Arhive pe etichete: amintiri

Prima recenzie


Domnul Şerban Cionoff, ziarist, mi-a făcut onoarea de a scrie prima recenzie a poveştii „Copilul din flori„, pentru care îi mulţumesc, cu recunoştinţă.

Recenzia poate fi citită aici:

http://libersaspun.3netmedia.ro/rezumate/adela-onete-talent-autentic-in-spatiul-virtual/

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poveşti, proză

Copilul din flori – prima parte


Motto: Să mocnească focul, din nou, în vatra veche
şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,
despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,
iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,
cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,
să-mi faci turte pe plită din făină de grâu
în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Privea poza bunicii. Plecase, de peste 15 ani, să se odihnească lângă cel pe care-l plânsese o viaţă întreagă,  dar tot îi era dor de ea. Ochii albaştri – pe care îi părea rău că nu-i moştenise – o priveau dincolo de fotografie şi putea citi în ei toată zbaterea şi lupta ei cu viaţa, cu văduvia, cu lumea. Aveau dârzenia aceea de olteancă afurisită, căreia nu Dumnezeu îi făcuse cuib, deşi, după ce-i murise soţul, spunea, deseori, că este ca o barză oarbă. Luptase să şi-l facă singură, după priceperea ei de „fomeie singură, fără niciun sprijin”. Fiică de „ghiaburi”, asupriţi şi hăituiţi de sistem, pentru că refuzaseră să-şi dea pământurile şi animalele CAP-ului, cu fraţi mulţi, fugise cu dragostea vieţii ei şi se stabiliseră în satul învecinat să-şi întemeieze o familie. Erau săraci, dar gospodari. Deşi foarte tineri, s-au descurcat, şi-au închegat două case în curte şi totul părea a le merge bine. Au adus pe lume patru copii şi se zbăteau să le asigure tot ce aveau nevoie. Când cel mai mic dintre ei n-avea nici trei ani, a venit nenorocirea. Un mal de pământ l-a omorât pe Costel al lor, iar ei au rămas ai nimănui. Rămasă văduvă, de foarte tânără, îşi crescuse singură cei patru copii. La doi ani de la moartea soţului ei, a adus-o pe lume pe Marioara. Nimeni nu ştia cine a fost tatăl.  N-o văzuseră cu niciun bărbat, în bătătură nu-i călcau vecini bărbaţi decât dacă era înconjurată de copii şi doar dacă veneau cu vreo treabă. Este secretul pe care l-a dus cu ea în mormânt.

Andrada puse fotografia bunicii înapoi în album, se afundă în fotoliul comod în care-i plăcea să stea să citească, sau să scrie. De data aceasta, îşi sprijini capul pe spătar, închise ochii şi  gândurile o purtară cu vreo 30 de ani în urmă.

– Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>

Ea avea vreo patru ani. Îşi aminteşte că se juca lângă stâlpul de telegraf din lemn,  aflat în colţul curţii, lângă poartă. Avea un miros special, de lemn vechi şi ars, stâlpul. Era o zi caldă de iulie, iar ea se bălăcea în balta de lângă stâlp, rămasă după ploaia din noaptea trecută; alături, într-un lighean roşu, crăpat, pusese flori albe de rochiţa rândunicii şi aştepta ca acestea să se transforme în fluturi. Aşa-i spusese moaşa Rodica. Bunică-sa ieşise din cunie, trăgând-o după ea pe Marioara şi ridicase pumnul spre casa de vis-a-vis, casa Iepureştilor, blestemând şi suduind.

– Hai, mamă, hai în casă, că ne aude lumea! plângea Marioara încercând s-o-nduplece pe maică-sa.

– Taci din gură, căţa, când te-ai tăvălit cu Iepure ăl mic, nu ţ-a fost de lume? Mă făcuşi de ruşine! Ce-o să te faci, ce-o să ne facem noi, acu’, ha? N-ai decât şaptişpe ani, copil îţi trebuia? M-am chinuit să te cresc, te-am trimis la Craiova la profesională să-nveţi şi tu o meserie, să fii pe picioarele tele şi tu ce făcuşi, ce făcuuuşi? Cum mai scot eu capul în lume, cum mă mai duc eu la Colectiv, cum? Şi cu cine te găsişi, cu Iepure îl mic, prostu’ satului? Care dintre ălălalte fete ale mele mai făcu ce făcuşi tu?

