Simpla mea poveste

Eu sunt un pescăruş
cu aripa frântă,
în zborul spre fericire.
Sunt un mâine
început dintr-un ieri îndepărtat,
ca un suspin
ieşit, într-o noapte,
din pieptul unei tinere femei.
Sunt zâmbet şi lacrimă,
speranţă şi deznădejde,
sunt răsărit şi apus.
Sunt cea care se-aruncă-n valuri
cu inconştienţa unui copil
şi cea care se teme,
uneori, de ploaie.

Sunt o poveste simplă,
scrijelită pe o frunză
ce dansează spre asfinţit.

Oglinda îmi zâmbeşte şi ea

Mă privesc în oglindă.
Rătăcesc pe micile cărări
apărute în colţul ochilor,
ce duc spre pădurea argintie,
de mesteceni,
atentă să nu strivesc
visele încă neînflorite.

Păşesc încet şi mă mir,
precum Alice, de minunile
din viaţa mea.
Cu grijă, şterg de praf
vreun gând uitat
într-un colţ de timp
şi adun în pumni
lacrimile ce strălucesc
pe frunzele sufletului.

Oblojesc o rană
de la rădăcina inimii
şi lipesc cu lut
cuvintele nerostite.
Număr paşii spre înapoi
şi ridic la puterea a doua
paşii spre orizont.

Zâmbesc.
Oglinda îmi zâmbeşte
şi ea…

Azi mă ascund

Visez că zbor.

Sunt pe un nor.

Mi-e dor.

Sunt o cireaşă,

pururi mireasă

mă cert cu o caisă.

Visez că tac,

dar mă prefac.

Nu mi-e pe plac.

Sunt o cicoare

mă-ndoi sub soare.

Şi asta doare.

Visez că fug,

sunt doar un fulg.

Nu vreau să plâng.

Sunt doar pământ.

Dar cine sunt?

Azi mă ascund.

When that my dark ego…

Fani sau nu, bărbaţi sau femei, sensibili sau mai puţin, cu toţii am fost şocaţi de sinuciderea Mădălinei Manole. Se caută răspunsuri, se umblă prin unghere ascunse, se arată cu degetul, se plânge, se spun rugăciuni, se aprind lumânări, se cer moşteniri… Dincolo de toate acestea, dincolo de şocul pe care l-am simţit, la rându-mi, la aflarea veştii, mă interesează drama omului Magda Mircea şi a omului, în general.

Cu toţii avem cimitire în suflet, cu toţii cărăm cruci în spate, cu toţii ne-am gândit, la un moment dat, la moarte, într-un fel sau altul. Câţi dintre noi nu au spus, cândva: „până aici. mai bine…” sau „nu mai pot, am ajuns la capăt de drum.” Şi, totuşi, cineva, ceva  ne-a făcut să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Dar, cât de vulnerabilă este graniţa dintre raţiune şi nonraţiune, cât de uşor intră sufletul în eclipsă totală de speranţă, de voinţă de a trăi,  cât de uşor se produce declicul? Cât de uşor ceaţa învăluie totul într-atât, încât ce era mai important în viaţa până în acel moment – copii, soţ, familie, în general, prieteni, etc. – trece în plan secund, ba, mai mult, îi vrem pedepsiţi, chiar?

Cât durează până acel „eu” – cel adormit, ascuns – „that my dark ego” – îl omoară pe celălalt „eu” şi, mai ales, ce-i dă această putere de anihilare a tot ce însemnă „viaţă”? Când nu mai pot coexista şi se deschide abisul?

Există un destin?

Încă mă întreb când cele două „Mădăline” au devenit duşmani. Aparent, această femeie avea tot ce-şi poate dori un om. Se pare, însă, că deşi aproape şi-a anunţat sfârşitul „în gura mare”, familia şi prietenii, dar, mai ales, familia – au pus, mai presus de viaţa ei, convenţionalismul, faima, orice altceva.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte întrebări. Cât de atenţi sunt cei de lângă noi la trăirile noastre, cât de atenţi suntem noi la trăirile celor de lângă noi?

Cum spuneam, am comis-o!

Despre asta este vorba:

Prima mea carte de poezii. Un vis împlinit… 🙂 Este în lucru (îmi dau de furcă ilustraţiile) şi cartea cu poezii pentru copii, în care voi fi coautoare, alături de Victor. 🙂  Ambele apar la Editura „Ars Docendi”.

Sper că nu v-aţi supărat că m-am jucat un pic cu voi, dar aşteptam să iasă de la tipar şi nici nu mi-o luaţi în nume de rău că mă laud. Însă este prea mare bucuria să nu o împărtăşesc cu voi. Sper să reuşesc să organizez şi o lansare a celor două cărţi; de fapt, două: una în Bucureşti şi una în Rm. Vâlcea.

