D’ale lui Victor…

… gânduri

– Mami, pe noi nu o să ne despartă nimic, niciodată. Ştii de ce?
– De ce, puiule?
– Pentru că vom avea cu noi, peste tot, iubirea. Dragostea e totul, nu-i aşa mami?

… „adorabilităţi”

Îl drăgăleam, aseară, pe Victor şi-i spuneam ce înseamnă el pentru mine, cât îmi este de drag, cum este el de bun şi cuminte, etc. etc.
– Şi sunt şi şmecher, mami? mă întreabă el.
– Nu eşti şmecher, eşti obrăznicuţ, câteodată.
– Nu sunt obraznic, mami, sunt adorabil!!!

… planuri de viitor

– Mami, să ştii că, atunci când voi fi mare, îmi voi cumpăra o navă şi voi pleca pe lună!

Publicitate

Biţi – final de poveste

Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

Pisicuţă, pis, pis, pis – partea a 2-a

Aşa cum vă spuneam în partea I a poveştii, Biţi a devenit mare fan al băilor în cadă. Nu mă credeţi, nu? Uitaţi dovada, cu menţiunea că abia ne mutaserăm şi baia era complet neamenajată. 🙂

De asemenea, apa şi-o bea direct de la sursă, cu lăbuţa, de la robinet. În rest, era un nebun de mâţoi. Îl pândea pe soţul meu şi-l ataca, aşa că se încingea o „bătaie” de toată frumuseţea. Îşi dădea urechile pe spate, se ridica pe lăbuţele din spate şi parcă boxa. Ştiu că pare incredibil, dar chiar aşa făcea. După care, sărea prin aer, mai abitir ca Nadia Comăneci la sol. Tot din categoria „incredibile”: cum vă spuneam, stătea lângă noi la masă, deşi avea locul lui amenajat pentru mâncat. Dar, cum auzea uşa frigiderului sau zdrăncănit de farfurii,  o zbughea, de pe unde era, fix la bucătărie şi se aşeza pe băncuţă (aveam o masă rustică şi două băncuţe pe vremea aceea), în fund, aşteptând să ne aşezăm şi noi la masă. În seara despre care vreau să povestesc, pregătisem nişte aripioare crocante la ceaun, pe care le-am pus pe masă într-un bol şi am continuat amenajarea mesei. Precizez că nu fura mâncare de pe masă, niciodată. În fine, ne-am aşezat şi noi, am deschis o sticlă de vin. Eu şi soţul meu stăteam faţă în faţă, Biţi, cum spuneam, lângă mine, în stânga. Nu ştiu cum, dar bolul cu aripioare se nimerise fix în faţa lui. Lângă bol, rămăsese dopul sticlei de vin. Noi degustam vinul şi vorbeam despre una-alta. La un moment dat, văd cu coada ochiului, mişcare din direcţia mâţului. Îi fac semn discret lui George să-l privească, fără să se mişte. Ce făcea Biţi? Cum stătea el aşa în fund la masă, întinde uşor una dintre lăbuţele din faţă, spre o aripioară ce stătea aşa, cam pe buza bolului. Noi îl lăsăm, îl lăsăm şi când s-o agaţe, soţul meu îi zice: „Ce faci, măi, purcelule, furi?” Moment în care – vă jur! – impasibil, Biţi îşi deturnează uşor lăbuţa spre dopul de lângă farfurie şi începe să se joace cu el, ca şi cum nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Vă închipuiţi că, în momentul acela, am izbcunit într-un râs în cascade şi am zis că-l omorâm de drag. „A, care va să zică, dopul îl voiai, da?”, îi zice soţul meu printre lacrimi, aproape. „Poftim, ia-l!” şi i-l întinde. Evident că Biţi şi-a manifestat dezinteresul total şi a fugit la castronul lui cu mâncare. Din păcate,  momentul nu a putut fi imortalizat.
De semenea, devenise gelos pe Domnu’ Trandafir, pentru că eu vorbeam cu el şi-l mângâiam, drept pentru care începuse să-şi facă nevoile în vasul lui, aşa încât am fost nevoită să-i schimb pământul şi să-i acopăr vasul. Ca urmare, a început să-şi ascută ghearele pe tulpina bietului copăcel. Dar avea grijă să fie văzut când făcea asta, pentru că mă pândea şi, când mă auzea venind trăgea câteva gheare şi o zbughea sub masă, în cel mai îndepărtat colţ, să nu-l pot ajunge.
Era ca un copil obraznic şi şmecher, în acelaşi timp.
De asemenea, îi plăcea să fie fotomodel:

