Ne-am rebranduit:
am devenit unidirecţionali
şi, neapărat, mai importanţi.
Suntem imuni la sentimente.
Îi arătăm cu degetul
pe cei ce mai ştiu să viseze
şi îi privim bizar
pe cei ce mai ştiu să râdă.
Le suntem superiori –
oţelul este de cea mai bună calitate.
Muşchii feţei ni s-au atrofiat,
iar inima este în plin proces de criogenizare.
Mergem în pas ostăşesc spre nicăieri
şi suntem atenţi să nu ieşim din rând.
Ne hrănim cu propria lehamite.
E desuet să spui „iartă-mă”,
iar „te iubesc” blochează mecanismul.
Ne-am rebranduit.
Tipografiile lucrează la capacitate maximă,
mâine vom primi şi etichetele:
high technology.
Dimineaţa asta i se părea cea mai frumoasă din ultimii… o sută de ani. Aşa se simţea, ca având o sută de ani.
Dar, azi nu voia să se simtă copleşită de nimic; a dormit bine, s-a trezit bine; cum nu se mai întâmplase de mult. Deschise fereastra. Păsările ciripeau, care de care mai gălăgioase, la geamul ei şi cântecele lor îi sporeau starea de bine. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut lipsi azi de la birou! Dar nu putea. Şi-ar fi pus ginşii, tricoul de bumbac preferat, şi-ar fi prins părul, neglijent, într-o coadă de cal, după care ar fi plecat în parc! Să citească sau, pur şi simplu, să stea pe o bancă şi să privească vrăbiile, scăldându-se în praf, sau oamenii care ar fi trecut pe lângă ea, sau copiii, jucându-se. Iubea copiii. Mult. Şi faptul că avea, deja, aproape patruzeci de ani şi că lăsase timpul, iubiţii, jobul să-i răpească această bucurie, era cea mai mare tristeţe a ei. Nici faptul că era singură acum, nici că, până la urmă, aşa-zisa carieră nu-i mai oferea, din păcate, satisfacţiile de altădată, nu reuşeau să o demoralizeze mai mult decât că nu avea copii. Da, e adevărat, teoretic, încă nu era prea târziu.
„Doar sunt atâtea, fată, care au făcut copii la 40 de ani, îi spuneau prietenele. Tu ce ai?!”
Hei, de-ar fi aşa de simplu… Câteodată, se ura că nu putea gândi mai puţin complicat, fără să despice firul în patru. Dar, dacă o făcea ea pentru lucruri mai puţin importante, pentru un asemenea pas…
La toate astea, se gândea în timp ce urma ritualul din fiecare dimineaţă premergător plecării la birou. Din ceaşca de cafea, aburii răspândeau o mireasmă familiară, jucăuşă. Miţi rostogolea un pluş pe parchetul din living şi, din când în când, se mângâia, torcând, de picioarele ei încălţate în papucii de casă, albi şi pufoşi.
Începu sa fredoneze o melodie veche, veselă, pe care o asculta, în copilărie, la radioul bunicii. Bunica… Ciudat cum lucruri care, în mod normal, o întristau, în dimineaţa asta le putea „privi” cu zâmbetul pe buze, cu o nevoie acută de a şi le aminti şi analiza.
