Gheorghiu Dej şi trebuia totul terminat repede. <Lasă, Tanţo, că o să mergem duminică în târg, că nu pleacă târgul nicăieri, tot acolo o să-l găsim.> Şi a plecat râzând, după ce şi-a pupat „puradeii”, cum le zicea el, copiilor – toţi erau micuţi – maică-ta avea trei ani, unchi-tu, care era ăl mai mic, avea un an iar a mai mare avea zece ani. Dacă aş fi ştiut, Ilenucă, mamă, că atunci va fi utima oară când o să-l mai văd în viaţă, nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac să-l opresc. Când m-am dus la amiază cu coşul cu mâncare, m-am întâlnit cu Vasile a lu’ Mutu, venea spre mine să mă anunţe că pe Costel al meu a căzut malu’. Pe el şi pe Nicu a’ lui Bâzdoacă, numai că pe ăla l-au putut scoate viu, era mai la suprafaţă. Costel era pe fundul şanţului, că aşa era el, se băga unde era mai greu. Şi, când au reuşit să-l scoată, era prea târziu…”
De ce imi amintesc toate astea azi? – se întreba Ileana, în timp ce-şi aşeza laptopul în geanta lui. Nu-şi putea răspunde, dar un lucru era cert: astăzi, pentru prima oară, după zece ani, putea, oarecum, să accepte moartea bunicii. Nu că acum i-ar fi mai puţin dor… Numai că, în sufletul ei, începuse să prindă rădăcini ideea că cei doi bunici s-au reîntâlnit şi că, în sfârşit, îşi trăiesc povestea de dragoste, departe de orice i-ar mai putea despărţi. Zâmbi din nou. Şi-i închipuia îmbrăţişaţi, într-un tangou vechi, privindu-se în ochi, fără să-şi vorbească. Îşi surâdeau şi era de ajuns.

– va urma –

Capitolul II

5 comentarii

Din categoria proză

Îţi scriu scrisoare


Cu mulţumiri pentru „copilul virtual”, a cărui scriere a inspirat poezia de faţă.

Azi, îţi scriu o scrisoare…
e un crâmpei de suflet,
nu e un răspuns, nu e o ‘ntrebare,
este, doar, un cântec
despre ce a fost şi ce va fi,
despre oameni mari
ce au fost, cândva, copii.

Azi, îţi scriu o scrisoare…
e o romanţă cu parfum,
nu-i un început sau un sfârşit,
este, numai, un alt drum.

Azi, îţi scriu o scrisoare,
este un vis pierdut în gând,
nu este o oprire, nu este plecare,
sunt doar amintiri, şoptite rând, pe rând.

Azi, îţi scriu o scrisoare…
e un crâmpei de suflet…

6 comentarii

Din categoria poezii, recurs la prea multă realitate

Nu mai ucideţi copacii…


Am alergat desculţă prin pădurea de fagi,
atingerea-i m-a-nfiorat şi i-am sărutat tâmpla.
Pădurea mi-a mângâiat sufletul.
I-am respirat fiecare frunză
şi i-am îmbrăţişat copacii
ca pe nişte vechi şi dragi prieteni.
I-am acordat şoaptele ca pe un arcuş de vioară
şi-am valsat, desculţă, cu pământul,
ca o Cenuşăreasă la primul ei bal.
Apoi, am făcut reverenţe fiecărui copac
şi am plecat alintată de vânt.

Nu mai ucideţi copacii
Pădurea este a lor!

2 comentarii

Din categoria poezii, recurs la prea multă realitate

Curcubeul


Astăzi, după ploaie, peste oraş,
cerul şi-a desenat guleraş,
cu roşu, oranj, galben şi verde,
ce, tocmai de departe, se vede!

A mai adăugat albastru, indigo şi violet
şi a desenat tuşele atent, încet,
ca nu cumva culorile să se-ntindă,
sau vreo scamă de nor, de el să se prindă.

După ce a terminat de desenat,
la gât, frumos şi l-a aranjat
şi, mândru de opera lui de artă,
tuturor, fericit, le-o arată.

Păsările, toate, toate,
la sfat sunt adunate,
privesc şi se miră întrebând
„ce şi-a mai pus cerul la gât?!”

„E un fular!”, strigă unele în cor,
„Ba nu, ba nu, este un nor!”
O rândunică zice: „Ştiu eu, ştiu eu,
Acela este un curcubeu!”

2 comentarii

Din categoria copil, copilărie, poezii, poezii pentru copii

Totul sau… decât?!


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd şi aud cum, din ce în ce mai mult, este sărăcită limba asta română, îmi vine să urlu. Iar când torţionarii mai sunt şi dintre cei care-şi flutură studiile şi diplomele lor preţioase, precum alţii lanţurile groase de aur, sau, mai mult, ne şi reprezintă, în diverse funcţii şi posturi, ori îşi permit să dea şi lecţii, vorba lui Cristian Lisandru, mă transform în lup.

Oful de astăzi este „decât”,  şi la sugestia lui Victor şi a Smarandei.

Greşeala (şi nu „greşala”)  cea mai frecventă este când cuvântul se foloseşte ca adverb restrictiv în propoziţii afirmative, de genul:

Vreau decât pâine.

Corect: Nu vreau decât pâine. (adică, „nu mai am nevoie de altceva/nu mai vreau şi altceva, decât pâine”).

Dacă ne exprimăm în propoziţii afirmative, avem sinonimele „numai”, „doar”.

Vreau numai/doar pâine.

În concluzie, când adverbul „decât” se poate înlocui cu „numai/doar”, el se foloseşte doar în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”, care dă forma negativă a verbului şi, implicit, a propoziţiei. Altfel spus:

„Decât”, ca adverb de restricţie, nu se foloseşte decât în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”.

Cuvântul mai poate avea, din punct de vedere morfologic, şi valenţe de adverb comparativ de inegalitate, atunci când se poate înlocui cu adverbul comparativ „ca”.

Ex. : Este mai înalt decât tine. (Este mai înalt ca tine.)

Un alt rol pe care îl poate juca este cel de conjuncţie subordonatoare, introducând diverse circumstanţiale (comparativă de inegalitate, circumstanţială de excepţie, etc.).

Mai există şi omonimul omofon  „de cât”, format din prepoziţia simplă „de” şi pronumele/adjectivul pronominal „cât”.

Ex. : De cât are nevoie?

De cât ulei are nevoie?

Nu am avut de spus decât atât.

Şi, ca de fiecare dată, strig „ajutooor!” :

bucurvictor.wordpress.com, calinhera.wordpress.com, daniotil.ro, dianaalzner.blogspot.com,
dmd-familia.blogspot.com, www.cabral.ro
ganduripentrunoi.wordpress.com
geaninalisandru.wordpress.com
ivanuska.wordpress.com, jumatati.blogspot.com
lia-taraluiaiurea.blogspot.com, linkping.wordpress.com
lisandrulisandru.wordpress.com, mihaibendeac.ro
mtorsan.blogspot.com, paulet.wordpress.com
paulgabor.com, pisicaroz.wordpress.com
relaxare.wordpress.com, shorichitz.blogspot.com
starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com
stropidesuflet.wordpress.com, sufletdefemeie.wordpress.com
totuldesprecopii.wordpress.com,
tudorchirila.blogspot.com, vanillamoon.wordpress.com
vorbimromaneste.wordpress.com, zbateri.blogspot.com
poftă de viaţă,
tocana de cuvinte

23 comentarii

Din categoria campanii, limba română

Cadoul meu, pentru toate „FLORILE” zilei


Cu căldură şi urări de La mulţi ani!

5 comentarii

Din categoria gânduri