După aproape patru ani de stat în apartament, în primul rând, pentru că mă hotărâsem să-l aduc pe Victor pe lume şi mi-e era teamă de toxoplasmoză şi, în al doilea rând, pentru că am hotărât că i-at fi mai bine la curte, mai ales că nu-l castraserăm şi soţul meu a zis că trebuie să cunoască şi Biţi „viaţa adevărată”, l-am dus la ai mei. Dar, despre aventurile lui de curtean şi curtezan, mâine, în ultima parte. 🙂

Pisicuţă, pis, pis, pis…

Mă grăbeam spre birou, întrucât eram în întârziere. Ajung la clădire, intru şi o tai pe scări în sus, la etajul unu, deoarece cheile erau la mine şi colegele mele mă aşteptau la uşă.
– Fii atentă, calci pe el! le-aud ţipând în cor.
Mă uit nedumerită la ele, mă uit la picioare şi văd o mogâldeaţă de pisoi, cu moacă de extraterestru, pitit pe una dintre trepte, parcă abia respirând. Mă duc, deschid uşa biroului şi dau să caut un corn, pe care-l lăsasem cu o zi înainte prin bucătărie, cu gândul să mă duc să-i dau să mănânce. Când deschid uşa biroului, mogâldeaţa, care nu ştiu cum de reuşise, se sperie şi începe să alerge crăcănat dinspre uşă, înspre trepte, precum un copil pe care l-ai prins ascultând la uşă şi dă să fugă. În momentul acela, m-am îndrăgostit de el. L-am luat în braţe, l-am băgat în birou şi l-am inchis în baie. Şefa mea încă nu venise, iar când a venit, nu am apucat s-o anunţ aşa încât, intrând la baie, se simte atacată de ceva. Mogâldeaţa prinsese curaj şi, cum ea era îmbrăcată într-o fustă lungă, care flutura la orice mişcare, pisoiul-extraterestru o „ataca”. Nu prea ştiam de ce l-am luat de pe scări, dar nu-mi venea să-l las acolo. Era cam prin octombrie-noiembrie 2000, cred, şi începuse frigul. Am început să mă rog de colegele mele să-l ia acasă, pentru că, dintre toate, eu eram singura care nu avea pe nimeni cu care să poată sta cât noi lipseam. Ba, mai mult, una dintre ele locuia la curte. Fiecare a găsit câte un motiv să nu-l ia. Eu nu-l voiam tocmai pentru că ar fi însemnat să stea mai mult singur, chiar şi în week-end-uri, că plecam la Vâlcea destul de des, iar, pe vremea aceea nu aveam maşină. Cum, însă, mi s-a făcut milă de el şi mi-era teamă să nu moară de foame şi de frig, am hotărât să-l înfiez eu, totuşi, făcându-i, astfel, o surpriză şi soţului meu, care era plecat într-o delegaţie. Zis şi făcut. L-am ţinut la baie toată ziua şi, când a bătut gongul, am plecat cu puricosul acasă. Îmi încăpea într-o palmă şi, bineînţeles, că a fost atracţia metroului. Dar, chiar era puricos. Odată ajunsă acasă, mă pun pe despuricat. A fost cea mai grea misiune. Să vă spun cum am făcut-o? Ei, bine, hai s-o spun: cu geamul deschis: „culegeam” purecii şi-i aruncam pe geam, că mi-era scârbă să-i omor. Mă gândeam că, stând la etajul 9, mor ei până jos. 🙂 După această operaţiune, la baie cu el. Cine credeţi că a devenit fan făcut baie în cadă? Biţi al meu. Că am uitat să vă spun, aşa l-am botezat: Biţi.
Aşa arăta pe vremea când era pisoi-extraterestru:

Din acel moment, a devenit un membru marcant al familiei: făcea baie cu mine – era înnebunit să se joace în apă şi cu spumă -, avea locul lui la masă, lângă mine, evident – cred că mă percepea ca pe mama lui, iar pe soţul meu ca pe un partener de joacă -, dormea în pat cu noi, fie în părul meu, fie pe picioarele noastre, fie la capul nostru.
Dimineaţa, învăţase care era cutuma: eu mă trezeam prima, făceam cafeaua, îi puneam să mănânce şi, apoi, ne vedeam fiecare de ale noastre. În dimineţile când nu reuşeam să mă trezesc, venea şi mă pupa. De câte ori nu m-a salvat de la a întârzia de la serviciu! Pur şi simplu venea şi-şi lipea năsucul umed de obrazul meu şi mă trezea.