O trăgea cu putere după ea, pe fata bălaie, cu ochii albaştri – Marioara, mătuşa ei – îmbrăcată în rochiţa subţire, albastră şi desculţă, spre casa de peste drum, unde locuia Fane, cu ai lui – Iepureştii. Nu ştia nimeni dacă Iepure era numele de familie, sau doar porecla, pentru că Vică, ăl bătrân, se născuse cu buză de iepure. Nu trăiseră dintotdeauna în satul mic de câmpie, veniseră de prin alte părţi şi cumpăraseră după ce vânduse Neluş al Floarei, după moartea părinţilor. Vică şi Saveta Iepure aveau doi băieţi: Gore şi Fane. Fane era cel mic, avea 19 ani. Făcuse, cu chiu cu vai, o profesională şi un seral, pe la Craiova şi, după ce le terminase, tăia frunze la câini prin sat. Urât nu era, dar nu-l prea ducea capul, vorbea lumea. Asta nu-l împiedica pe tac-su să spună că-l va face miliţian.

– Fane al meu va fi miliţian, ca unchi-su. Va prinde un post comunal, p-aci, prin împrejurimi, dacă nu chiar aci, în Orodel, se lăuda oricui voia să-l asculte, seara, la poartă, când bărbaţi şi femei se strângeau la vorbă şi la un păhărel, după ce-şi terminau treburile la Colectiv şi prin gospodării.

– Vică, Saveto, ia ieşiţi la poartă, că am vreo două vorbe să vă spun, striga bunică-sa la gardul vecinilor de peste drum. Vică, n-auzi? Savetooo! Fane! Ieşiţi, de legaţi câinele, că trebuie să stăm de vorbă! Ştiu că sunteţi acasă, ieşiţi să nu scol tot satul!

– Ho, fa, ce ţipi aşa, unde arde?

-Arde, Vică, arde, du câinele d-aci şi deschide poarta să stăm omeneşte de vorbă!

Saveta şi Fane apăruseră şi ei în pragul bucătăriei de vară. Fane lăsase ochii-n pământ, în timp ce Saveta îi şoptea ceva. În spatele maică-sii, Marioara era palidă şi tremura ca varga, iar lacrimile i se înnodau în barbă. Ar fi vrut să fugă, sau să se facă o gaură în pământ, pentru a se ascunde.

Andrada privea toată scena printre ulucile gardului şi simţea o mare milă pentru cele două femei. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu-nţelegea ce se întâmplă, dar îşi dădea seama că nu e de bine. S-ar fi dus după ele, dar înainte să iasă din curte, bunică-sa îi spusese foarte clar să nu se mişte de-acolo. Ascultătoare cum era, înţepenise lipită de gard şi privea scena prin colbul ce se ridicase pe uliţa ce despărţea cele două case, după fiecare trecere de căruţă. Era amiaza şi oamenii se întorceau spre case, de pe unde fuseseră plecaţi.

Cele două intrară în curte şi, apoi, în cunia albă, din spate. Andrada nu ştia ce vorbiseră cei cinci, dar, după ceva vreme, bunică-sa şi mătuşa-sa ieşiră, mai palide decât intraseră şi parcă mai mici.

– Să te bată Dumnezeu, Iepure …! o auzi dintr-o dată pe muma ei  – cum îi zicea – şi o văzu cu pumnul ameninţând în aer spre casa vecină, după ce ieşiseră în uliţă.

– Tanţo, lasă blestemele şi ai grijă de fii-ta, îi striga Vică, din urmă, cu o ţigară fără filtru în colţul gurii. Că nu fi-meu i-a făcut plodul. Şi chiar aşa să fie, al meu e băiat, dacă îi cade căciula în ţărână, s-apleacă, o scutură şi şi-o pune înapoi pe cap! Fane trebuie să se facă miliţian, n-are de ce să crească el copii. Mai ales că cine ştie de-o fi al lui? Auzi la ea, bomboni Iepure, în continuare, să-l însor pe-al meu şi să se aşeze la casa lor. Păi ce, eu am pus-o să se tăvălească-n fân?