„- Ilenucă, mamă, îi spunea bunica ei, cu puţin timp înainte să plece dincolo, discret şi liniştită, aşa cum a trăit, să nu rămâi singură, mamă, că-i rea singurătatea! Ascultă, aci, la mine, e rău cu rău, da’ mai rău fără rău. Uite eu, după ce a murit bietu’ bunicu-tău, nu m-am învrednicit să-mi refac viaţa şi m-am chinuit singură cu cinci copii, că mă gândeam că cine mă ia pe mine cu cinci copii şi cum poate cineva să vrea să crească şi să iubească odoarele altuia. Mare prostie am făcut, muică, mare prostie că şi copiii au crescut fără tată şi eu m-am ostenit singură cu toate. Dar dacă aşa a vrut bunul D-zeu, să mi-l ia pe Costel! „
Şi bunica işi ştergea ochii cu colţul baticului de pe cap. Trecuseră cincizeci de ani de atunci, dar amintirea soţului ei tot îi seca sufletul, cum zicea ea. Îl iubise, fugise cu el de la şaisprezece ani, că deh, părinţii ei, „chiaburi” fiind, nu-l puteau accepta pe sărăntoc, chit că era „înalt ca bradu’ şi frumos, muică, frumos, de se-nvârteau toate în jurul lui, la horă în sat şi, mai ales, bun, ca pâinea caldă”. Făcuseră cinci copii. Erau tineri, dar vrednici şi cu „minţile la locul lor”. Reuşiseră să-şi încropească o gospodărie frumuşică: o casă cu trei camere – „casa mare” – , o bucătărie de vară – „cunia” unde Ileana dormea cu bunica şi cu fratele ei, Ştefan, când erau mici şi părinţii fuseseră nevoiţi, să-i dea ei să-i crească, până când au început şcoala – „de, mumă, ei au servici, cine să stea cu voi?”. Îşi aminteşte şi acum, cu nostalgie, de gutuiul de lângă casa mare, în care se urcau ca într-un leagăn…
„- Şi i-am spus, Ilenucă, în sâmbăta aia, să nu se mai ducă la lucru, i-am spus, parcă aveam aşa, un cui în inimă. I-am zis: nu te mai duce azi, Costele, lasă că pot ăia să sape la drumuri şi fără tine, că nu degeaba eşti şeful lor. Nu te mai duce că, uite, e târg la Pleniţă şi avem atâtea de luat, copiii aştia sunt desculţi, nu mai am boabe pentru păsări… Dar nu m-a ascultat, că zicea că el nu poate să stea acasă să-şi rezolve problemele şi oamenii lui să sape la şanţuri. Că tocmai de-aia e şeful lor, să fie acolo, cu ei – aranjau drumurile că-şi anunţase vizita, în sătucul lor de câmpie, Gheorghe Gheorghiu Dej şi trebuia totul terminat repede. <Lasă, Tanţo, că o să mergem duminică în târg, că nu pleacă târgul nicăieri, tot acolo o să-l găsim.> Şi a plecat râzând, după ce şi-a pupat „puradeii”, cum le zicea el, copiilor – toţi erau micuţi – maică-ta avea trei ani, unchi-tu, care era ăl mai mic, avea un an iar a mai mare avea zece ani. Dacă aş fi ştiut, Ilenucă, mamă, că atunci va fi utima oară când o să-l mai văd în viaţă, nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac să-l opresc. Când m-am dus la amiază cu coşul cu mâncare, m-am întâlnit cu Vasile a lu’ Mutu, venea spre mine să mă anunţe că pe Costel al meu a căzut malu’. Pe el şi pe Nicu a’ lui Bâzdoacă, numai că pe ăla l-au putut scoate viu, era mai la suprafaţă. Costel era pe fundul şanţului, că aşa era el, se băga unde era mai greu. Şi, când au reuşit să-l scoată, era prea târziu…”
De ce imi amintesc toate astea azi? – se întreba Ileana, în timp ce-şi aşeza laptopul în geanta lui. Nu-şi putea răspunde, dar un lucru era cert: astăzi, pentru prima oară, după zece ani, putea, oarecum, să accepte moartea bunicii. Nu că acum i-ar fi mai puţin dor… Numai că, în sufletul ei, începuse să prindă rădăcini ideea că cei doi bunici s-au reîntâlnit şi că, în sfârşit, îşi trăiesc povestea de dragoste, departe de orice i-ar mai putea despărţi. Zâmbi din nou. Şi-i închipuia îmbrăţişaţi, într-un tangou vechi, privindu-se în ochi, fără să-şi vorbească. Îşi surâdeau şi era de ajuns.
Cu mulţumiri pentru „copilul virtual”, a cărui scriere a inspirat poezia de faţă.
Azi, îţi scriu o scrisoare…
e un crâmpei de suflet,
nu e un răspuns, nu e o ‘ntrebare,
este, doar, un cântec
despre ce a fost şi ce va fi,
despre oameni mari
ce au fost, cândva, copii.
Azi, îţi scriu o scrisoare…
e o romanţă cu parfum,
nu-i un început sau un sfârşit,
este, numai, un alt drum.
Azi, îţi scriu o scrisoare,
este un vis pierdut în gând,
nu este o oprire, nu este plecare,
sunt doar amintiri, şoptite rând, pe rând.
Azi, îţi scriu o scrisoare…
e un crâmpei de suflet…
Am alergat desculţă prin pădurea de fagi,
atingerea-i m-a-nfiorat şi i-am sărutat tâmpla.
Pădurea mi-a mângâiat sufletul.
I-am respirat fiecare frunză
şi i-am îmbrăţişat copacii
ca pe nişte vechi şi dragi prieteni.
