Arhive lunare: Septembrie 2011

D’ale lui Victor…


sincerităţi

– Mami, te ador! Să nu uiţi asta niciodată! Cine nu te adoră, nu te iubeşte, sau nu te place e un prost!
– Mami, nu are cum să mă iubească sau să mă placă toată lumea. Important este să mă iubiţi tu şi cu tati.
– Dar ştii ceva? Îmi place foarte mult de tine când eşti plină de energie şi te joci cu mine. Când eşti obosită şi nu te simţi bine şi vrei să te odihneşti, eşti urâtă toată!

secrete

După cum ştiţi, vineri a fost ziua lui Victor. A împlinit 6 anişori.
În dimineaţa zilei, ne-am dus la grădiniţă, pregătiţi cu tot ce trebuie pentru petrecerea de acolo. Când am intrat pe uşă, toţi copiii i-au urat „La mulţi ani!”, iar o fetiţă a venit, l-a strâns în braţe şi l-a pupat cu foc. În seara aceasta, am deschis discuţia despre pupic. Victor îmi zice:
– Dar să ştii, mami, că S. m-a pupat şi înainte să fie ziua mea!
– Da? îl întreb mirată şi amuzată în acelaşi timp. Şi tu ai pupat-o?
– Da.
– Şi de ce nu mi-ai spus?
– Păi… de ce să-ţi spun?
– Pentru că eu trebuie să ştiu tot. Şi cum v-aţi pupat, pe obraz?
– Da, normal. Dar tot nu înţeleg, de ce trebuia să-ţi spun?

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă, La mulţi ani!

Azi e ziua ta, copilul meu!


Astăzi e ziua ta, copilul meu
şi mă rog şi-acum, lui Dumnezeu,
să fii sănătos, să fii fericit,
să iubeşti mereu şi să fii iubit!

Te privesc, cu drag, cât ai crescut,
parcă ieri a fost când te-am născut.
Azi, împlineşti, iată, 6 ani,
să-ţi fie bine, puiul meu şi la mulţi ani!

În sfântă zi de vineri, pe lume te-am adus,
să fii demn şi bun, mereu cu capul sus,
ţi-am urat, când la sânu-mi te-am luat întâiaşi dată,
minunea mea cea mare, cât lumea asta, toată!

Tu ne umpli sufletul şi viaţa,
eşti puterea noastră de „bună dimineaţa!”,
îţi vom fi alături, oriunde şi oricum,
îţi vom fi lumină, copilul nostru bun!

La mulţi, mulţi ani, iubirea noastră,
să-ţi fie viaţa lungă şi frumoasă,
să mergi, mereu, pe drumul tău,
cu-ncredere în tine şi-n bunul Dumnezeu!

26 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., eveniment, inocenţă, La mulţi ani!, poezii, poezii pentru copii, părinţi

Prin reducere la absurd…


UPDATE: Nici nu am terminat bine de urcat articolul, că mă sună o prietenă să-mi spună ce „noroc” mare a dat peste băieţelul ei, elev în clasa I: a primit azi, la şcoală, o punguţă de cadouri ce conţinea un penar complet echipat, precum şi patru caiete marca „Pigna”, cu cartea de vizită a unui senator PDL.

Sunt anti Băsescu şi gaşca lui. Profund anti, până în măduva oaselor, cu greaţa şi revolta aferente. Dar pentru că în mine sălăşluiesc două „euri” – nu, nu am personalitate multiplă! – unul care gândeşte cu sufletul şi celălalt care gândeşte cu mintea (n-am niciun merit, sau vreo vină pentru asta, de la zodie mi se trage), zic să dau satisfacţie şi eului meu cel raţional şi să fac o analiză a situaţiei, chiar matematică. Astfel, să presupunem, prin reducere la absurd, că acestor domni şi doamne de la putere chiar le-a păsat şi le pasă de această ţară şi de oamenii ei, dar, din cauza (sau datorită, cum ar spune un anumit soi de intelectual român) contextului internaţional, a vremurilor tulburi, cu puternice efecte şi la nivel naţional, nu prea au ce face, sunt legaţi de mâini şi de picioare, se luptă cu zmeul şi cu balaurii, nu dorm noaptea căutând soluţii, sunt disperaţi… Pot chiar să înţeleg asta, până la un punct – am un grad ridicat de toleranţă. Dar ce nu pot înţelege este de ce sunt ei aşa de fericiţi, de ce jubilează ei de câte ori ni se adresează, de ce bunăstarea lor este direct proporţională cu nenorocirile noastre, de ce se poartă precum nişte stăpâni, cu biciul în mână, de ce pare că se hrănesc cu lacrimile şi rănile poporului român?

Întrebări care îmi demonstrează că ipoteza de la care am plecat este falsă! 

Şi mă gândesc câtă dreptate a avut fi-meu, când a exclamat: „Mami, Boc ar trebui bătut, ca să nu mai facă atâtea bocate!” 

12 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, gânduri, politică, România, scrieri politice, viaţă, ţară

Dau poezie, pentru mâncare!


Vă mai amintiţi de copiii de la Centrul de plasament Pinocchio? Vă mai amintiţi că, în afară de faptul că aceşti copii au nevoie să fie vizitaţi, măcar din când în când, mi s-a spus că duc lipsă de mâncare?
De aceea, m-am gândit să vă cer – din nou – ajutorul: ofer, spre vânzare, cartea mea de poezii „Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor.” şi, în funcţie de încasări, cel puţin jumătate din bani vor fi folosiţi pentru a cumpăra mâncare pentru aceşti micuţi.

poeziiPreţul cărţii este de 15 lei + taxe transport (Poşta Română, sau curier, in funcţie de preferinţe), cu plata ramburs. Pentru început, evenimentul se va întinde pe o durată de 30 de zile, cu începere de azi, 18.09.2011. Pe cei ce nu doriţi să cumpăraţi cartea, dar vreţi, totuşi, să vă implicaţi în acţiune, vă rog să o promovaţi (pe ea, acţiunea).

IMPORTANT: La sfârşitul acţiunii, voi face publice toate donaţiile, precum şi toate dovezile necesare îndeplinirii misiunii.

Pentru comenzi şi detalii, vă aştept aici, pe blog, pe facebook, la adresa http://www.facebook.com/event.php?eid=149983791761273, la numărul de telefon 0766.241.219 sau pe e-mail, la adresa  adelaonete@gmail.com.

Vă mulţumesc pentru oricum veţi vrea să-i ajutaţi pe copiii de la Centrul de plasament „Pinocchio”!

28 comentarii

Din categoria campanie, campanii, ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, poezii

Nostalgie


Plouă septembrie, sub un gutui,
la marginea grădinii părăsite.
Ai vrea să pleci, dar vrei şi să rămâi
şi nu ştii de-ncepe totul sau este pe sfârşite.

Priveşti în urma-ţi, la paşii de peste timp,
ce s-au făcut din ce în ce mai mari,
ca brazdele adânci, de pe un câmp,
în care ai semănat şi au crescut lăstari.

Nimeni nu mai intră pe poarta cea micuţă.
Ţi-e dor de scârţâitu-i de altădată,
când ea era mare şi tu doar o fetiţă.
Acum e ruginită şi pururi încuiată.

În jurul tău, e linişte prea multă,
chiar şi ploaia plânge în tăcere,
undeva, în zare, doar o mică pasăre mai cântă
şi nu-nţelegi de e împăcare sau durere.

O lacrimă a adormit, plângându-ţi pe obraz,
o ştergi încet, o alta îi ia locul,
priveşti spre cerul ce pare de topaz
şi te întrebi şoptit unde a zburat totul.

Doar nucul cel bătrân, acelaşi credincios străjer,
a rămas la fel, în măreţia-i simplă,
învăluit în ploaie, lumină şi mister,
te-atinge uşor pe frunte, pe păr şi pe tâmplă.

Îi primeşti sărutul, zâmbind spre răsărit,
acum când soarele este la apus,
te ridici şi pleci, călcând încet, mărunt,
gândind că s-a scris tot ce era de spus.

19 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, viaţă

„De ce am iubit eu oamenii săraci?”


„Pentru că au nişte sensibilităţi care depăşesc cu mult pe ale ălora cu mulţi bani.” Asta spunea profesorul medic ALEXANDRU PESAMOSCA. În această dimineaţă, doctorul Pesamosca a murit. Avea 81 de ani… Dumnezeu să-l odihnească într-o lume mai bună, mai frumoasă decât cea pe care a slujit-o şi care i-a întors spatele când el nu a mai avut ce da! Reverenţă, domnule doctor! Reverenţă şi iertare!

9 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, medicină, privind în jur