Arhive pe etichete: piaţă

Când bucuria stă în doi litri de lapte …


Ieri de dimineață, ca în fiecare miercuri, merg la piață, la doamna de la care-mi cumpăr laptele. În timp ce aștept să-mi dea restul, apare o doamnă mai în vârstă.
– Cât e litrul de lapte?
– 3 lei. Nu mai am decât o sticlă de 2 l.
– Bine, uitați aici 3 lei și merg să scot pensia și vă aduc și restul de 3 lei. Sau, stați că uite mai am niște mărunt. Poate fac de încă 3 , că nu vreau să credeți că nu sunt de cuvânt.
Mă apropii de ea și o întreb dacă se supără să-i plătesc eu laptele. Și, pentru a nu se simți jignită, o rog să-l primească în amintirea bunicii mele, pe care o chema Constanța.
-Vaaaaiii, dar ce bucurie îmi faceți! Nici nu vă dați seama! De când n-am mai băut lapte! Nici nu știți ce bucurie îmi faceți! Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu … !
Și-ncepe să mă blagoslovească și să mă pupe, pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, de parcă cine știe ce-i dăruisem. Și nu se mai oprea din mulțumit!
Nu știam cum să plec mai repede, să-mi ascund lacrimile și fâstâceala. Nu erau decât doi litri de lapte …

Reclame

Un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, mancarea cea de toate zilele, privind în jur, recurs la prea multă realitate

„Viaţa noastră unde e, ce-aţi făcut cu ea?”


Ieri, la Real: un cuplu de pensionari. Ea se apropie de o cutie cu ochelari de soare. Pune o pereche la ochi.
– Cât costă?, o întreabă soţul.
– 10 lei.
– Pune-i la loc! De 10 lei, ne luăm cârnaţi.
Lăsând la o parte că acei ochelari nu ar trebui comercializaţi, că fac rău şi nu bine, mi-a venit să plâng.

Plec de la Real, spre piaţă. Cautând una, alta, mă plimb de la o tarabă la alta. La un moment dat, observ o doamnă în vârstă, cam în jur de 80 de ani, cred, îmbrăcată în negru, care se tot uita la legumele de pe tarabe. O urmăresc cu privirea. Face turul de vreo două ori, dar nu cumpără nimic. La un moment dat, mă apropii de taraba pe care o privea de la distanţă. Intru în vorbă cu vânzătoarea, pe care o cunosc, şi-i semnalez prezenţa doamnei. „- I-a murit soţul de curând.”, îmi spune. Apoi, o întreabă:
„- Doriţi ceva?”
„- Nu, mă uit, deocamdată.”, îi răspunde doamna. Şi rămâne uitându-se. Mă apropii de ea şi o rog să nu se supere că mă ofer să-i cumpăr nişte legume. Îmi spune că nu. La final, îmi mulţumeşte şi pleacă. Cu demnitate.

Plec dispre piaţă, spre casă. Pe trotuare, alţi bătrâni, sub soarele nebun de azi, încercau să vândă ce mai găsiseră prin casă: un bocanc scofâlcit, un ventilator ruginit, nişte umeraşe şi alte mărunţişuri… Cumpărători… deloc…

Asta esta imaginea unei ţări europene, a sec. al XXI-lea, mândre de democraţia, independenţa, libertatea, reformarea ei!!!!!!

Da, ştiu, cine nu este puternic, trebuie să iasă din sistem, nu? Nu rezistă decât deştepţii şi puternicii….

Voi, bolnavilor de ură, cum puteţi privi la toate astea, fără pic de tresărire? Când aţi fost ultima dată într-un sat sau într-un spital sau într-o şcoală? Când aţi vorbit ultima oară cu vecinul vostru?

Vă iluzionaţi că, dintr-un organism bolnav, sunteţi organul supravieţuitor? Sărmanii de voi! Rugaţi-vă să nu ajungeţi, niciodată, voi sau ai voştri, în situaţia în care să vă blestemaţi zilele şi, totodată, nu uitaţi că pământul se învârteşte!!!!!!

3 comentarii

Din categoria privind în jur, părinţi, recurs la prea multă realitate, România, viaţă, ţară

Paiaţa


A fost, odată, o paiaţă,
pe oameni, mereu i-a-nveselit.
Le împărţea zâmbete-ntr-o piaţă.
De la un timp, însă, a dispărut.

Toţi o caută, o vor,
se simt pierduţi fără ea.
Era speranţa, alinul lor,
când flori de hârtie le-mpărţea.

Cu salopeta-i roşu-verde,
cu claia ei de păr rebel,
făcea totul să-i dezmierde:
era când iepuraş, când porumbel,

zâmbea, neobosită, o zi-ntreagă.
Vindea fericire pe câţiva bănuţi.
Părea pe toţi să-i înţeleagă,
târgoveţi, gură-cască, necunoscuţi.

N-a-ntrebat-o nimeni cine este,
de unde vine, unde pleacă,
nu le păsa de-a ei poveste,
nu ştiau cine-i sub mască.

În dimineaţa când n-a mai apărut,
când locu-i era gol şi fără viaţă,
unde să o caute, nimeni n-a ştiut.
Fusese doar paiaţa dintr-o piaţă.

Într-o altă zi, un zvon s-a risipit:
atunci, când n-a mai putut să zâmbească,
de inimă rea, paiaţa a murit.
Păcat că n-au avut timp, mai bine s-o cunoască!

6 comentarii

Din categoria poezii