I-am acordat şoaptele ca pe un arcuş de vioară
şi-am valsat, desculţă, cu pământul,
ca o Cenuşăreasă la primul ei bal.
Apoi, am făcut reverenţe fiecărui copac
şi am plecat alintată de vânt.
Astăzi, după ploaie, peste oraş,
cerul şi-a desenat guleraş,
cu roşu, oranj, galben şi verde,
ce, tocmai de departe, se vede!
A mai adăugat albastru, indigo şi violet
şi a desenat tuşele atent, încet,
ca nu cumva culorile să se-ntindă,
sau vreo scamă de nor, de el să se prindă.
După ce a terminat de desenat,
la gât, frumos şi l-a aranjat
şi, mândru de opera lui de artă,
tuturor, fericit, le-o arată.
Păsările, toate, toate,
la sfat sunt adunate,
privesc şi se miră întrebând
„ce şi-a mai pus cerul la gât?!”
„E un fular!”, strigă unele în cor,
„Ba nu, ba nu, este un nor!”
O rândunică zice: „Ştiu eu, ştiu eu,
Acela este un curcubeu!”
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd şi aud cum, din ce în ce mai mult, este sărăcită limba asta română, îmi vine să urlu. Iar când torţionarii mai sunt şi dintre cei care-şi flutură studiile şi diplomele lor preţioase, precum alţii lanţurile groase de aur, sau, mai mult, ne şi reprezintă, în diverse funcţii şi posturi, ori îşi permit să dea şi lecţii, vorba lui Cristian Lisandru, mă transform în lup.
Oful de astăzi este „decât”, şi la sugestia lui Victor şi a Smarandei.
Greşeala (şi nu „greşala”) cea mai frecventă este când cuvântul se foloseşte ca adverb restrictiv în propoziţii afirmative, de genul:
Vreau decât pâine.
Corect: Nu vreau decât pâine. (adică, „nu mai am nevoie de altceva/nu mai vreau şi altceva, decât pâine”).
Dacă ne exprimăm în propoziţii afirmative, avem sinonimele „numai”, „doar”.
Vreau numai/doar pâine.
În concluzie, când adverbul „decât” se poate înlocui cu „numai/doar”, el se foloseşte doar în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”, care dă forma negativă a verbului şi, implicit, a propoziţiei. Altfel spus:
„Decât”, ca adverb de restricţie, nu se foloseşte decât în corelaţie cu adverbul de negaţie „nu”.
Cuvântul mai poate avea, din punct de vedere morfologic, şi valenţe de adverb comparativ de inegalitate, atunci când se poate înlocui cu adverbul comparativ „ca”.
Ex. : Este mai înalt decât tine. (Este mai înalt ca tine.)
Un alt rol pe care îl poate juca este cel de conjuncţie subordonatoare, introducând diverse circumstanţiale (comparativă de inegalitate, circumstanţială de excepţie, etc.).
Mai există şi omonimul omofon „de cât”, format din prepoziţia simplă „de” şi pronumele/adjectivul pronominal „cât”.
Azi, la prânz, am băut ceai cu miere. Bine asortat cu „poezie pe pâine„. Iubesc ceaiul, iubesc mierea, iubesc poezia. Dar, azi, a fost altceva. Am fost servită. Galant şi curtenitor. Ca orice ritual al servirii ceaiului. Călin şi-a făcut bine treaba. Mai întâi, şi-a pus lui miere în ceai. Şi nu din impoliteţe. A vrut să se asigure că ceaiul este bine potrivit. Când i-a tremurat „mâna”, am înţeles că noi, cei care aşteptam să sorbim din ceaiul lui, contăm. Altfel, ne-ar fi „servit”, un ceai rece şi un zâmbet profesional.
Am ajuns la concluzia că sufletul meu are propriul lui suflet. Iniţial, am crezut că este bicameral. Dar nu… Este „stat în stat”. Sufletul meu, cu sufletul sufletului meu şi cu mine suntem, aşa, precum păpuşile Matrioşka sau Matroşka. Şi asta, până la urmă, n-ar fi rău, numai că, uneori, cele două nu mai vorbesc aceeaşi limbă. Mai mult, se ceartă pentru autonomie. Iar eu trebuie să dau sentinţe. Aşa, ca un fel de Curte Superioară a Drepturilor Sufletelor. Şi tare-i greu, câteodată, cu legile astea sufleteşti! Totuşi, mă consider norocoasă. Cum ar fi fost dacă sufletul meu ar fi avut propria lui minte?!