– Ascultă aci, ce-ţ spun, Vică, o să mori căzut cu gura în căcatul pe care-l mănânci. Să nu crezi că vei scăpa! Crezi tu că fi-tu e vrun prinţ, ha?, mai spuse femeia şi intră în casă, cu lacrimi pe obraz, ţinând-o încă strâns de mână pe Marioara, care părea o stafie.

Partea a II-a, aici

4 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, proză

Cu drag, pentru voi, un crâmpei de suflet


UPDATE: şi vocea şi poezia îmi aparţin. 🙂

4 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii proprii

Nostalgie


Plouă septembrie, sub un gutui,
la marginea grădinii părăsite.
Ai vrea să pleci, dar vrei şi să rămâi
şi nu ştii de-ncepe totul sau este pe sfârşite.

Priveşti în urma-ţi, la paşii de peste timp,
ce s-au făcut din ce în ce mai mari,
ca brazdele adânci, de pe un câmp,
în care ai semănat şi au crescut lăstari.

Nimeni nu mai intră pe poarta cea micuţă.
Ţi-e dor de scârţâitu-i de altădată,
când ea era mare şi tu doar o fetiţă.
Acum e ruginită şi pururi încuiată.

În jurul tău, e linişte prea multă,
chiar şi ploaia plânge în tăcere,
undeva, în zare, doar o mică pasăre mai cântă
şi nu-nţelegi de e împăcare sau durere.

O lacrimă a adormit, plângându-ţi pe obraz,
o ştergi încet, o alta îi ia locul,
priveşti spre cerul ce pare de topaz
şi te întrebi şoptit unde a zburat totul.

Doar nucul cel bătrân, acelaşi credincios străjer,
a rămas la fel, în măreţia-i simplă,
învăluit în ploaie, lumină şi mister,
te-atinge uşor pe frunte, pe păr şi pe tâmplă.

Îi primeşti sărutul, zâmbind spre răsărit,
acum când soarele este la apus,
te ridici şi pleci, călcând încet, mărunt,
gândind că s-a scris tot ce era de spus.

19 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, viaţă

Bună seara, o furseacă!


Se întâmpla acum 30 de ani. (Wow,  vorbesc despre ceva ce mi s-a întâmplat acum 30 de ani!) Eram în vizită la nişte prieteni de familie de-ai părinţilor noştri, familia L.. Eu aveam vreo 6 ani şi umătate, iar fratele meu, Liviu, 5 ani. Tavi, fratele nostru cel mic, avea să se nască abia peste 5 ani. 🙂 Prietenii aveau, la rândul lor, o fată, cam de vârsta lui frate-meu. Noi, copiii, eram în camera Ioanei, la joacă, iar adulţii rămăseseră în sufragerie. Doamna L. ne-a adus un platou cu prăjiturele care, evident,  au dispărut cât ai clipi. Liviu ar mai fi vrut. Drept pentru care, se duce hotărât în sufragerie, deschide uşa, se îndreaptă spre masa unde se găsea platoul adulţilor cu fursecuri, zice, foarte serios: „Bună seara, o furseacă!” , înşfacă unul şi pleacă la fel de serios cum intrase, înainte să apuce adulţii să se dezmeticească. Evident că au urmat cascade de râs.
Astăzi, „furseaca” mea împlineşte 35 de ani.
La mulţi ani, frate drag, să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi fericire şi, poate, într-o zi, te vei întoarce acasă! Mai ştii când te ascundeai sub masă să-ţi mănânci singur bomboanele? Sau când mă pârai mamei că nu poţi să dormi din cauză că te „fac de râs”, vrând, de fapt, să spui că te fac să râzi? Mi-e dor de toate astea şi mi-e dor de tine!
Încă o dată, LA MULŢI ANI FERICIŢI!

32 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., La mulţi ani!

La moartea unui nuc, sau cum să ucizi nişte zâmbete


Pe „dealul” nostru, „buciumul a sunat cu jale”, în ziua aceea, în care nişte „neni” au apărut cu câteva instrumente bizare, pe teritoriul nostru. Maidanul, sau „pe deal”, cum îl cunoşţea toată lumea, pentru că era la o oarecare altitudine faţă de străzile care duceau spre el, era locul nostru de joacă. Avea leagăne, balansoare, groapă de nisip, bară pentru făcut sport – la care, aproape mi-am rupt nasul, visându-mă Nadia Comăneci, dar asta e altă poveste 🙂 – şi, în mijlocul acelor minunăţii, trona un nuc mare-mare. Era superb. Ne cocoţam în el şi visam că atingem cerul şi că dăm mâna cu soarele.  Dincolo de locul nostru de joacă, se întindeau lanuri de porumb şi grâu – ce mai mestecam la boabe de grâu copt şi ziceam că facem gumă din ele! – şi sere. Aţi mestecat vreodată boabe de grâu verde, aproape să dea în copt? Dincolo de lanuri, şerpuia drumul spre ştrand, iar iarna, pantele se transformau în pârtii pentru sănii. Ce să mai, „pe deal”, era raiul pe pământ pentru noi, copiii. Mai ales pentru cei ca mine, care nu aveau unde să se ducă „la ţară”, în vacanţe. Eu aveam vreo 9-10 ani, pe atunci, cred. Deci, vorbim de anii ’83/’84. Ne strângeam cu zecile şi ne cunoşteam între noi cale de jumătate de cartier. Până în acea zi. Cum spuneam, au apărut „nenii” aceia cu nişte aparate de măsurat, de fotografiat, etc. Au început să se amestece printre noi, copiii şi să topografieze locul. Curioşi, ne-am dus să-i întrebăm ce fac. Ne-au spus, zâmbind, ca fac măsurători, pentru că vor să aducă leagăne noi şi să înfrumuseţeze locul de joacă. Lesne de înţeles ce bucurie, nu? Numai că bucuria noastră n-a ţinut mult. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat exact, cred că toată povestea se derula pe sfârşit de vacanţă de vară. Cum, apoi, a început şcoala, mersul „pe deal” se rărise. Oricum, într-o zi, când ne-am strâns gaşca de la scară să mergem şi să vedem dacă au adus leagănele cele noi, am avut parte de un şoc. Cele vechi, care ne făcuseră să zburăm „până la bară” şi nucul ce păzise locul nostru, dispăruseră. Le luaseră locul nişte gropi mari, excavatoare, macarale, etc. „Leagănele” cele noi, nu mai aveau să apară niciodată. Începuseră să construiască blocuri. Şi au tot construit, iar după anii ’92/’93, au dispărut şi lanurile şi serele, iar locul le-a fost luat de numeroase vile, de „la soare te puteai uita, dar la ele, ba.”

Am plecat toţi cu lacrimi în ochi şi i-am înjurat pe „nenii” care ne-au minţit.

 

7 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, inocenţă

Întâlnirea


Se aşeză pe bancă, aşa cum făcea  la fiecare sfârşit de săptămână, de ani buni, de când ieşise la pensie. Parcul, scăldat într-o lumină caldă, curgătoare ca mierea din fagure, fusese luat cu asalt de părinţi şi copii. Îl iubea. Avea aproape aceeaşi vârstă ca şi el. Îi cunoştea fiecare alee şi, deşi, de-a lungul anilor, băncile fuseseră înlocuite cu altele, ştia toate locurile unde furase sărutări fetelor, sub clar de lună. Copilărise şi îşi trăise adolescenţa aici. Plecase la facultate, la Bucureşti, trăise o mare parte din viaţă acolo, după terminarea facultăţii, când începuse să-şi construiască, încet şi sigur, cariera de procuror în cadrul Procuraturii Generale, cum se numea pe atunci. Tot aici, când fusese detaşat în interes de serviciu, întâlnise dragostea vieţii lui. O frunză îl mângâie pe spate, în cădere. Zâmbi, închise ochii şi se lăsă în voia soarelui tomnatec, cu voluptatea unui amant răsfăţat. În minte, i se contura, deja, subiectul următorului roman. De când ieşise la pensie, se apucase de scris. O făcea firesc, trăind prin şi odată cu personajele sale şi cu locurile pe care le descria.