Mărturisesc, până să-l am pe Biţi, nu mi-am închipuit că pisicile pot fi atât de expresive, se pot dresa aşa uşor şi că poţi să comunici cu ele!
Dar, povestea nu se termină aici, va urma şi mâine.

De ce ai făcut-o, Bogdan?

UPDATE: Din păcate, Bogdan, nu te-ai dezis, nici de data asta! Ţi-am oferit, elegant, posibilitatea de a încheia acest conflict cu decenţă, dar ai coborât şi mai mult, încercând să mă loveşti sub centură. Nu-i nimic, „coafura rezistă!” Mă aşteptam. Redau, mai jos, „drăgălăşenia” ta:
„În schimb, am observat ipocrizia unei poete, care stă cu cartea acasă în raft şi cerşeşte voturi la concursuri de PA-uri, […]”

În cele nouă luni de când sunt în blogosferă, am fost martora câtorva conflicte. De vreo două ori, am fost chiar implicată direct, fără voia mea. Dar, cel mai grav dintre toate, mi se pare cel izbucnit între Andrei şi Bogdan. Conflict care, se pare, că a luat sfârşit. Şi, care, probabil ar trebui lăsat aşa, conform principiului: ce e mort, trebuie îngropat. Dar nu pot să fac asta, tocmai pentru că, aşa cum spuneam mai sus, ceea ce s-a întâmplat mi se pare a fi foarte grav: prin fondul său, prin amplitudine, prin consecinţe. Şi prin faptul că ni s-a cerut implicarea. Şi ne-am implicat cu toţii, înclinând balanţa în favoarea lui Bogdan şi punându-l la zid pe Andrei deşi, în marea noastră bunăvoinţă, am aşteptat şi replica lui. De ce am făcut asta? Greu de spus: din spirit de turmă – în sensul că dacă unul, doi, i-au dat crezare apriori lui Bogdan, s-a considerat că ştiu ei ce spun, nu riscă să facă acuzaţii nefondate -, sau din bună credinţă (e foarte greu să-ţi imaginezi că cineva ar putea înscena aşa ceva), sau din cauza vârstei lui Andrei (sigur, e un puşti talentat, dar l-a luat valul şi a vrut să se autodepăşească, trişând). Nu mai contează acum, deşi ar trebui. Cert este că Andrei a fost pus la colţ şi arătat cu degetul. Singur, sau ajutat, s-a zbătut să-şi dovedească nevinovăţia. Şi a reuşit. Şi, aici, intervine întrebarea mea: de ce ai făcut-o, Bogdan? Mie, personal, deşi am declarat atunci, sub impulsul momentului că sunt dezamagită de faptul că Andrei a avut neinspirata idee să plagieze, mi-a fost, totuşi, greu să cred acest lucru, citindu-l de câteva luni bune şi lăudându-i seriozitatea, maturitatea, ideile, poeziile. De aceea, i-am rugat pe Victor şi pe Sorin să mă ajute în demersul de a investiga, din punct de vedere „calculatoristic”, dacă mă pot exprima aşa, argumentele tale şi ale lui Andrei. Amândoi au răspuns apelului meu, iar Victor a şi postat concluziile sale, cu dovezi clare. Ţi-am citit şi eu o mulţime de articole, de pe multele tale bloguri, precum şi comentariile de pe alte bloguri, pe care le-ai lăsat sub diferite ID-uri. Mărturisesc că am fost profund dezamăgită de modul în care ai manageriat această situaţie, din toate punctele de vedere, chiar plecând de la presupunerea că Andrei ar fi greşit, dar, mai ales, modul în care te-ai exprimat în toate acele comentarii: injurios, cu un limbaj suburban, ameninţător, care nu-ţi face onoare deloc. Nemaivorbind de faptul că poezia ce a făcut obiectul acestui scandal, în varianta ta, suna total neîngrijit, scrisă, parcă în fugă, contracronometru. O altă întrebare pe care mi-am pus-o a fost de ce nu l-ai devoalat pe Andrei încă de la prima ta menţiune despre acest eventual plagiat?
Aş vrea să înţelegi că, în spatele întrebării mele, stă, de fapt, o mână întinsă, pentru că, în prostia mea, refuz să renunţ la a crede în oameni şi în principiul potrivit căruia cu toţii merităm o a doua şansă.
Vreau să ştii că aştept punctul tău de vedere şi, indiferent care-ţi vor fi comentariile – nu-ţi ascund că mă aştept şi la „artilerie grea” din partea ta şi a susţinătorilor tăi, deşi sper că nu o vei face -, nu voi bana niciun comentariu, publicându-l exact aşa cum îl vei lăsa. Indiferent care ţi-a fost motivaţia pentru ceea ce ai făcut, sunt sigură că ai verticalitate şi că-ţi vei recunoaşte greşeala. Deci, pentru a treia oară: de ce ai făcut-o, Bogdan?

