Arhive lunare: Noiembrie 2010

D’ale lui Victor…


gânduri

– Mami, pe noi nu o să ne despartă nimic, niciodată. Ştii de ce?
– De ce, puiule?
– Pentru că vom avea cu noi, peste tot, iubirea. Dragostea e totul, nu-i aşa mami?

„adorabilităţi”

Îl drăgăleam, aseară, pe Victor şi-i spuneam ce înseamnă el pentru mine, cât îmi este de drag, cum este el de bun şi cuminte, etc. etc.
– Şi sunt şi şmecher, mami? mă întreabă el.
– Nu eşti şmecher, eşti obrăznicuţ, câteodată.
– Nu sunt obraznic, mami, sunt adorabil!!!

planuri de viitor

– Mami, să ştii că, atunci când voi fi mare, îmi voi cumpăra o navă şi voi pleca pe lună!

Anunțuri

50 comentarii

Din categoria copil, copilărie, călătorii, D'ale lui Victor, de suflet...

Biţi – final de poveste


Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

26 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

Pisicuţă, pis, pis, pis – partea a 2-a


Aşa cum vă spuneam în partea I a poveştii, Biţi a devenit mare fan al băilor în cadă. Nu mă credeţi, nu? Uitaţi dovada, cu menţiunea că abia ne mutaserăm şi baia era complet neamenajată. 🙂

De asemenea, apa şi-o bea direct de la sursă, cu lăbuţa, de la robinet. În rest, era un nebun de mâţoi. Îl pândea pe soţul meu şi-l ataca, aşa că se încingea o „bătaie” de toată frumuseţea. Îşi dădea urechile pe spate, se ridica pe lăbuţele din spate şi parcă boxa. Ştiu că pare incredibil, dar chiar aşa făcea. După care, sărea prin aer, mai abitir ca Nadia Comăneci la sol. Tot din categoria „incredibile”: cum vă spuneam, stătea lângă noi la masă, deşi avea locul lui amenajat pentru mâncat. Dar, cum auzea uşa frigiderului sau zdrăncănit de farfurii,  o zbughea, de pe unde era, fix la bucătărie şi se aşeza pe băncuţă (aveam o masă rustică şi două băncuţe pe vremea aceea), în fund, aşteptând să ne aşezăm şi noi la masă. În seara despre care vreau să povestesc, pregătisem nişte aripioare crocante la ceaun, pe care le-am pus pe masă într-un bol şi am continuat amenajarea mesei. Precizez că nu fura mâncare de pe masă, niciodată. În fine, ne-am aşezat şi noi, am deschis o sticlă de vin. Eu şi soţul meu stăteam faţă în faţă, Biţi, cum spuneam, lângă mine, în stânga. Nu ştiu cum, dar bolul cu aripioare se nimerise fix în faţa lui. Lângă bol, rămăsese dopul sticlei de vin. Noi degustam vinul şi vorbeam despre una-alta. La un moment dat, văd cu coada ochiului, mişcare din direcţia mâţului. Îi fac semn discret lui George să-l privească, fără să se mişte. Ce făcea Biţi? Cum stătea el aşa în fund la masă, întinde uşor una dintre lăbuţele din faţă, spre o aripioară ce stătea aşa, cam pe buza bolului. Noi îl lăsăm, îl lăsăm şi când s-o agaţe, soţul meu îi zice: „Ce faci, măi, purcelule, furi?” Moment în care – vă jur! – impasibil, Biţi îşi deturnează uşor lăbuţa spre dopul de lângă farfurie şi începe să se joace cu el, ca şi cum nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Vă închipuiţi că, în momentul acela, am izbcunit într-un râs în cascade şi am zis că-l omorâm de drag. „A, care va să zică, dopul îl voiai, da?”, îi zice soţul meu printre lacrimi, aproape. „Poftim, ia-l!” şi i-l întinde. Evident că Biţi şi-a manifestat dezinteresul total şi a fugit la castronul lui cu mâncare. Din păcate,  momentul nu a putut fi imortalizat.
De semenea, devenise gelos pe Domnu’ Trandafir, pentru că eu vorbeam cu el şi-l mângâiam, drept pentru care începuse să-şi facă nevoile în vasul lui, aşa încât am fost nevoită să-i schimb pământul şi să-i acopăr vasul. Ca urmare, a început să-şi ascută ghearele pe tulpina bietului copăcel. Dar avea grijă să fie văzut când făcea asta, pentru că mă pândea şi, când mă auzea venind trăgea câteva gheare şi o zbughea sub masă, în cel mai îndepărtat colţ, să nu-l pot ajunge.
Era ca un copil obraznic şi şmecher, în acelaşi timp.
De asemenea, îi plăcea să fie fotomodel:

