Arhive pe etichete: eu

Simpla mea poveste


Eu sunt un pescăruş
cu aripa frântă,
în zborul spre fericire.
Sunt un mâine
început dintr-un ieri îndepărtat,
ca un suspin
ieşit, într-o noapte,
din pieptul unei tinere femei.
Sunt zâmbet şi lacrimă,
speranţă şi deznădejde,
sunt răsărit şi apus.
Sunt cea care se-aruncă-n valuri
cu inconştienţa unui copil
şi cea care se teme,
uneori, de ploaie.

Sunt o poveste simplă,
scrijelită pe o frunză
ce dansează spre asfinţit.

11 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Oglinda îmi zâmbeşte şi ea


Mă privesc în oglindă.
Rătăcesc pe micile cărări
apărute în colţul ochilor,
ce duc spre pădurea argintie,
de mesteceni,
atentă să nu strivesc
visele încă neînflorite.

Păşesc încet şi mă mir,
precum Alice, de minunile
din viaţa mea.
Cu grijă, şterg de praf
vreun gând uitat
într-un colţ de timp
şi adun în pumni
lacrimile ce strălucesc
pe frunzele sufletului.

Oblojesc o rană
de la rădăcina inimii
şi lipesc cu lut
cuvintele nerostite.
Număr paşii spre înapoi
şi ridic la puterea a doua
paşii spre orizont.

Zâmbesc.
Oglinda îmi zâmbeşte
şi ea…

35 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

Azi mă ascund


Visez că zbor.
Sunt pe un nor.
Mi-e dor.

Sunt o cireaşă,
pururi mireasă
mă cert cu o caisă.
Visez că tac,
dar mă prefac.
Nu mi-e pe plac.

Sunt o cicoare
mă-ndoi sub soare.
Şi asta doare.

Visez că fug,
sunt doar un fulg.
Nu vreau să plâng.

Sunt doar pământ.
Dar cine sunt?
Azi mă ascund.

15 comentarii

Din categoria poezii

When that my dark ego…


Fani sau nu, bărbaţi sau femei, sensibili sau mai puţin, cu toţii am fost şocaţi de sinuciderea Mădălinei Manole. Se caută răspunsuri, se umblă prin unghere ascunse, se arată cu degetul, se plânge, se spun rugăciuni, se aprind lumânări, se cer moşteniri… Dincolo de toate acestea, dincolo de şocul pe care l-am simţit, la rându-mi, la aflarea veştii, mă interesează drama omului Magda Mircea şi a omului, în general.

Cu toţii avem cimitire în suflet, cu toţii cărăm cruci în spate, cu toţii ne-am gândit, la un moment dat, la moarte, într-un fel sau altul. Câţi dintre noi nu au spus, cândva: „până aici. mai bine…” sau „nu mai pot, am ajuns la capăt de drum.” Şi, totuşi, cineva, ceva  ne-a făcut să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Dar, cât de vulnerabilă este graniţa dintre raţiune şi nonraţiune, cât de uşor intră sufletul în eclipsă totală de speranţă, de voinţă de a trăi,  cât de uşor se produce declicul? Cât de uşor ceaţa învăluie totul într-atât, încât ce era mai important în viaţa până în acel moment – copii, soţ, familie, în general, prieteni, etc. – trece în plan secund, ba, mai mult, îi vrem pedepsiţi, chiar?

Cât durează până acel „eu” – cel adormit, ascuns – „that my dark ego” – îl omoară pe celălalt „eu” şi, mai ales, ce-i dă această putere de anihilare a tot ce însemnă „viaţă”? Când nu mai pot coexista şi se deschide abisul?

Există un destin?

Încă mă întreb când cele două „Mădăline” au devenit duşmani. Aparent, această femeie avea tot ce-şi poate dori un om. Se pare, însă, că deşi aproape şi-a anunţat sfârşitul „în gura mare”, familia şi prietenii, dar, mai ales, familia – au pus, mai presus de viaţa ei, convenţionalismul, faima, orice altceva.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte întrebări. Cât de atenţi sunt cei de lângă noi la trăirile noastre, cât de atenţi suntem noi la trăirile celor de lângă noi?

21 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, de suflet..., gânduri

Cum spuneam, am comis-o!


Despre asta este vorba:

Prima mea carte de poezii. Un vis împlinit… 🙂 Este în lucru (îmi dau de furcă ilustraţiile) şi cartea cu poezii pentru copii, în care voi fi coautoare, alături de Victor. 🙂  Ambele apar la Editura „Ars Docendi”.

Sper că nu v-aţi supărat că m-am jucat un pic cu voi, dar aşteptam să iasă de la tipar şi nici nu mi-o luaţi în nume de rău că mă laud. Însă este prea mare bucuria să nu o împărtăşesc cu voi. Sper să reuşesc să organizez şi o lansare a celor două cărţi; de fapt, două: una în Bucureşti şi una în Rm. Vâlcea.

Aceste două cărţi sunt cadoul meu pentru Victor şi pentru familia mea. Cine ştie, poate vor mai urma şi altele… 🙂

Vă mulţumesc că aţi intrat în jocul meu! Sunteţi nişte prieteni adevăraţi!

61 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii pentru copii, recurs la prea multă realitate

Acum 19 ani…


Acum 19 ani, eu şi soţul meu, liceeni pe atunci, am descoperit că suntem singurii de pe planetă. Ne-am luat de mână şi am scris

 

Povestea noastră

 
În acea zi de mai, când m-ai privit,
în acea zi de mai, când ţi-am zâmbit,
spre univers, am deschis fereastră
şi ne-am făcut planeta noastră.
   
Am evadat, ţinându-ne de mână
şi am jurat să creştem, împreună,
copii, nepoţi şi ce-o vrea Dumnezeu,
mereu a ta, mereu al meu.
 
 Am urcat munţi şi am coborât în văi,
mereu singuri, doar noi, amândoi,
am plâns când viaţa ne-a certat,
am mers târâş, dar am şi dansat.
  
Am dăruit şi am primit în dar,
zi după zi, dintr-al vieţii calendar,
eram copii când ne-am îndrăgostit,
am rămas aceiaşi, doar c-am mai albit.
 
 Am râs şi am tăcut în doi,
am pierdut lupte şi am câştigat război
şi, de ne-am rătăcit, câteodată,
ne-am căutat planeta toată.
 
Am mers înainte, am mers înapoi,
însă, tot timpul, „eu” a însemnat „noi”,
am făcut schimb de inimă şi de suflet
şi am cântat iubirea în duet.
  
Trecut-au, aşa, an după an,
din tot ce-a fost, nimic n-a fost în zadar,
copilul nostru ne este mărturie
şi a iubirii noastre, pururea făclie.
 
 

33 comentarii

Din categoria de suflet..., remember, sărbătoare

Am obosit


Am obosit albastru
precum cerul de infinit.
Am obosit de cuvinte
şi am obosit de tăcere,
am obosit de soare
şi-am obosit de stele…
Am obosit… şi-atât!

26 comentarii

Din categoria gânduri