„UPDATE – APEL UMANITAR- vă rog să accesaţi, citiţi, chibzuiţi şi acţionaţi. Un copil mic se luptă cu o tumoare oribilă. Să-l ajutăm.”
Mi-e sufletul ploaie ce plânge în noapte, poveste scrijelită pe un petic de cer,
stele-mpletite în gânduri licitate,
uitare de sine ascunsă în mister.
Mi-e sufletul ploaie ce plânge tăcută,
durere tăinuită între un vis şi o-ntrebare.
Mi-e sufletul, astăzi, speranţă pierdută,
iar eu sunt un tren ce fluieră a plecare.
Mi-e sufletul ploaie, iar eu sunt un ţipăt
ce sfâşie noaptea şi se stinge încet.
Mi-e sufletul ploaie, furtună şi vuiet
iar eu sunt lacrimă, al ploii sonet.
Azi de dimineaţă, într-o nouă discuţie despre „nu mai vreau să merg la grădiniţă, mami!”, i-am explicat lui Victor cât este de important ajutorul pe care îl dă el familiei noastre, prin faptul că merge la grădiniţă. I-am spus, încă o dată, că el este un membru de bază al familiei şi că, fără ajutorul lui, ne-ar fi foarte greu.
Mi-ar trebui o infinitate de vieţi să pot descrie expresia de pe feţişoara lui!
Şi copilul meu mi-a sărutat mâna.
Mi-ar trebui o infinitate de vieţi să pot descrie ce am simţit eu!
N.B. Nu este o lecţie pentru voi, este o altă lecţie pentru mine, pe care o împărtăşesc cu voi.
M-ai legat la ochi
cu dimineaţa în care mi i-ai sărutat,
mi-ai pus, în păr, mângâierea cu care l-ai alintat.
La urechi, mi-ai agăţat
şoaptele primei nopţi de dragoste.
Mi-ai făcut cingătoare
din prima îmbrăţişare,
mi-ai pus la deget
prima floare de cais
şi m-ai făcut Mireasa ta…
UPDATE: Iu-huuu, au înmugurit copacii!!!! Nu că nu aţi fi observat şi singuri. 🙂
Am strivit liniştea între degete
ca pe un fir de iarbă verde, crud.
În cameră, a început să miroase
a amurg târziu de vară.
I-am decantat, cu grijă, esenţa
– nu trebuia să se piardă niciun strop –
şi-am împărtăşit-o cerului.
Un curcubeu a prins de veste
şi s-a-mbătat gustând-o.
Din acel moment, s-a crezut punte între lumi.
Am vrut să emigrez pe un nor. La graniţa cu Orizontul, am fost oprită: „Nu ai viză de trecere!”, mi s-a spus. „De unde să iau viză de trecere?, am întrebat. Acolo, de unde vin eu, s-a închis Ambasada pentru Orizont. Au închis chiar şi Consulatul din celălalt capăt al lumii. De unde vin eu, Orizontul a devenit doar un vis îndrăzneţ. De unde să iau viză?” Grănicerul m-a privit mirat şi a ridicat din umeri.
Când copacul vieţii îşi scutură florile,
cerul demisionează din infinit
iar Dumnezeu îşi cere tributul.
Când stelele adulmecă suflete
şi luna îşi caută chiriaşi,
când ploaia îşi cântă povestea
gonind peste visuri şi dorinţi,
timpul apasă brusc pedala secundei
ce uită drumul înapoi.
Când copacul vieţii îşi scutură florile,
când stelele adulmecă suflete,
când ploaia îşi cântă povestea,
prezentul se pierde în trecut.
[Update] S-a mai dus un OM – MILE CĂRPENIŞAN. Ce s-ar mai putea spune?! Lacrimi şi tăcere…
Avion, cu motor,
ia-mă şi pe mine-n zbor,
să mă fac ….
Copil. Când eram mică, voiam să „mă fac” mare, mă grăbeam să devin adult. Poate, pentru că eram, deja, obligată să mă port şi să gândesc ca un adult, dar să respect regulile ca un copil ce mă aflam, desigur. Eram responsabilă, printre altele, cu statul la cozi. Nu conta când se formau: la 2 dimineaţa, la 8 seara… trebuia să fii acolo, dacă voiai să ai. Să ai ce mânca. Era mai uşor în vacanţe. „Nu te încurca” şcoala, care, de altfel, era prioritară. Nu conta cum. Era paşaportul meu spre mai bine. Era orgoliul meu. În timpul şcolii, statul la cozi se strecura printre dus şi venit de la şcoală, lecţii. Cum spuneam, în vacanţe, era mai simplu. Păi ce altceva să fi făcut, nu? Taberele pe care le câştigam ca premii pentru diverse concursuri sau olimpiade ţineau, maxim, zece zile. La bunici, nu aveam unde să merg.