Ajutor pentru un bebeluş!

Am preluat asta de la Gabriela:

Pentru vizualizarea textului, daţi clik pe poză!

Pe blogul mamei, http://ajutorpentrubebe.blogspot.com/2010/04/ajutor-prntru-bebe.html , găsiţi toate amănuntele şi actele medicale ce susţin povestea.

Dacă puteţi ajuta cu ceva, nu staţi pe gânduri!

Mă ceartă viaţa

Mă ceartă viaţa că nu-i dau mai mult
şi pe destin îl fac răspunzător.
Degeaba-i spun că sunt numai tumult
şi-ncerc, mereu, tot mai sus să zbor.

Mă ceartă viaţa că obosesc prea des
şi sufletul îl las să moară încet.
Degeaba-i spun că nu am de ales
şi că, din viitor, eu-mi fac amanet.

Taci, viaţă, taci şi nu mă mai certa,
doar tu mă faci să fiu ceea ce sunt!
Eu, uneori, de tine mai c-aş divorţa,
dar nu pot decât… să te înfrunt.

Mă plimbi în sus şi-n jos, pe malul tău,
m-arunci în valuri când nici nu mă aştept
şi-mi spui că, de toate, sunt de vină eu
şi-ar trebui, cumva, să trăiesc mai înţelept?

„Adela, simt că am să reuşesc!”

Vă vorbeam aici despre un prieten drag sufletului meu, despre puiul său, Ştefan, copilul cu ochii cât infinitul şi despre visul lor. Vis care, nu numai că a prins contur, dar mâine se va împlini. Şi sunt foarte mândră de Sorin, pentru că ştiu cât suflet şi-a zidit în acest vis, ştiu câte calcule şi-a făcut, câte uşi a încercat,  cât a alergat, încercat, sperat. Ştiu că, la un moment dat, s-a simţit dezamăgit, descurajat, dar a mers înainte. Şi nu numai pentru a-şi învăţa copilul să zboare, a-l învăţa ce înseamnă perseverenţa, credinţa, speranţa, ci şi pentru a colora un pic lumea din jurul lor, a o face mai veselă, mai bună. Şi, la fel de important, a făcut-o în scop caritabil, pentru că se doreşte strângerea de donaţii pentru copii, acţiune în care s-a implicat şi Fundaţia Alpha Transilvană.  Întrucât visul nu se va opri aici, următoarele evenimente au în vedere strângerea de donaţii pentru copiii bolnavi de cancer, urmând, în acest sens, a se lua legătură cu Asociaţia Pavel, precum şi alte fundaţii şi asociaţii, al căror scop este această misiune, de a veni în ajutorul copiilor şi familiilor acestora. În acest sens, se aşteaptă propuneri la adresa de e-mail voluntar@virtualkid.ro. Acesta este afişul evenimentului, pe care, cu siguranţă, Sorin îl va păstra la loc de cinste şi, mai târziu, i-l va face cadou lui Ştefan.