După aproape patru ani de stat în apartament, în primul rând, pentru că mă hotărâsem să-l aduc pe Victor pe lume şi mi-e era teamă de toxoplasmoză şi, în al doilea rând, pentru că am hotărât că i-at fi mai bine la curte, mai ales că nu-l castraserăm şi soţul meu a zis că trebuie să cunoască şi Biţi „viaţa adevărată”, l-am dus la ai mei. Dar, despre aventurile lui de curtean şi curtezan, mâine, în ultima parte. 🙂

16 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri

Pisicuţă, pis, pis, pis…


Mă grăbeam spre birou, întrucât eram în întârziere. Ajung la clădire, intru şi o tai pe scări în sus, la etajul unu, deoarece cheile erau la mine şi colegele mele mă aşteptau la uşă.
– Fii atentă, calci pe el! le-aud ţipând în cor.
Mă uit nedumerită la ele, mă uit la picioare şi văd o mogâldeaţă de pisoi, cu moacă de extraterestru, pitit pe una dintre trepte, parcă abia respirând. Mă duc, deschid uşa biroului şi dau să caut un corn, pe care-l lăsasem cu o zi înainte prin bucătărie, cu gândul să mă duc să-i dau să mănânce. Când deschid uşa biroului, mogâldeaţa, care nu ştiu cum de reuşise, se sperie şi începe să alerge crăcănat dinspre uşă, înspre trepte, precum un copil pe care l-ai prins ascultând la uşă şi dă să fugă. În momentul acela, m-am îndrăgostit de el. L-am luat în braţe, l-am băgat în birou şi l-am inchis în baie. Şefa mea încă nu venise, iar când a venit, nu am apucat s-o anunţ aşa încât, intrând la baie, se simte atacată de ceva. Mogâldeaţa prinsese curaj şi, cum ea era îmbrăcată într-o fustă lungă, care flutura la orice mişcare, pisoiul-extraterestru o „ataca”. Nu prea ştiam de ce l-am luat de pe scări, dar nu-mi venea să-l las acolo. Era cam prin octombrie-noiembrie 2000, cred, şi începuse frigul. Am început să mă rog de colegele mele să-l ia acasă, pentru că, dintre toate, eu eram singura care nu avea pe nimeni cu care să poată sta cât noi lipseam. Ba, mai mult, una dintre ele locuia la curte. Fiecare a găsit câte un motiv să nu-l ia. Eu nu-l voiam tocmai pentru că ar fi însemnat să stea mai mult singur, chiar şi în week-end-uri, că plecam la Vâlcea destul de des, iar, pe vremea aceea nu aveam maşină. Cum, însă, mi s-a făcut milă de el şi mi-era teamă să nu moară de foame şi de frig, am hotărât să-l înfiez eu, totuşi, făcându-i, astfel, o surpriză şi soţului meu, care era plecat într-o delegaţie. Zis şi făcut. L-am ţinut la baie toată ziua şi, când a bătut gongul, am plecat cu puricosul acasă. Îmi încăpea într-o palmă şi, bineînţeles, că a fost atracţia metroului. Dar, chiar era puricos. Odată ajunsă acasă, mă pun pe despuricat. A fost cea mai grea misiune. Să vă spun cum am făcut-o? Ei, bine, hai s-o spun: cu geamul deschis: „culegeam” purecii şi-i aruncam pe geam, că mi-era scârbă să-i omor. Mă gândeam că, stând la etajul 9, mor ei până jos. 🙂 După această operaţiune, la baie cu el. Cine credeţi că a devenit fan făcut baie în cadă? Biţi al meu. Că am uitat să vă spun, aşa l-am botezat: Biţi.
Aşa arăta pe vremea când era pisoi-extraterestru:

