Bucurie – o lecție pentru copilul meu

Azi, am fost să ne plimbăm puțin, într-unul dintre satele de pe lângă București. La un moment dat, ne-am oprit la o poartă să culegem câteva dude. Prea arătau a copilărie. 🙂 După câteva momente, iese la poartă stăpâna casei în fața căreia am oprit mașina. O femeie mărunțică, slăbuță, arsă de soare și de muncă. O salutăm și-i mulțumim pentru dude. Intrăm în vorbă. Așa aflăm că are 91 de ani și că, deși bolnavă, încă muncește, pentru că „dacă aș fi stat, să nu fac nimic, maică, aș fi fost moartă de mult. Asta mă ține în viață. Când muncesc, îmi simt inima bine.” Mai aflăm că are o noră și nepoți la București și că fiul ei a murit.

La plecare, îl iau pe Victor, îi dau două banane (doar atât aveam la noi, niște banane și niște covrigi) și-i spun să-i ducă bunicii. Copilul le ia bucuros, se duce și i le întinde.
– Uite, mamaie, îi spun, copilul meu a vrut să-ți dea niște banane.

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi și i-a pupat mâna lui Victor. Băiatul meu, la rândul lui, își înghițea lacrimile.
– Vai, mamaie, dar ce suflet bun ai! i-a spus lui Victor.
Am plecat în binecuvântările bătrânei și cu părere de rău pentru singurătatea ei. M-am gândit la toți astfel de bătrâni ai satelor noastre…

În mașină, l-am întrebat pe fi-meu:
– Ce ai simțit, mami, față de ce s-a întâmplat?
– Bucurie, mi-a răspuns el, cu glasul încă plin de emoție.

I-am spus că, pentru a aduce bucurie cuiva, este nevoie de atât de puțin. Numai să-ți pese…
A fost de acord cu mine. Și, la rândul meu, am simțit bucurie…

Publicitate

Străjerii

Mai ții minte nucul acela bătrân, sub care m-ai sărutat întâia dată?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași poartă.
Trecut-au ani de-atunci. Mulți, frumoși și buni.
I-am promis că ne vom întoarce și când vom fi bătrâni.

Mai ții minte teiul, sub care mi-ai spus că sunt frumoasă?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași casă.
Și lui i-am spus că ne vom întoarce într-o zi,
chiar de nu vom mai fi nicicând copii..

Mai ții minte salcâmul acela, sub care ne-am îmbrățișat?
Ne așteaptă și acum, lângă același sat.
Oare pentru câte iubiri o mai fi înflorit
Și câte povești de dragoste o mai fi nășit?

Mai ții minte …? Mai ții minte stejarul care ne-a cununat?
În brațele căruia credință pe vecie ne-am jurat?
Ne-așteaptă și acum, ca un străjer ceresc,
ducând cu el, prin vremi, al nostru „te iubesc!”

Nostalgie

Plouă septembrie, sub un gutui,
la marginea grădinii părăsite.
Ai vrea să pleci, dar vrei şi să rămâi
şi nu ştii de-ncepe totul sau este pe sfârşite.

Priveşti în urma-ţi, la paşii de peste timp,
ce s-au făcut din ce în ce mai mari,
ca brazdele adânci, de pe un câmp,
în care ai semănat şi au crescut lăstari.

Nimeni nu mai intră pe poarta cea micuţă.
Ţi-e dor de scârţâitu-i de altădată,
când ea era mare şi tu doar o fetiţă.
Acum e ruginită şi pururi încuiată.

În jurul tău, e linişte prea multă,
chiar şi ploaia plânge în tăcere,
undeva, în zare, doar o mică pasăre mai cântă
şi nu-nţelegi de e împăcare sau durere.

O lacrimă a adormit, plângându-ţi pe obraz,
o ştergi încet, o alta îi ia locul,
priveşti spre cerul ce pare de topaz
şi te întrebi şoptit unde a zburat totul.

Doar nucul cel bătrân, acelaşi credincios străjer,
a rămas la fel, în măreţia-i simplă,
învăluit în ploaie, lumină şi mister,
te-atinge uşor pe frunte, pe păr şi pe tâmplă.

Îi primeşti sărutul, zâmbind spre răsărit,
acum când soarele este la apus,
te ridici şi pleci, călcând încet, mărunt,
gândind că s-a scris tot ce era de spus.

Dor de păpuşă

În căsuţa albă, cu cerdac,

în ferăstruica de lângă uşă,

a mai rămas doar o păpuşă,

ce se uită, enigmatic, înspre sat.

Din curte, cei doi pruni bătrâni,

în fiecare dimineaţă o salută,

ea-i priveşte, tristă şi tăcută

şi pare să sprijine tot cerul în mâini.

Aşteaptă, la fel ca odinioară,

să intre, râzând, pe portiţă,

acel băieţel şi acea fetiţă,

pe care i-a primit în dar, într-o vară.

Îşi aminteşte cearta lor,

fiecare o voia pentru el,

ea îi iubea pe amândoi la fel,

ar plânge, de-ar putea, îi este dor.

„Sunt oameni mari, acum, cu carte, maică!”,

a auzit-o, cândva, pe bunica,

„Au plecat departe, în America!”

Iar ea-i aştepta la poartă, pe o bancă.

A plecat, apoi şi bunicuţa,

nu în America, undeva…mai aproape,

doar ea-i mai aşteaptă zi şi noapte

şi prunii din curte şi poarta şi băncuţa.

Să fie o lacrimă acea picătură albastră,

ce curge pe obrajii ei mici, de păpuşă,

care aşteaptă cuminte la geamul de lângă uşă,

sau doar ploaia ce s-a lipit de fereastră?