Pavel!

Tresări şi îşi îndreptă privirea în direcţia din care venea vocea bărbătească ce-l strigase.

– Pavel, atenţie la leagăn!

Zâmbi. În dreapta lui, la câţiva metri, lângă leagăne, o familie, cu un băieţel cam de vreo 4 ani, blond cu ochii negri, se juca veselă. Se bucură, ca un copil, când auzi că băieţelul avea acelaşi prenume, ca al lui. Nu ştia de ce, dar simţea că sufletul i se încălzeşte. Pe părinţi nu-i vedea, erau cu spatele spre el, implicaţi în misiunea de joacă şi supraveghere a mititelului. Dar vocea bărbatului ce işi strigase copilul i se părea cunoscută. Doar o impresie, probabil. I se făcu dor de fiica şi nepotul lui. Erau adulţi în toată firea acum, amândoi, dar erau departe, într-o altă ţară. După moartea soţiei, fiică-sa încercase să-l convingă să se mute la ei, dar nu s-a putut adapta vieţii de pe acolo. Aşa că, după pensionare, părăsi şi Bucureştiul şi veni în orăşelul acesta de munte, cochet ca o domnişoară la primul ei bal, şi se mută în apartamentul pe care-l moştenise de la mama sa.

La un moment dat, bărbatul ce strigase se întoarse cu faţa. Pavel înlemni pe bancă. Mărul lui Adam se plimba în sus şi-n jos, vrând parcă să-i sară de la locul lui. Îşi duse, instinctiv, mâna la inimă ca pentru a o opri din bătăile nebuneşti. Privindu-l pe bărbatul tânăr din faţa lui, parcă s-ar fi întors în timp cu 40 de ani şi s-ar fi privit în oglindă. Numai că tânărul era mult mai înalt.

Hai, la buni, iubitule!

Atunci o văzu şi pe ea. Apăruse din spatele chioşcului de jucării şi se îndrepta spre copil. Era la fel de frumoasă ca atunci. Ba chiar mai frumoasă. Chipu-i păstra, încă, prospeţimea de altă dată. Părea fericită şi era de-a dreptul îndrăgostită de nepoţel. Asta îi făcea ochii să strălucească. Cunoştea atât de bine strălucirea aceea, că-l durea.

“Imposibil”, gândi Pavel. Ca într-un joc perfid al vieţii, deşi locuiau în acelaşi orăşel, de ani buni, nu se întâlniseră. Aflaseră veşti unul despre celălalt, prin cunoştinţe comune, dar nu se întâlniseră. Până astăzi. Îşi amintea cum o cunoscuse, cum se îndrăgostise de ea, deşi era căsătorit, cum îşi trăiseră dragostea, pe ascuns, cum ea îl acceptase, cu bune şi rele. Toate se derulau în mintea lui cu o viteză uimitoare, care îl ameţea. Îşi mai aminteşte şi ziua în care i-a spus că este însărcinată şi că, fără el, sau cu el, ea va avea acest copil. Acela a fost sfârşitul relaţiei. Nu-şi putea permite să-şi piardă familia şi poziţia socială pe care o câştigase cu atâta muncă. Pe vremurile acelea, lucrurile stăteau cu totul diferit. A ajutat-o pentru o perioadă, apoi s-a distanţat, încetul cu încetul. Avea grijă să afle, totuşi, veşti despre ei. Dar atât. Viaţa îşi urmase cursul firesc pentru fiecare dintre ei, pe drumuri diferite.

Se ridică de pe bancă. În momentul acela, privirea tânărului o întâlni pe a lui. Îşi ţinea băieţelul de mână. Pe faţa bărbatului din faţa sa nu se mişcă niciun muşchi. Doar ochii căpătaseră nuanţa aceea de mare în furtună, pe care o cunoştea atât de bine…

Se simţi încovoiat şi mai bătrân ca oricând. Plecă spre casă şi ştiu că, din acea clipă, nimic nu va mai fi, cum a fost, în sufletul său. Toată laşitatea şi remuşcările, bine dosite atâta vreme, îl copleşiră acum irevocabil, muşcând din el fără milă.

28 comentarii

Din categoria proză