Din acel moment, a devenit un membru marcant al familiei: făcea baie cu mine – era înnebunit să se joace în apă şi cu spumă -, avea locul lui la masă, lângă mine, evident – cred că mă percepea ca pe mama lui, iar pe soţul meu ca pe un partener de joacă -, dormea în pat cu noi, fie în părul meu, fie pe picioarele noastre, fie la capul nostru.
Dimineaţa, învăţase care era cutuma: eu mă trezeam prima, făceam cafeaua, îi puneam să mănânce şi, apoi, ne vedeam fiecare de ale noastre. În dimineţile când nu reuşeam să mă trezesc, venea şi mă pupa. De câte ori nu m-a salvat de la a întârzia de la serviciu! Pur şi simplu venea şi-şi lipea năsucul umed de obrazul meu şi mă trezea.

Mărturisesc, până să-l am pe Biţi, nu mi-am închipuit că pisicile pot fi atât de expresive, se pot dresa aşa uşor şi că poţi să comunici cu ele!
Dar, povestea nu se termină aici, va urma şi mâine.

40 comentarii

Din categoria animale, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

De ce ai făcut-o, Bogdan?


UPDATE: Din păcate, Bogdan, nu te-ai dezis, nici de data asta! Ţi-am oferit, elegant, posibilitatea de a încheia acest conflict cu decenţă, dar ai coborât şi mai mult, încercând să mă loveşti sub centură. Nu-i nimic, „coafura rezistă!” Mă aşteptam. Redau, mai jos, „drăgălăşenia” ta:
În schimb, am observat ipocrizia unei poete, care stă cu cartea acasă în raft şi cerşeşte voturi la concursuri de PA-uri, […]”