Stăteam la coadă pentru orice: pâine, lapte, tacâmuri de pui, vreun „adidas de porc”, pentru vreo piftie, o bucăţică de salam de soia, ulei, ouă, brânză, pentru absolut orice. A, mai erau şi „delicatesele”: porto-cale, mentosane, banane verzi (pe care le puneam pe şifonier, între ziare şi aşteptam să se coacă), mentosane, bomboane cip, hellas-ul de lămâie (dacă mai găseai, din când în când şi de portocale, erai fericit). Era bine la cozi. Socializai. Era un fel de facebook live. Numai că eram toţi „mânaţi” de acelaşi vis: să vină maşina cu ceva, să nu fi irosit timpul degeaba la coadă şi să pleci cu mâna goală acasă. Desigur, socializai până la un moment dat: până venea maşina. Atunci, rândurile se strângeau. Începea lupta. Să nu fii scos din rând, să nu fii călcat în picioare, să „apuci” şi tu ceva. Că venea ea maşina, dar nu plină. Se dădea câte puţin, din orice se primea, „să ajungă la toată lumea!”. Niciodată nu ajungea „la toată lumea”. Pentru că, nu numai că marfa era puţină (şi ajungea la ghişeu, oricum, înjumătăţită – se punea deoparte pentru cei răsfăţaţi, cei care aveau intrare „prin spate”), la finish erau întotdeauna infinit mai mulţi oameni decât cei care luaseră startul. Coada devenea un balaur uriaş care se zbătea, se încolăcea pe bara care limita teritoriul ghişeului mititel la care trebuia să-ţi primeşti „premiul” (cel mai adesea, să stătea la coadă, afară, la ghişee, special amenajate şi nu în interiorul magazinelor), căpăta dimensiuni înfricoşătoare, îi creşteau capete peste tot. Mă gândeam, pe atunci, cum se vede, oare, totul de sus, de la Dumnezeu?
Eram precum câinii înfometaţi. Se ţipa, se plângea, se împingea, oamenii mârâiau unii la alţii, nemaicontând că, de altfel, erau vecini buni sau că, vreme de o noapte sau o jumătate de zi, jucaseră table împreună sau îşi povestiseră viaţa, de-a fir a păr. O, dar ce dulce era victoria când reuşeai să ieşi, de la coadă, cu bucăţica ta de „ceva”! Aproape că nici nu mai conta că a doua zi urma să o iei de la capăt. Astăzi, punctaseşi!
Era mai dificil în preajma sărbătorilor. Atunci se formau mai multe cozi şi, oricum, era nevoie de mai mult decât reuşeai să drămuieşti de obicei. Ce să faci, de exemplu, de Paşte cu doar zece ouă, câte se dădeau „de persoană”? De persoana care stătea la coadă, nu de numărul de persoane care te aşteptau acasă. Noi eram şase. Atunci, de sărbători, trebuia să inventezi stratageme, să ai planuri de atac să cumperi căt mai multe, să faci slalom printre cozile care se formau în paralel.
De obicei, eu stăteam singură la cozi. Părinţii mei erau la serviciu. Mi se alătura, câte unul dintre ei, după ce se întorceau. Dacă mai aveau de ce.
Îmi amintesc ce fericite eram eu şi mama, odată, înainte de un Crăciun, tot la o coadă la ouă, când, am reuşit să luăm 30 de ouă şi nu 20 (zece de persoană, da?): era frig, era iarnă, se întunecase, se stătea afară, la ghişeu. Mama, cu îndemânare, „a cerut” o dată „raţia”, cu o mână fără mănuşă, a plătit repede şi, cu rapiditatea unui „magician”, a mai „cerut” o dată, cu mâna înmănuşată. Şi, culmea, i-a şi mers! Cu celelalte 10 ouă care mi se cuveneau mie – aveam 30! Wow, ce victorie!
Altădată, într-o vară, îmi petreceam vacanţa, ca de obicei, la cozi. Şi noi, copiii, aveam misiunea de a alerga după orice maşină ce arăta a maşină „de marfă”, să vedem ce a adus şi să dăm „alarma” la coadă. Ei, bine, după o astfel de maşină, am alergat şi eu. M-am dus şi l-am întrebat pe „nenea” ce a adus. „Nenea” mi-a răspuns să urc în maşină dacă vreau să aflu. Atunci nu ştiam, exact, de ce spune asta. Aveam vreo 12 ani şi o rochiţă cu volane. Am intuit, doar, că nu e în regulă. Şi am fugit mâncând pământul. La coadă, nu am putut să răspund nimic celor care aşteptau veşti. Amuţisem şi plângeam în gând (vorba băieţelului meu care mi-a zis, într-o zi, că el, câteodată, când e supărat, plânge în gând).
Ei şi povestea ar putea continua…
Avion, cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor, să mă fac…
Iniţial, am scris această poezioară, pentru copii. Dar m-am mai gândit şi am hotărât să reiau postarea. Desigur, orice asemănare cu personaje reale (na, că era să scriu dive!) este pur întâmplătoare!
Trei raţe îngâmfate
Trei raţe, îngâmfate,
moţate şi împănate,
au plecat la un amiaz la plimbare, spre un iaz.
Cum mergeau ele, tacticoase,
cu ciocu-n vânt, cu cozi întoarse,
le ajunge din urmă o găină,
ce se ştia cu ele vecină.
„Cot-codac şi bună ziua,
sunt eu, Galina, vecina…”
„Mac, mac, mac şi dă-ne pace,
n-avem timp de cotcodace!
Suntem grabite şi, apoi,
nu poţi veni acum cu noi,
asta-i o întâlnire specială
mergem la spa, surioară!”
Mac, mac, mac – râd raţele îngâmfate,
dându-şi capetele pe spate –
nu ştii tu despre ce-i vorba,
grija ta sunt oul şi ciorba.
„Dar vreau …, zice Galina surprinsă,
„Nu ne pasă, fii convinsă!”
„Ă, ă, ă…. să vă spun, să vă anunţ…”
„Dragă dar tu n-ai bun simţ!”
Îi strigă raţele ofensate
şi-şi văd de drum încolonate,
una mai legănată decât cealaltă
„Ce zici, dragă, ce ingrată
să creadă ea că noi am vrea
să ne meargă alăturea,
îţi inchipui ce s-ar fi spus la spa
că am ajuns prietene cu Galina, ha!”
Şi au ajuns ele la baltă
şi s-au bălăcit după-amiaza toată,
când seara a dat semne că se lasă,
au pornit înapoi, spre casă.
Ajunse în curtea cu flori multe,
au rămas, dintr-odată, mute,
gospodina abia aştepta să le vază,
că tocmai ce gătise varză.
Avea curtea plină de nepoţi
aşezaţi la masă, toţi,
Asta voia Galina să le spună
C-o auzise, dis-de-dimineaţă, pe stăpână!
Când te saturi de prea multă realitate, te refugiezi în visul tău preferat. Dar ce faci când ţi l-au furat sau, mai rău, ţi l-au siluit cu prezenţa lor otrăvită? Se spune că „atunci când Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide o fereastră”. Dar ce faci când, printr-o ordonanţă de urgenţă a guvernului, ţi-au confiscat aripile, pentru că nu ai plătit la timp impozitul pe zbor? Se mai spune, de asemenea, că „un şut în fund este un pas înainte?” Dar dacă erai deja pe buza prăpastiei? De câte ori nu ai auzit că „ce nu te omoară, te întăreşte”? Dar, oare, câte platoşe poţi purta în acelaşi timp? Şi pentru că nu te sperie moartea, dar te sperie „veşnicia ei”, nu poţi decât să pui punct şi… de la capăt, să te reinventezi. Însă, odată reinventat vei mai avea, oare, aceleaşi măsuri…?
Azi, m-am hotărât să pun punctul pe „i” sau pe „ii” şi, chiar, pe „iii”.
Domnule, mari probleme face „i-ul” ăsta, cât îl vezi de micuţ şi cuminţel, cum stă el aşa, în poziţie de „drepţi.”
Cum ziceam, ia să vedem când trebuie să „cânte” singur, în duet sau trio.
Păi, este simplu. Nici de această dată, nu voi intra în amănunte tehnice, adică nu voi da copy-paste din Gramatica Academiei, de exemplu.
Vă voi „vinde” şi acum un pont:
Dacă, la singular, cuvântul are, deja, în rădăcina sa, un „i„, la plural nearticulat va mai primi încă un „i” (desinenţa de plural) iar, dacă îl mai şi articulăm, dându-i funcţie de subiect al propoziţei, de exemplu, sau atribut substantival apoziţional, va primi deja şi cea de-a treia „medalie” – „i„.
Hai să vedem:
Exemplu: cuvântul „copil” (substantiv de gen masculin): ne uităm bine la el şi, surpriză!!!, are deja un „i”.
Bun, îl punem la plural şi obţinem „copii„, ca în propoziţiile:
Bine aţi venit, copii!
I-am văzut pe copii în parc.
Am cumpărat jucării pentru copii.
În construcţiile:
Copiii noştri sunt cei mai cuminţi
sau
Ei, copiii, sunt comorile noastre.,
observăm că sunt trei litere „i”. (şi nu trei de „i” – o altă greşeală foarte frecventă).
Să le analizăm: primul este cel din rădăcina substantivului singular (copil), al doilea este particula (desinenţa) de plural nearticulat iar cel de-al treilea, particula de plural articulat.
În acelaşi principiu se înscriu şi cuvintele, fie ele substantive, adjective/adverbe:
geamgiu – geamgii – geamgiii
vizitiu – vizitii – vizitiii
propriu – proprii – propriii, etc.
Dacă rădăcina cuvântului, nu conţine litera „i„, atunci vom avea:
singular: membru
plural nearticulat: membri(Comitetul va avea cinci membri. şi nu „… cinci membrii„)
plural articulat: membrii (Membrii Guvernului sunt….).
singular: codru
plural nearticulat: codri(doi codri)
plural articulat: codrii („De treci codrii de aramă…”)
negru – ma refer aici, la adjectiv, la plural va fi negrişi nu negrii (ochi negri),
la fel şi albastru – plural albaştri (ochi albaştrişi nu ochi albaştrii).
Desigur, situaţia este alta când alegem să articulăm adjectivul şi nu substantivul pe care îl determină:
Negrii (albaştrii) ei ochi te hipnotizau. în loc de
Ochii ei negri (albaştri) …
Şi pentru că a venit vorba de cuvântul „ochi” care este invariabil ca formă, atât pentru singular, cât şi pentru plural nearticulat (un ochi – doi ochi), la plural articulat se va scrie cu doi „i” şi nu cu trei „i”.
Să luăm ca exemplu şi cuvinte de genul feminin:
singular: poezie
plural nearticulat: poezii
plural articulat: poeziile (şi nu poezile)
singular: roşie
plural articulat: roşii
plural nearticulat: roşiile (nu roşile)
Deci, nu uitaţi:
Există o literă „i” în radicalul cuvântului, next level „ii”, last level „iii”, nu exista litera „i”, next level „i”, last level „ii”.
Ce să fac şi ăsta este un alt of al meu şi radarul meu de vorbitor-cititor-scriitor de limbă română, îl detectează nolens-volens.
Mami, ţi-aş dărui o floare
dar eu sunt mic
şi asta mă doare un pic.
Ce n-a ştiut Icar
Într-una din zilele trecute, când Victor m-a întrebat dacă oamenii pot zbura, răspunzându-i că, în realitate, nu dar, în imaginaţia noastră, da, el m-a întrebat :
” – Nici dacă-şi pun aripi?”
„- Nici, i-am răspuns eu şi am început să-i povestesc despre Icar şi aripile lui din pene şi ceară şi cum, din păcate, apropiindu-se prea mult de soare, i s-au topit aripile şi a căzut în Marea Egee.”
După câteva zile de la discuţia noastră, Victor îmi zice, mândru, nevoie mare:
„- Mami, să ştii că eu mi-am făcut aripi invizibile şi am putut zbura până la soare, pentru că soarele nu le-a văzut să le topească. Vezi, asta era soluţia!”
Nimeni nu ştie de mic…
Într-o altă discuţie, l-am întrebat ce vrea el să devină când va fi mare (clasica întrebare, nu?).
Răspunsul a venit prompt:
„- Mami, nimeni nu ştie de mic ce va face când va fi mare!”
Sunt un om deştept, deci…
Aseară, într-un context fără importanţă aici, îi explicam expresia „om cu scaun la cap”.
Concluzia:
„Aha, mami, eu sunt un om deştept, deci sunt cu scaun la cap, nu?”
Mami, tu eşti o primăvară!
Şi, atunci, vă întreb, nu merită copiii noştri o lume mai bună?
Bună dimineaţa, puişor,
deschide un ochişor
şi trezeşte-te uşor.
Soarele râde la geam,
păsările sunt pe ram
şi cântă toate, în cor:
„Bună dimineaţa, puişor!”
Bună dimineaţa, bună dimineaţa!
Să spălăm mâinile şi faţa,
dinţii albi, cei mititei
şi să strigăm, apoi, „hei!”
Hei, hei, hei, ne înviorăm,
micul dejun îl păpăm,
hei, hei, hei, e o nouă zi,
spre grădiniţă, vom porni!
Am adunat în palme toate lacrimile lumii
şi le-am împletit cu un fir de borangic. Cununa am adus-o ofrandă Zeului Iubirii. Am pictat tabloul vieţii mele
cu gândurile îndrăgostiţilor
şi i l-am trimis lui Dumnezeu printr-un e-mail,
cu menţiunea că nu este spam.
Am sădit un cuvânt la rădăcina unui pom
şi-am dăruit florile copiilor.
Am scrijelit pe un nor visurile ascunse pe după stele, să le citească păsările şi să le poarte pe aripi. Am dansat în ploaie, pe acorduri de Vivaldi
şi am plâns pentru fiecare zâmbet îngheţat
în eternitate.
A vorbi româneşte, român fiind, este ca şi cum ai respira. Sau ar trebui să fie. Numai că unora nu le pasă… Nu le pasă cum vorbesc. Şi, apoi, ce mai contează? Sunt miniştri? Sunt. Sunt academicieni (?). Sunt preşedinţi? Sunt. Sunt oameni „cu carte”, cel puţin oficial? Sunt.
Şi atunci? Restul e moft. La dracu’ cu grija pentru cum se vorbeşte corect! Suntem în secolul vitezei, nu? Cine mai are timp pentru asta?
Şi, totuşi, nu mă pot împiedica să deplâng drama limbii române.
Azi mă voi referi la drama lui „pe care”. Cum care „pe care” ?
Acela din Acuzativ. Văr din fraţi cu „care” dar cu rostul lui.
Acela pe care (şi nu acela care) toată lumea (sau, ma rog, din ce în ce mai multă) l-a condamnat la pieire.
Nu vreau, acum, să intru în probleme de morfologie şi sintaxă ale cuvântului însoţit de prepoziţie sau ale propoziţiei subordonate atributive pe care o introduce dar, la naiba, e atât de simplu!
Spun: „Cartea pe care am citit-o este foarte interesantă.” şi nu „Cartea care am citit-o este foarte interesantă.”, cum, de altfel, spun:
„Intelectualul care nu vorbeşte corect nu este intelectual.”
Pontul este următorul:
Fac referire la un cuvânt asupra căruia se răsfrânge o acţiune, spun „pe care”:
Cartea pe care am citit-o (eu am citit-o – pe ea, cartea)…
Spectacolul pe care l-ai văzut (tu l-ai văzut – pe el, spectacolul)….
Regula pe care au impus-o (ei au impus-o – pe ea, regula)…
Dacă, dimpotrivă, reiau un cuvânt care este „titularul” acţiunii, spun „care”:
Copilul care este obraznic va fi pedepsit. (el, copilul, este obraznic; acel copil va fi pedepsit – care este obraznic)
Oamenii care nu citesc sunt mai săraci cu o viaţă. (ei, oamenii, nu citesc; acei oameni sunt mai săraci… – care nu citesc).
Am obosit…
Mă aşez pe o margine de lume,
să-mi odihnesc gândurile.
Ţipătul lumii, însă, îmi sfâşie carnea
ca o felină înfometată.
Vreau să fug…
Un copil desculţ se opreşte lângă mine,
îmi arată luna, cu degetul
şi râde ştirb.
Îi este foame…
Întind mâna, o culeg
şi i-o aşez în palme.
Copilul muşcă din lună, cu poftă,
ca dintr-un măr copt.
Şi râde ştirb…
Îşi cuibăreşte mâna în palma mea
şi-mi face semn să-l urmez.
Nu pot să mă mişc.
Mi-au crescut rădăcini
în această margine de lume.
Vreau să plâng
dar ochii i-am dat în schimbul lunii.
Copilul mă sărută pe frunte,
îmi mângâie rănile
şi mi se aşează în poală.
A adormit…
Şşştttt, voi, gânduri rătăcite
şi, tu, lume nebună,
doarme un copil,
pe-o margine de lună.
Mă cert cu păsările
ce-şi caută cuiburi
în braţele mele.
Mă cert cu ploaia,
cu vântul şi cu pădurea,
dojenesc un curcubeu
rătăcit în zare
şi-mi plâng bătrâneţea.
Noaptebunacopii's Blog 