Aceste două cărţi sunt cadoul meu pentru Victor şi pentru familia mea. Cine ştie, poate vor mai urma şi altele… 🙂

Vă mulţumesc că aţi intrat în jocul meu! Sunteţi nişte prieteni adevăraţi!

Acum 19 ani…

Acum 19 ani, eu şi soţul meu, liceeni pe atunci, am descoperit că suntem singurii de pe planetă. Ne-am luat de mână şi am scris

 

Povestea noastră

 

În acea zi de mai, când m-ai privit,

în acea zi de mai, când ţi-am zâmbit,

spre univers, am deschis fereastră

şi ne-am făcut planeta noastră.

   

Am evadat, ţinându-ne de mână

şi am jurat să creştem, împreună,

copii, nepoţi şi ce-o vrea Dumnezeu,

mereu a ta, mereu al meu.

 

 Am urcat munţi şi am coborât în văi,

mereu singuri, doar noi, amândoi,

am plâns când viaţa ne-a certat,

am mers târâş, dar am şi dansat.

  

Am dăruit şi am primit în dar,

zi după zi, dintr-al vieţii calendar,

eram copii când ne-am îndrăgostit,

am rămas aceiaşi, doar c-am mai albit.

 

 Am râs şi am tăcut în doi,

am pierdut lupte şi am câştigat război

şi, de ne-am rătăcit, câteodată,

ne-am căutat planeta toată.

 

Am mers înainte, am mers înapoi,

însă, tot timpul, „eu” a însemnat „noi”,

am făcut schimb de inimă şi de suflet

şi am cântat iubirea în duet.

  

Trecut-au, aşa, an după an,

din tot ce-a fost, nimic n-a fost în zadar,

copilul nostru ne este mărturie

şi a iubirii noastre, pururea făclie.

 

 

Am obosit

Am obosit albastru

precum cerul de infinit.

Am obosit de cuvinte

şi am obosit de tăcere,

am obosit de soare

şi-am obosit de stele…

Am obosit… şi-atât!

Gonesc

Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor.
sunt ploaie – voi fi nor.
sunt vis. Şi mă trezesc.
Gonesc.

Azi sunt răspuns. Mâine voi fi întrebare.
sunt umbră – voi fi soare.
sunt cuvânt. Şi şoptesc.
Gonesc.

Azi sunt drum. Mâine voi fi cărare.
sunt insulă – voi fi mare.
sunt privire. Şi clipesc.
Gonesc.

Azi sunt poveste. Mâine voi fi vers.
sunt citibilă – mă veţi fi-nţeles.
sunt femeie. Şi iubesc.
Gonesc.

Azi sunt mâine. Mâine voi fi ieri.
sunt aici – voi fi nicăieri.
sunt tăcere. Şi tresar.
Dispar.

Celălalt eu

Azi am avut întâlnire. Cu mine.
– Îţi propun un joc, accepţi? m-a-ntrebat celălalt eu al meu.
– De parcă aş avea de ales! Accept, zic.
– Uite, eu îţi pun nişte întrebări şi tu răspunzi cu primul cuvânt care-ţi vine în minte. Să-ncepem: Ce-i defineşte pe oameni?
– Hmm. Mersul biped.
– Mda. Pentru unii e singura caracteristică. Dar şi găinile sunt bipede şi sunt… găini.
– Sufletul? supralicitez eu.
– Bun. Bipezi şi cu suflet.
– Iubirea, ura?
– Şi animalele iubesc. Şi, uneori, o fac mai bine, mai intens decât oamenii. Dar este adevărat, animalele nu ştiu să urască.
– Gândirea?
-Gândirea? Am văzut animale cu uimitoare planuri de acţiune. Şi, câteodată, mi-e greu să cred că-i doar instinctul.
– Credinţa? merg eu mai departe.
– Ce-i credinţa? Propăvăduirea lui Dumnezeu? Cruci şi metenele? Lumânări aprinse? Mersul la slujbă în fiecare duminică? Cunoaşterea Bibliei? Să nu spui „fir-ar al dracului?” Ce-i, deci, credinţa?
– Deşi se spune că izvorăşte din necunoaştere, credinţa e Cunoaşterea. E relaţia fiecăruia cu Dumnezeu. E împăcarea cu Dumnezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Poate fi chiar fericirea.
– Fericirea? Ce-i fericirea?
– Pentru mine, fericirea înseamnă să-mi văd familia râzând, în fiecare zi.
Eul meu m-a privit şi n-a mai zis nimic.

Voi ce i-aţi fi răspuns?