În cele nouă luni de când sunt în blogosferă, am fost martora câtorva conflicte. De vreo două ori, am fost chiar implicată direct, fără voia mea. Dar, cel mai grav dintre toate, mi se pare cel izbucnit între Andrei şi Bogdan. Conflict care, se pare, că a luat sfârşit. Şi, care, probabil ar trebui lăsat aşa, conform principiului: ce e mort, trebuie îngropat. Dar nu pot să fac asta, tocmai pentru că, aşa cum spuneam mai sus, ceea ce s-a întâmplat mi se pare a fi foarte grav: prin fondul său, prin amplitudine, prin consecinţe. Şi prin faptul că ni s-a cerut implicarea. Şi ne-am implicat cu toţii, înclinând balanţa în favoarea lui Bogdan şi punându-l la zid pe Andrei deşi, în marea noastră bunăvoinţă, am aşteptat şi replica lui. De ce am făcut asta? Greu de spus: din spirit de turmă – în sensul că dacă unul, doi, i-au dat crezare apriori lui Bogdan, s-a considerat că ştiu ei ce spun, nu riscă să facă acuzaţii nefondate -, sau din bună credinţă (e foarte greu să-ţi imaginezi că cineva ar putea înscena aşa ceva), sau din cauza vârstei lui Andrei (sigur, e un puşti talentat, dar l-a luat valul şi a vrut să se autodepăşească, trişând). Nu mai contează acum, deşi ar trebui. Cert este că Andrei a fost pus la colţ şi arătat cu degetul. Singur, sau ajutat, s-a zbătut să-şi dovedească nevinovăţia. Şi a reuşit. Şi, aici, intervine întrebarea mea: de ce ai făcut-o, Bogdan? Mie, personal, deşi am declarat atunci, sub impulsul momentului că sunt dezamagită de faptul că Andrei a avut neinspirata idee să plagieze, mi-a fost, totuşi, greu să cred acest lucru, citindu-l de câteva luni bune şi lăudându-i seriozitatea, maturitatea, ideile, poeziile. De aceea, i-am rugat pe Victor şi pe Sorin să mă ajute în demersul de a investiga, din punct de vedere „calculatoristic”, dacă mă pot exprima aşa, argumentele tale şi ale lui Andrei. Amândoi au răspuns apelului meu, iar Victor a şi postat concluziile sale, cu dovezi clare. Ţi-am citit şi eu o mulţime de articole, de pe multele tale bloguri, precum şi comentariile de pe alte bloguri, pe care le-ai lăsat sub diferite ID-uri. Mărturisesc că am fost profund dezamăgită de modul în care ai manageriat această situaţie, din toate punctele de vedere, chiar plecând de la presupunerea că Andrei ar fi greşit, dar, mai ales, modul în care te-ai exprimat în toate acele comentarii: injurios, cu un limbaj suburban, ameninţător, care nu-ţi face onoare deloc. Nemaivorbind de faptul că poezia ce a făcut obiectul acestui scandal, în varianta ta, suna total neîngrijit, scrisă, parcă în fugă, contracronometru. O altă întrebare pe care mi-am pus-o a fost de ce nu l-ai devoalat pe Andrei încă de la prima ta menţiune despre acest eventual plagiat?
Aş vrea să înţelegi că, în spatele întrebării mele, stă, de fapt, o mână întinsă, pentru că, în prostia mea, refuz să renunţ la a crede în oameni şi în principiul potrivit căruia cu toţii merităm o a doua şansă.
Vreau să ştii că aştept punctul tău de
vedere şi, indiferent care-ţi vor fi comentariile – nu-ţi ascund că mă aştept şi la „artilerie grea” din partea ta şi a susţinătorilor tăi, deşi sper că nu o vei face -, nu voi bana niciun comentariu, publicându-l exact aşa cum îl vei lăsa. Indiferent care ţi-a fost motivaţia pentru ceea ce ai făcut, sunt sigură că ai verticalitate şi că-ţi vei recunoaşte greşeala. Deci, pentru a treia oară: de ce ai făcut-o, Bogdan?

78 comentarii

Din categoria campanie, de prin viaţă păţite şi adunate, diverse, gânduri

Ajutor pentru un bebeluş!


Am preluat asta de la Gabriela:

Pentru vizualizarea textului, daţi clik pe poză!

Pe blogul mamei, http://ajutorpentrubebe.blogspot.com/2010/04/ajutor-prntru-bebe.html , găsiţi toate amănuntele şi actele medicale ce susţin povestea.

Dacă puteţi ajuta cu ceva, nu staţi pe gânduri!

2 comentarii

Din categoria campanie, copil, copilărie, de suflet...

Mă ceartă viaţa


Mă ceartă viaţa că nu-i dau mai mult
şi pe destin îl fac răspunzător.
Degeaba-i spun că sunt numai tumult
şi-ncerc, mereu, tot mai sus să zbor.

Mă ceartă viaţa că obosesc prea des
şi sufletul îl las să moară încet.
Degeaba-i spun că nu am de ales
şi că, din viitor, eu-mi fac amanet.

Taci, viaţă, taci şi nu mă mai certa,
doar tu mă faci să fiu ceea ce sunt!
Eu, uneori, de tine mai c-aş divorţa,
dar nu pot decât… să te înfrunt.

Mă plimbi în sus şi-n jos, pe malul tău,
m-arunci în valuri când nici nu mă aştept
şi-mi spui că, de toate, sunt de vină eu
şi-ar trebui, cumva, să trăiesc mai înţelept?

23 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii