Am…

Mi-s gândurile îngălbenite și părul alb.
În urmă-mi,
cărările iau forma pașilor.
Mirările nu mai rodesc
decât o dată pe an
și au gust de castane.
Îmi plouă mai des la ferestre.
Am învățat să iubesc norii
și să mi-i iau părtași.

Mi-s clipele mai numărabile
decât ieri,
precum o mulțime finită A,
cu același cardinal…
Nu mai știu să zbor,
dar am învățat să mă cațăr.
Nu mai știu să dansez,
dar am învățat să păstrez ritmul.

Am îmbătrânit…

Când…

Când vom obosi, iubite,
ne vom așeza cuminți
pe o margine de lume,
pentru a nu încurca vremurile
și oamenii ce vor trece
pe lângă noi.

Îi vom privi tăcuți,
pentru a nu le tulbura
trecerea.

Dacă ne vor vedea,
vor ști
că am fost ca ei.

Dacă ne vor întreba,
le vom spune
că fericirea stă
în cele mai simple
și firești lucruri.

(23.07.2016 – vol. „Din boabe de piper și coji de portocală”)

La ce bun?

Uneori,
îmi scot visele de la naftalină,
să văd dacă mai trăiesc.
Unele așteaptă cu răbdare
să le vină rândul.
Altele – cele mai multe – au îmbătrânit.
Mă privesc mustrător.
Le cer iertare.
– La ce bun? mă-ntreabă cel mai bătrân.
Ție când ți-ai cerut iertare ultima oară?
– La ce bun? l-am întrebat, la rându-mi.
Poate m-am iertat de prea multe ori…
– Sau doar ai uitat de tine…

(vol. Din boabe de piper și coji de portocale)

Despre handicapați

Aud, frecvent, în jurul meu: „Handicapatule!”, „Ești un handicapat!”, „Ce caută handicapații ăștia aici?!” și lista poate continua la infinit. Cuvinte aruncate cu încrâncenare, cu ură chiar, cu menirea vădită de a poziționa superior pe cel ce le slobozește, indiferent că le adresează unor persoane suferinde sau unor persoane fără astfel de probleme, dar care, dintr-un motiv sau altul, l-au supărat pe el, cel fericit, cel norocos, cel ales. El, arianul…

Mă deranjează cumplit acum, așa cum m-a deranjat și înainte. Înainte ca tatăl meu să ajungă să poarte această etichetă. Înainte de august 2013 când a fost supus – peste 6 ore – unei intervenții chirurgicale pe creier. În 2010, i-a fost descoperită o malformație arterio-venoasă congenitală, al cărei singur tratament era intervenția chirurgicală, cu riscurile aferente. După spusele medicilor, toată viața lui, a trăit cu o bombă în cap. Și în 2013 această bombă a explodat. Și i-a inundat creierul. Și a plecat din Rm. Vâlcea spre București, în comă, cu șanse zero să ajungă în viață aici. Dar Dumnezeu i-a fost alături. Așa cum i-ați fost și voi – mulți știți că v-am implorat să vă rugați pentru el. Și ați făcut-o. Vă mulțumesc mereu, în gând, de atunci.

A ajuns la București. O altă luptă: să supraviețuiască primei nopți. Pentru că nu s-a putut interveni chirurgical de urgență din cauza hemoragiei masive. A supraviețuit. Următoarea: va supraviețui și celei de-a doua nopți? În tot acest timp, fiind în comă indusă. A supraviețuit. Și tot așa vreo 3 zile. Până când a ajuns pe masa de operație. Timp de peste 6 ore. Timp în care noi am murit și am înviat cu fiecare clipă ce se dilata spre infinit. Medicii – dr. Rădoi și dr. Ștefănescu, de la Spitalul de Neuro-chirurgie vasculară Obregia, cărora n-o să am niciodată suficiente cuvinte pentru a le mulțumi- au făcut minuni. L-au operat sub microscop. Nu a murit pe masa de operație, dar șansele să-și revină dintr-o anestezie atât de lungă erau de 50 %. Altă luptă pe viață și pe moarte. Și a lui și a noastră.

Și-a revenit, cu greu, dar și-a revenit. Începea nivelul următor al luptei. A ieșit din operație complet paralizat. Când, într-un târziu, am avut voie să-l scot la plimbare, în cărucior, trebuia luat în brațe și pus, din pat în cărucior, și invers. Îl hrăneam cu lingurița. Ușor-ușor a început să miște și să simtă. Dar nu și cu partea stângă. De sus, până jos, totul era „mort”.

N-o voi mai lungi. După multă durere, efort, tratament, fizio și kinetoterapii, etc., s-a mai recuperat. Dar nu total. Unul dintre riscurile operației a fost amputarea câmpului vizual pe partea stângă și hemipareză mână-picior stângi. Plus o gaură cât pumnul în creier.

Tata a fost omul care nu a băut, nu a fumat, nu a băut cafea. Omul care era activ 25 de ore din 24. Omul care, alături de mama, a muncit într-un combinat chimic, a crescut 3 copii, a ridicat de la zero, cu mâinile lui, două case în curte, a avut grijă de părinți și de o soacră. Tata sculpta și picta. Și scria poezii. Acum, doar mai scrie, uneori, poezii. Atunci când se poate ridica din prăpastia emoțională în care a căzut și când se poate ridica deasupra gândului că a ajuns o povară pentru noi, dar, mai ales pentru mama. Degeaba îl asigurăm că nu este așa. Că important este că trăiește și că, totuși, se poate deplasa, poate merge singur la baie, poate mânca singur. Cu greu, dar poate.

Așa, deci, tu, perfectule, HANDICAPAȚII SUNT OAMENI care au muncit, au luptat, au râs, au dansat, au trăit, au avut visuri! OAMENI pe care nu i-a întrebat nimeni dacă vor să devină handicapați și cărora, într-o clipă doar, viața – dintr-un motiv doar de ea știut – le-a furat aceste bucurii sau, după caz, a uitat – tot dintr-un motiv doar de ea știut – să le dea la naștere. Per a contrario, tu, cel ce scuipi cuvintele ca pe cojile de semințe pe banca din parc, ești doar o subspecie nefericită. Indiferent de sexul, vârsta, poziția socio-profesională pe care le ai.

Clipa

Uneori,
viața încremeneşte
într-o clipă de așteptare.
Se ghemuieşte acolo,
tăcută și zgribulită,
ca pe un peron
pierdut în timp.

Trenul acela,
știut doar de ea,
nu va mai trece pe acolo
niciodată.

Așa, și?
Fiecare viață
are trenul ei
ce nu va mai…

Elegie

În mine,
cuvintele mor lent,
ca într-un spital neperformant.
Nu le stă nimeni la căpătâi.
Doar umbrele a ceea ce au fost
cândva
dansează tăcute
pe pereții scorojiți ai sufletului.

O poveste se chinuie
să nască un final
într-un travaliu prelungit.

Oamenilor
nu le mai pasă de cuvinte.
Nu mai au timp…

Banca

– Tu ce faci cu lacrimile când ai prea multe?
Sau când te dor și nu mai curg?
m-a-ntrebat cineva.

A doua zi am fost la primărie.
– Aș vrea o autorizație
pentru o bancă de lacrimi, vă rog!
– A, nu la noi, doamnă.
Mergeți la ANAF,
dacă nu chiar la minister.
Nimeriți dumneavoastră!
mi-a spus funcționarul zâmbind strâmb.

– Pe holul din dreapta, al treilea ghișeu
pe stânga. Și nu uitați bonul de ordine!
mi-a indicat portarul, căscând plictisit.

– A, nu la noi, doamnă! La noi, abia la final.
Mergeți mai întâi la etajul trei, cu formularul 294,
la etajul doi, cu formularul 294 bis,
la parter, cu formularul 294 bis indice 1
și de acolo vă mai îndrumă ei!
La subsol vă faceți copiile xerox!
mi-a indicat o doamnă durdulie,
c-un aer preocupat.

După zeci de ghișee și birouri,
cu sacul plin de formulare,
am revenit pe holul din dreapta,
al treilea ghișeu pe stânga.
N-am uitat nici de bonul de ordine.

Aș fi plâns, dar ce să fi făcut cu lacrimile?

– Aveți aici lista. Vă trebuie registrul unic de control,
registrul de intrări-ieșiri, registrul de import-export,
jurnalul de cumpărări, jurnalul de vânzări,
opisul de activități și vedeți d-voastră ce mai scrie.
Trebuie să așteptați 30 de zile. Așa scrie la lege.
A, și să nu uit ce era mai important:
impozitul este de 90 %.
Lacrimile sunt produse de lux,
doar bogații și le permit.
Dacă ar plânge toți, cine ar mai munci în țara asta?

Lacrimile lui Bujor

Bujor, un tânăr arătos, ce-abia deschise ochii către viață,
o fată întâlni, în drumul său de zi cu zi
și, cum o văzu, pe loc se-ndrăgosti,
că mândra era fata și mlădie, cu vino-ncoa’ și privire șugubeață.

I-ar fi vorbit. Ba i-ar fi furat chiar și-un sărut,
dar nu-ndrăznea nici măcar s-o privească
prea mult și fără să roșească
și-o iubea în taină, trist și tăcut.

Cum s-o fi-ntrebat:
oare cum o cheamă?
Sigur e o prințesă. Prea e diafană.
Iar el un simplu și-ndrăgostit băiat.

Dar nu știa Bujor că dulcea Margareta – așa o chema
pe fata diafană, cu privirea șugubeață
ce nu cunoștea nici ea prea multe despre viață –
în fiecare zi, drumul cu-al lui și-l potrivea.

Îl privea, la rându-i, bătând din gene ușor
și râdea în sinea-i de sfiala lui.
L-ar fi sărutat și-ar fi fugit hai-hui,
oriunde-n lumea mare cu tânărul Bujor.

Și jocul era același, până într-o zi,
când tinerii îndrăgostiți în ochi se priviră
și din drumul lor vrăjiți se opriră,
iar Margareta prinse a-i vorbi:

„- Știu că mă iubești! Și eu te iubesc!”
Bujor o sărută și în brațe-o strânge,
iar de fericire începe chiar a plânge.
Chiar așa s-a întâmplat, cum vă povestesc!

Străjerii

Mai ții minte nucul acela bătrân, sub care m-ai sărutat întâia dată?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași poartă.
Trecut-au ani de-atunci. Mulți, frumoși și buni.
I-am promis că ne vom întoarce și când vom fi bătrâni.

Mai ții minte teiul, sub care mi-ai spus că sunt frumoasă?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași casă.
Și lui i-am spus că ne vom întoarce într-o zi,
chiar de nu vom mai fi nicicând copii..

Mai ții minte salcâmul acela, sub care ne-am îmbrățișat?
Ne așteaptă și acum, lângă același sat.
Oare pentru câte iubiri o mai fi înflorit
Și câte povești de dragoste o mai fi nășit?

Mai ții minte …? Mai ții minte stejarul care ne-a cununat?
În brațele căruia credință pe vecie ne-am jurat?
Ne-așteaptă și acum, ca un străjer ceresc,
ducând cu el, prin vremi, al nostru „te iubesc!”

Nu călcați…!

Pe cărarea dintre gânduri,
sufletul meu merge
șchiopătând,
atent la panoul cu
„Nu călcați iarba!”.

Doctore, n-ai un leac?

Doctore, n-ai un leac și pentru primăvara mea?
Suferă de melancolie
și, zău, nu-mi place să o văd așa,
bolnavă. Nici măcar de propria ei astenie.

Primăvara mea era vioaie,
cânta și dansa ca o fecioară.
Acum stă închisă-ntr-o odaie,
În zadar o chem și o rog să apară.

Tot plânge și tot suspină,
parc-ar fi îndrăgostită,
așteptându-l parcă să vină,
pe cel căruia i-a fost sortită.

– Apăi, dragă, dacă e îndrăgostită,
leacul nu este atât de complicat,
trebuie doar să se simtă iubită
și din odaia-i va ieși de-ndat’.

Primăvara, draga mea, e în fiecare,
din inimile noastre trebuie să se nască.
Un zâmbet, de vom dărui, o îmbrățișare sau o floare,
Primăvara n-o să se mai îmbolnăvească.

Prea mult, prea puțin, prea departe

Scurtă ne e noaptea. Și ziua ne e scurtă.
Viața ne aleargă, timpul nu ascultă,
pașii ni se pierd în astă lume mare,
visele îngheață departe de soare.

Drumul ne duce cine știe unde,
viața se măsoară prea des doar în secunde,
fericirea se joacă la ruletă mult prea mult,
în suflet, prea puțină pace. Restul e tumult.

Iubirea o mai găsești doar prin câte-o carte,
Dumnezeu ne este din ce în ce mai departe,
speranța surâde câtor mai puțini,
suntem goi de simțăminte, dar suntem plini de vini.

Prea mult bocet, prea puțin zâmbet, prea departe viață,
iluziile înșirate precum mărgelele pe ață,
le purtăm la gât, cu sfială agățate,
mult prea scurtă ziuă, mult prea scurtă noapte …

Când

Când pășesc, uneori
mă tem să nu zdrobesc speranța
pierdută de cineva, dintr-o lacrimă.

Câteodată, respir cu teama
de a nu tulbura liniștea
celui ce trece pe lângă mine.

Când tac, din când în când
mă rog să nu rănesc
cuvintele celorlalți.

Când visez, uneori
mă tem să nu fi furat
visul cuiva …

Cu ce seamănă?

– Cu ce crezi că seamănă sufletul tău? m-ai întrebat.
– Cu un castel, aș fi vrut să-ți răspund,
pentru ca fiecare dintre cei ce locuiesc în el
să poată avea locul său.
Dar, sufletul meu nu e atât de măreț.

– Cu un cimitir,
ți-aș mai fi putut spune.
Dorm în el atâția oameni
și secrete și visuri
și speranțe
și lacrimi…
Dar, în sufletul meu nu e atât de multă pace.

Aș fi zis
că seamănă cu o floare,
dar nu aș fi știut ce culoare.

Cu un nor
sau c-un dor.

Cu un cer?
Prea mult mister.

De fapt,
sufletul meu seamănă
cu lumea asta.
Toată.

Voiam…

Când eram mică, voiam să fiu mare…
Azi, îmi caut copilăria prin sertare,
prin librării și prin anticariate,
printre file vechi, de carte.

Caut s-o aflu în adieri de primăvară,
în fiecare răsărit și apus de vară,
o caut în năzbâtiile copilului meu,
în fiece rugăciune către Dumnezeu.

Când eram mică, visam să fiu mare,
crezând că voi avea și cerul și pământul la picioare.
Azi, vreau să fiu iar mică, numai cu universul meu
și să cuceresc lumea doar înălțând un zmeu.

De unde știți?

Oare ce simt lacrimile când curg?
Știu, știu, veți râde
și-mi veți spune că sunt naivă.
Că lacrimile sunt 98-99% apă, albumine,
globuline, săruri minerale, o enzimă numită lizozim
și, deci, nu au suflet.
Cum ar putea simți ceva?

Dacă e așa, de ce nu știu iubi
toți cei ce au suflet?
Și … de unde știți voi că
sufletul nu este o lacrimă?

Hibernală

Ninge cu linişti şi gânduri neştiute,
zăpada ţipă sub paşi nepăsători,
vise ce păreau a fi pe veci pierdute
apar din ceaţa nopţii, spre-a dispărea în zori.

E iarnă peste noi şi-n suflete e gheaţă
şi timpul nu vrea să se joace de-a mersul înapoi,
iubim în etape şi oameni şi viaţă,
dar, cel mai ades, uităm chiar de noi.

Din cer, se cern dorinţe şi doruri se cern,
iubiri ce au murit, iubiri ce stau să vină,
tinerii-şi cântă amorul lor etern,
iar iarna se prelinge pe coardă de mandolină.

La gură de sobă, se deapănă poveşti
despre ce n-a fost şi ar fi putut să fie
şi ninge cu linişti la fereşti,
mi-e bine, mi-e iarnă, mi-e poezie…

La picioarele mele, frunzele îşi strigă povestea

– Noi murim pentru a ne primeni.
Voi, deşi muriţi câte puţin în fiecare zi,
din moartea voastră nimic nu învăţaţi,
sunteţi doar mai goi, mai mici şi mai încrâncenaţi.

Nouă nu ne este teamă de căderi,
pentru că ştim să reînviem în primăveri,
voi, cu cât urcaţi şi urcaţi,
vă credeţi dumnezei, vă credeţi împăraţi.

Păreţi a nu mai şti în urmă să priviţi,
uitaţi cum se trăieşte, uitaţi cum să iubiţi.
Noi, fie că suntem sus, fie că suntem jos,
vrem să trăim şi să murim frumos.

Coborâm pe pământ demn, în pas de vals,
ne îmbrăcăm frumos, pentru acest ultim dans,
cu fiecare toamnă, vă spunem iar şi iar:
trăiţi-vă frumos viaţa, n-o risipiţi în zadar!

La picioarele mele, frunzele îşi strigă povestea …
La căderea lor, mă-nclin. Le-aş dărui o stea…

Cum mi-am umplut sufletul de frumos

Vinerea trecută am fost la Rm. Vâlcea. Moment de care am profitat să o vizitez pe Nicoleta, una dintre fostele mele colege de liceu, pe care nu am mai văzut-o de 22 de ani. Este profesoară de limba română la unul dintre cele mai bune Colegii din judeţul Vâlcea, Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân. Nu am anunţat-o că mă duc (ne-am tot întrebat reciproc pe facebook, când ne vom revedea, dar nu am stabilit niciodată nimic clar).

Am complotat cu una dintre colegele ei, prof. Oana Aron, căreia îi mulţumesc încă o dată, , i-am aflat programul şi, cu 10 minute înainte să se sune de sfârşitul orei, înarmată cu un bucheţel de levănţică şi un ghiveci cu violete de Parma, i-am bătut la uşa clasei.

Avea oră la a X-a H. Când m-a văzut, a făcut ochii mari şi, efectiv, a rămas stană de piatră. Eu am început să tremur. De emoţie. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am regăsit cu atâta drag, de parcă nu trecuseră atâţia ani peste noi.

M-a prezentat clasei: nişte tineri absolut minunaţi, frumoşi, cu bun simţ, inteligenţi. Şi, aşa cum m-a tot „ameninţat” în discuţiile noastre de pe FB (chiar pe fb ne-am regăsit recent, anul trecut), m-a rugat să le recit copiilor din poeziile scrise de mine.

Eeee, nu vă spun ce transpiraţii m-au trecut şi cum îmi tremurau genunchii! Dar, ce nu pot descrie în cuvinte este reacţia acelor tineri. Mă ascultau ţinându-ţi respiraţia, deopotrivă, băieţi şi fete. Nu-mi venea să cred că acei tineri de 16-17 ani sunt atât de interesaţi de poezie, că vibrează cu atâta intensitate la vers, că absorb cu atâta sete astfel de momente. Îmi venea să râd şi să plâng de atâta emoţie, de atâta frumos, de atâta drag!

M-au aplaudat şi, pur şi simplu, nu voiau să iasă nici în pauză, doar să le mai citesc. A fost incredibil! Şi am fost mândră de prietena mea şi de tinerii care îi trec prin mâini.

Le-am promis că ne vom revedea, pentru că Nicoleta m-a invitat să particip la unul dintre proiectele ei. Am acceptat, mulţumindu-i pentru onoarea pe care mi-o face!

Morala? Ţara asta e plină de oameni frumoşi, oameni buni, oameni care să te facă mândru că eşti de-al lor! Prietenia adevărată nu poate fi anulată de nimeni şi de nimic… Încă există profesori adevăraţi, ca pe „vremea noastră”, iar „tinerii din ziua de azi” sunt, pur şi simplu, desăvârşiţi. Cei care le fac rău sunt adulţii!

Ce faci cu toamna?

– Ce faci cu toamna asta din suflet?
m-ai întrebat.
Ce să-ţi fi răspuns?
Că este toamna mea?
Că face parte din mine?
Tocmai de aceea nu aveam dreptul s-o păstrez.

-M-am gândit să-i fiu frunză,
ţi-am spus.
În căderea-mi, să mângâi o frunte plecată
sau un gând rătăcit,
un căţel pierdut,
un copil singur,
o lacrimă sau o privire
ce şi-a pierdut strălucirea.

– Şi, apoi? Pentru că nu-ţi va fi destul.
Ştii doar că nu-ţi va fi.
– Apoi, aş arde ca o candelă
la căpătâiul unui vis
sau aş încălzi un zâmbet îngheţat.
Ori aş topi o inimă ce a uitat să trăiască.

– Şi…?
– Şi aş mai fi un poem
pe care să-l citească în amurg cocorii
celor plecaţi în lume…

– Apoi?
– Apoi, aş fi toamna ta ….

Păcat

Iartă-mă, Doamne,
pentru păcatul
de a nu mai şti
să râd!

Am plâns atât de mult,
încât zâmbetele
le-am uitat încuiate
într-un colţ al sufletului.

Doar un lacăt ruginit
le mai ştie taina…

Din când în când,
un strop de lumină
îmi curge pe faţă.
Îl întind
cu cel mai bun creion de buze,
pentru
cel mai reuşit selfie al zilei…

Iartă-mă, Doamne…!

Sărut-mâna, mamă!

Azi, de ziua ta,
draga mea, blânda mea,
vreau să-ţi spun cât te iubesc,
să-ţi sărut mâna şi să-ţi mulţumesc.

Să ne trăieşti ani mulţi, binecuvântaţi,
că sunt ani, pe deplin meritaţi,
să ne aştepţi mereu în poartă,
aşa cum faci de fiecare dată!

Să-ţi dea Dumnezeu doar zile bune,
calde precum sufletu-ţi, mereu senine!
Reverenţă ţie, Doamnă,
Sărut-mâna şi la mulţi ani, iubită mamă!

Tu şi eu

Am amuţit într-o cireaşă de mai.
Zâmbeam lumii. Tu zburai.

„De ce taci?” m-a întrebat vântul.
L-am mângâiat. Tu erai cuvântul.

O fetiţă a vrut cercei.
Era prinţesă. M-ai prins în părul ei.

Am amuţit într-o floare de cais.
Strângeam vise. Tu erai un iris.

„De ce taci?” m-a întrebat un cocor.
L-am sărutat. Tu erai dor.

Am amuţit într-un nai.
Zâmbeam lumii. Tu erai o cireaşă de mai.

Flori de liliac

În flori de liliac, mă voi întrupa
şi voi reveni, de mă vei chema,
voi fi parfumul tău de seară
şi vântul cald de primăvară.

Voi desena un alt apus
să ne putem spune ce a mai rămas de spus
şi timpul îl voi lua şi-am să-l prefac
într-un delicat buchet de alb liliac.

Te voi săruta cu întâia floare
şi-ţi voi fi iarbă şi-ţi voi fi zare,
voi înflori sub geamul tău
şi voi fi ruga-ţi către Dumnezeu.

Mă voi scutura în palma ta.
Să nu plângi însă. De mă vei rechema,
mă voi întoarce şi, cât mă vei iubi,
crenguţa ta de liliac voi fi.

Şi voi fi şi sunt … eram …

Mă fac albastru de la zare
şi roşu de căutare
şi sunt alb, de la cuvânt,
mă fac negru de pământ.

Îmi curge cerul în privire,
eu mireasă şi el mire,
orizontul ne cunună,
mă fac verde de furtună.

Mă fac galben, mă-nfior,
sunt lumină în pridvor
şi-s corai – muşcată-n geam,
Şi voi fi şi sunt … eram …

Uite, vezi?

Uite, vezi?
Mi-a înflorit primăvara în păr!
Acum mulţi ani,
era doar un mugur
ce începuse să zâmbească în suflet.
A crescut odată cu mine.
Rădăcinile au rămas acolo
şi vor fi chiar şi după ce
eu voi fi fost plecată
într-un alt timp …
Doar florile se vor scutura
peste tâmplele tale
şi vor avea mirosul
sărutului meu.

Uite, vezi?
Mi-a înflorit primăvara în ochi…

Să vă înflorească primăvara în suflet, doamnelor şi domnilor! Pentru că primăvara trebuie să fie primăvară pentru toţi.

Uniţi în primăvară

Să plouă cu primăveri, peste noi, iubite
şi să ne ude pân-la piele,
să ne prefacă-n iarbă, sau în ciute,
ca-ntr-un magic basm, cu iele.

Să ne-nflorească piersicii în palmă,
în suflet, luna culcuş să îşi facă,
să-mbătrânim tăcuţi, apoi, în toamnă.
pe aripi de cocori, ce vin şi pleacă.

Să ne curgă ceru-n fâşii de curcubeu,
cu pământul mare să facem legământ
şi vom fi, de-a pururi, tu şi eu
uniţi în primăvară, cu-acelaşi jurământ.

Să plouă cu primăveri peste noi, iubitul meu,
Să ne-nflorească piersicii în palmă,
să ne curgă ceru-n fâşii de curcubeu,
să fii al meu domn, să fiu a ta doamnă!

Vise

Înnodate, deznodate,
înşirate, dezlânate,

vise mici şi vise mari,
cântate de lăutari,

vândute la iarmaroc,
date în bobi, citite-n ghioc,

vise roz, cu aripioare,
însufleţite de fecioare,

colorate, mii şi mii,
desenate de copii,

înşiruite pe albe file,
însăilate de copile,

calculate matematic,
cu perioade şi cu grafic,

de bărbaţi siguri pe sine,
ce cred în ei, nu şi-n destine,

vise mari şi vise mici,
strigate-acolo, şoptite-aici…

Viaţa toată-i numai vise,
răsărite şi apuse…

 

Te colind, române!

Cât mai este vreme pentru vise,
cât ceasul, încă, bate măsurat,
primiţi-vă colindătorii cu porţile deschise,
c-au plecat spre voi, venind la urat!

Sunt şi eu cu ei, c-un fir de busuioc,
iar sufletu-mi vi-l las în prag,
să vă urez de pace şi noroc,
de la mulţi ani, de sănătate şi de drag!

Primiţi-ne în suflete şi-n case,
că aducem cu noi, din stele, de sus,
bucurie multă şi gânduri frumoase:
– Bine v-am găsit: s-a născut Iisus!

Te colind, române, oriunde ai fi
şi mă rog Fecioarei să-ţi fie doar bine,
să-ţi fie alături, fraţi, părinţi, copii,
că multe-ai îndurat, trecând peste tine!

Vă colind, prieteni, vă cânt de magie,
în schimb, voi daţi-mi colindeţi.
Bucurie-n casă, Crăciunul să vă fie,
iar, în anul care vine, să fim mai înţelepţi!

Sunt ROMÂN!

Sunt plânsul mamei, fără de sfârşit,
din fiecare miez de noapte,
sunt binecuvântarea-i trimisă şoptit,
fiului cel drag şi plecat departe.

Sunt conjugarea verbului „a fi”,
speranţa într-o lume bună,
sunt „a visa”, „a plânge”, „a iubi”,
sunt rază de soare şi rază de lună.

Sunt muşcata din geam şi cireşul în floare,
sunt roşul macilor din câmpul cu grâu,
sunt hora de nuntă şi doina de jale,
sunt munte şi deal şi vale şi râu.

Sunt ziua-ngenuncheată în amurg,
sunt lacrima ascunsă sub o geană,
sunt mărul din grădină dat în pârg,
sunt toamna-mbătrânită-n iarnă…

Sunt drapelul ţării purtat la rever,
pământul scăldat în sânge străbun,
sunt ruga strămoşilor, scrisă pe cer,
dar, mai presus de toate, sunt ROMÂN!

La mulţi ani, românii mei! România suntem noi! La mulţi ani ROMÂNIEI NOASTRE!