Pentru că Sorin este cuprins de emoţii şi pentru că şi eu am nişte emoţii cât casa pentru evenimentul de mâine, haideţi să-i ţinem pumnii!

http://griska.wordpress.com/2010/11/23/despre-lectura/

http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2010/11/specii.html

http://bucurvictor.wordpress.com/2010/11/23/o-pijama-sau-un-tricou/

http://cristiandima.wordpress.com/2010/11/23/la-multi-ani-teo-negura/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/11/23/fara-aripi-a-doua-parte/

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/11/contemporanul-nostru.html

http://mesterulmanole.wordpress.com/2010/11/23/la-copt/

http://mirelapete.dexign.ro/2010/11/la-mulți-ani/

http://onlycontrovento.wordpress.com/2010/11/22/eu_-si-o-clipa/

http://ivanuska.wordpress.com/2010/11/23/o-afacere/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/11/24/apel/

http://redsky2010.wordpress.com/2010/11/23/ploua/

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/11/23/l-am-scos-afara-din-casa-d/

http://teonegura.wordpress.com/2010/11/23/trafic-cu-hituri-runda-43/

http://blog.adrianvoicu.ro/index.php/2010/11/21/mai-fete-si-baieti-sunt-si-antologic-sa-dea-boala/

http://bogdanonin.blogspot.com/2010/11/s-dezbracat.html

De ce sunt importante traducerile autorizate?

În zilele noastre, este de neconceput să nu cunoşti cel puţin o limbă străină. Uneori, însă, nu este suficient. Sunt situaţii când ai nevoie ca documentele/actele/lucrările tale să fie traduse de către un traducător autorizat. Cu atât mai mult, cu cât, cel mai adesea, acestea trebuie apostilate, legalizate, supralegalizate, conform Convenţiei de la Haga, din 05 octombrie 1961, la care a aderat şi România. După apostilare, documentele trebuie traduse, dar numai de către un traducător autorizat, a cărui semnătură va fi legalizată de către un notar public. Condiţia este ca traducătorul autorizat să fi depus specimenul său de semnătură în cadrul biroului notarial respectiv. În vederea prevenirii falsificării unor documente oficiale, întocmite de către autorităţile unui stat şi care produc efectele juridice pe teritoriul altui stat, Convenţia de la Haga prevede supralegalizarea acestora, ceea ce înseamnă aplicarea unei apostile de către tribunal, prin care se legalizează, de fapt, semnătura notarului public ce a legalizat semnătura traducătorului.
Subliniez, încă o dată, că procedurile menţionate anterior nu sunt posibile decât dacă aceste traduceri au fost realizate de traducători autorizaţi. La fel de importantă este prezenţa unui traducător autorizat în derularea unor contracte/proceduri între cetăţeni nevorbitori de aceeaşi limbă. De exemplu, când cetăţeni străini sunt nevoiţi să semneze documente emise în limba română, misiunea traducătorului este de a traduce conţinutul acestora în limba cetăţenilor respectivi, semnând, alături de aceştia, documentul respectiv iar, în situaţia în  care actul  a trebuit şi autentificat de către notarul public, traducătorul va fi menţionat în încheierea de autentificare.
Munca unui traducător autorizat presupune nu numai cunoaşterea unei limbi străine foarte bine, dar şi un nivel ridicat de responsabilitate şi seriozitate.

Ca într-o apă adâncă

Aţi simţit vreodată că viaţa vă este precum un plonjon într-o apă mult prea adâncă? De câte ori v-a fost teamă că vă veţi îneca?

Ce mai faceţi?

Azi, nu vreau decât să vă întreb „ce mai faceţi, cum sunteţi, ce vă supără în ultima vreme sau, dimpotrivă, vă face fericiţi, cum reuşiţi să mergeţi înainte?” Asta nu înseamnă că vreau să intru în sufletul vostru pe uşa din dos, vreau doar să ştiu dacă sunteţi bine, vreau doar să vorbim prieteneşte. Atât. Sau să tăcem împreună şi să ascultăm:

Decizia vă aparţine. Eu sunt aici. 🙂

 

O mai facem o dată?

Adică, mai ales voi: să mă votaţi, aici, la Călin, pentru cele două texte de proză arhiscurtă, „Crăciunul” şi „O altă dimensiune (din D’ale lui Victor)” , a căror temă a fost „o altă zi”.  Şi, dacă tot o mai faceţi o dată, nu uitaţi că trebuie făcut(ă) până mâine, vineri, ora 13,30. Puteţi vota şase texte diferite. Dacă mă întrebaţi de recomandări, îi recomand pe Victor, pe Bogdan, pe LeeDeeP (care a fost mai mult decât inspirată şi căreia îi mulţumesc, şi aici, pentru dedicaţia ei) şi, nu în ultimul rând, pe Călin (care a fost, şi de această dată, o gazdă desăvârşită).

Ca de obicei, mă înclin şi vă pup.

Vă invit s-o mai facem încă o dată, dar mai ales, vreau să vă mulţumesc pentru sprijinul vostru de până acum, tuturor:

http://adapavel.wordpress.com/2010/11/17/nemulțumiri/

http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2010/11/frumusete-in-mediu-potrivnic.html

http://zaqk.wordpress.com/2010/11/18/pofta-buna/

http://alexandrescudaniela.com/sintaxe/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/11/16/am-fost-acuzat-de-plagiat/

http://blog.adrianvoicu.ro/index.php/2010/11/14/cu-cotetu-la-vedere/

http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/11/femeia-de-serviciu.html

http://cititor.stirute.com/lansare-de-carte-picaturi-de-insomnie/

http://caius67.wordpress.com/2010/11/18/colectionara-de-cosmaruri-–-2/

http://cartidragi.blogspot.com/2010/11/pacla.html

http://cristiandima.wordpress.com/2010/11/18/nabadaiosu-si-pacpac/

http://dmd-suflet.blogspot.com/2010/11/o-seara.html

http://eclpsademart.wordpress.com/2010/11/10/fara-drept-de-a-refuza/

http://gabitzu.eu/2010/11/pentru-o-alta-zi/

http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/11/15/intamplare-in-rosu/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/11/17/cine-moare/

http://gabrielailies.wordpress.com/2010/11/16/steve-vai/

http://geaninalisandru.wordpress.com/2010/11/18/picaturi-de-insomnie/

http://griska.wordpress.com/2010/11/15/nutu-de-pe-petsbox/

http://injineru.blogspot.com/2010/11/unde-e-vina.html

http://ivanuska.wordpress.com/2010/11/18/cineastul-2/

http://linkping.wordpress.com/2010/11/17/contributie-importanta/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/11/18/picaturi-de-insomnie-antologia-declin-si-revista-moldova-literara/

http://mariannicolescu.wordpress.com/2010/11/14/pastel-de-iarna-de-marian-nicolescu/

http://mesterulmanole.wordpress.com/2010/11/18/sa-nu-zici/

http://mirelapete.dexign.ro/2010/11/vara-lui-noiembrie/

http://natashauska.wordpress.com/2010/11/12/si-eu/

http://neinteles.wordpress.com/2010/11/18/incercare-literara-vi/

http://onlycontrovento.wordpress.com/2010/11/11/vis/

http://pisicaroz.ro/2010/11/șapte-semne-ca-sfarșitul-lumii-este-aproape/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/11/18/ar-fi-fost/

http://proatitudine.ro/educatie/criza-modelelor/

http://redsky2010.wordpress.com/2010/11/18/prayers-for-bobby/

http://shorichitz.blogspot.com/2010/11/andrei_16.html

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/11/18/guy-next-door/

http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/11/promisiune.html

http://stropidesuflet.wordpress.com/2010/11/18/noapte-sfanta/

http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/11/17/sa-sfarsesti-ce-nu-poti-sfarsi/

http://teonegura.wordpress.com/2010/11/17/de-dor-nebun-de-tine/

http://totuldesprecopii.wordpress.com/2010/11/18/somnul-la-copilul-de-3-ani/

http://vanillamoon.wordpress.com/2010/11/09/morning-chat/

http://www.cojocarii.ro/2010/11/18/ne-laudam-cu-dintii/

http://www.virtualkid.ro/2010/11/12/in-tunel/

http://tocanadecuvinte.blogspot.com/2010/11/ciorba-de-miel-acrita-cu-prune.html

http://paulbalanca.blogspot.com/2010/11/moi.html

http://zbateri.blogspot.com/2010/11/ultima-survolare-palonului.html

http://www.malli.ro/2010/11/17/parerea-mea-despre-justin-bieber/

http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2010/11/18/toamna-pe-ulita/

http://www.crixti.net/2010/11/revista-spyro-online-revistaciaoro.html

High-end monitors BenQ

Vă mai amintiţi de computerele anilor ’90? De monitoarele acelea voluminoase şi grele, ca nişte televizoare vechi alb-negru? Desigur, la vremea lor, ne-au ajutat să ne facem treaba şi să visăm la mai mult, mai performant, mai elegant. Atât pe noi, utilizatorii, cât şi pe producători. Şi, iată, că lucrurile au evoluat în direcţia dorită. Compania BenQ, unul dintre principalii lideri ai revoluţiei digitale, dar lider mondial pe piaţa de monitoare, este primul producător care a lansat monitoarele LED bazate pe matricea VA (Vertical Alignment). Compania este una dintre cele 16, care compun Grupul BenQ, companii independente ce au domenii diferite de expertiză care cuprind fabricare integrată, componente, servicii şi produse de brand, aparţinând domeniilor IT, CE şi medical. Fiecare dintre cele 16 companii este lider inovator al industriei din care face parte şi contribuie la dezvoltarea Grupului BenQ, care, implementând un sistem de management de tipul „Specializare pe verticală & Integrare pe orizontală”, oferă produse de calitate. Noua serie de monitoare se adresează zonei corporate, oferind display-uri LED pentru toate segmentele de utilizatori: home-entertaiment, slim&stylish, business, gamming, green Eco, monitor TV, True Color (VA panel), nepierzându-se din vedere echilibrul raportului preţ-calitate. Caracteristicile de bază, care le recomandă, vizează ergonomia, consumul redus de energie, uşurinţa în utilizare, dar, cel mai important, posibilitatea de ajustare pe patru direcţii pentru păstrarea unei poziţii anatomice corecte la birou şi o tehnologie nouă, denumită Automatic Eye-Protect Sensor, ce permite ajustarea automată a luminozităţii monitorului, în funcţie de condiţiile de iluminare ambientală, precum şi atenţionarea utilizatorilor să respecte regula 20/20/20 de menţinere a sănătăţii ochilor, conform căreia, o dată la fiecare 20 de minute, aceştia ar trebui să îşi fixeze privirea către un punct îndepărtat şi să clipească de 20 de ori. Din această ultimă generaţie de monitoare BenQ, cele din seria BL sunt destinate zonei “bussiness”, oferind o paletă largă de dimensiuni între 19” şi 24”, formate de ecrane: 5:4, 16:10, 16:9 şi rezoluţii de la 1280×1024(SXGA) până la 1920×1080 (Full HD), caracteristici tehnice specifice monitoarelor adaptate zonelor de birouri. De asemenea, monitoarele din această gamă sunt dotate cu boxe încorporate, permiţând, de asemenea, o conectivivate multiplă: Dsub, DVI-D şi DP (Display Port), o nouă interfaţă digitală care va fi utilizată pentru aproximativ toate tipurile de dipozitive. De exemplu, din această serie, modelul BenQ BL2400PT se bazează pe noile pannel-uri de tip VA, caracterizate printr-un unghi de vizibilitate crescut, de 178° (din orice unghi stânga/ dreapta/sus/jos), culori fidele, un negru mai intens, un contrast bine definit şi o claritate de excepţie. Acest monitor oferă un contrast nativ de 3000:1 (cel mai mare contrast dinamic 20Milioane:1 existent pe piaţă), rezoluţie Full HD 1080p, permiţând redarea imaginii în format 16:9, pe o diagonală de 24”.
Aşa arată noile monitoare BenQ LED bazate pe matricea VA:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doar o…

… altă zi. Aceasta este tema ultimei etape a concursului de PA-uri.

Cele două texte cu care am participat le puteţi citi mai jos:

Crăciunul

Stătea în şezlongul vechi, privind luminiţele colorate din faţa ei. Pisica i se strecurase în braţe şi torcea leneşă. Se gândi la copiii ei plecaţi prin alte părţi, la soţul ce nu mai era nici el şi ochii i se umplură de lacrimi. Nu-şi mai găsea rostul pe pământ şi nu înţelegea de ce Dumnezeu nu-i ascultă rugile. Singurătatea începuse să o macine tot mai mult, ca o boală grea. Bătrâna se ridică, stinse beculeţele şi se băgă în patul de lângă geam. Trecuse şi Crăciunul acesta. Ca oricare altă zi.

 

Într-o altă dimensiune (din D’ale lui Victor)

– Mami, uite, luna este doar pe jumătate!
– Da, puiule, îi răspund eu.
– Dar, unde este cealaltă jumătate?
– S-a ascuns, îi răspund eu, gândindu-mă cum să-i explic fazele lunii.
– Nu, mami, cealaltă jumătate este într-o altă dimensiune. Aşa se întâmplă, continuă el, într-o zi este într-o dimensiune, în altă zi, într-o alta. Nu-i aşa?
– Ai dreptate, dragul mamei.
– Noi când o să mergem în dimensiunea aceea? Când se vor întâlni cele două jumătăţi ale lunii?
Nu am ştiut ce să-i răspund, dar i-am promis că mă voi gândi la asta.

Şi ieftin, şi bun. Se poate!

Astăzi, am să vă spun un secret. Cu toţii avem, acasă sau la birou cel puţin o imprimantă. De câte ori nu vi s-a întâmplat ca, atunci când ai mai mult de printat, să rămâi fără toner? Sau de câte ori nu v-aţi uitat cu uimire că nu aţi imprimat mare lucru, că s-a şi terminat, mai ales dacă aţi avut documente/poze color? Şi începe nebunia căutării, pe internet sau la magazinele de resort, să fie potrivit tipului tău de imprimantă şi, cel mai important, să fie cât mai ieftin. Parcă ar fi parfumuri franţuzeşti, cernelurile astea: „esenţe tari în sticluţe mici”, la preţuri invers proporţionale cu cantitatea. Sigur, există posibilitatea reumplerii cartuşelor – care costă mai puţin decât cartuşele originale -, dar ştiţi foarte bine că apar, imediat şi dezavantajele: dacă te încumeţi singur, este o adevărată provocare, în plus, după ce vei fi reuşit delicata operaţiune cu seringa, cartuşele se pot înfunda. De asemenea, calitatea printurilor tale are de suferit. Şi, uite aşa, te întorci de unde ai plecat. Ai imprimantă şi nu ai toner.
Noi am păţit toate astea. Dar, cel mai rău a fost când, după sosirea dintr-o vacanţă de vis, la munte, cu foarte, foarte multe fotografii, era cât pe aici să le pierdem, alături de toate celelalte poze de familie, inclusiv cele cu copilul nostru – de la naşterea lui, botez, aniversări sau cele de zi cu zi, în care l-am surprins cum creşte, cum aleargă, cum zâmbeşte, cum se joacă. Toate aceste fotografii fuseseră stocate pe un hard extern, care, la un moment dat s-a ars. Norocul a fost că soţul meu a reuşit salvarea informaţiilor de pe hardul defect. Dar întâmplarea ne-a dat emoţii şi ne-a făcut să căutăm soluţii ieftine pentru printarea pozelor, astfel încât să „reînviem” albumele de fotografii, ca altădată. Căutând pe internet, soţul meu a descoperit – şi aici urmează secretul de care vă spuneam la început – sistemul CISS (Continuous Ink Supply Systems- ), aici, la  www.cissmarket.ro. Despre ce este vorba? Aşa cum arată însăşi denumirea, este o tehnologie de alimentare continuă cu cerneală, ce se foloseşte la imprimantele inkjet şi care alimentează cu cerneală un tip special de cartuş permanent, printr-un sistem de furtunaşe (capilare), conectate la rezervoare externe – pot fi 4, 6 sau 8 rezervoare separate, în funcţie de modelul de imprimantă. Fiecare este umplut cu cerneală, de o anumită culoare (circa 100 ml, pentru fiecare culoare, în recipienţi de 100 ml). Câte un capilar transportă cerneala din aceste rezervoare către cartuşul de cerneală din interiorul imprimantei.

Această nouă soluţie de alimentare ne-a relevat o multitudine de avantaje:
– costurile de imprimare au scăzut cu până la 95;
– cartuşele nu se usucă niciodată şi nu trebuie înlocuite, ci doar reumplute, atunci când sunt aproape goale;
– tot timpul, cartuşul este plin, iar culorile produse sunt constante, fără să conteze numărul paginilor/pozelor tipărite;
– rezervoarele externe sunt transparente, având astfel, posibilitatea de a controla, când una dintre culori este pe sfârşite şi trebuie reumplută. Trebuie amintit că reumplerea se face destul de rar, întrucât rezervoarele conţin echivalentul a 10-20 de cartuşe obişnuite de cerneală;
– cartuşele incluse în sistemul CISS sunt proiectate special pentru a funcţiona bine pe perioade îndelungate;
– un alt avantaj major îl constituie uşurinţa cu care se montează acest sistem. Trebuie numai respectate câteva condiţii: rezervoarele externe trebuie să stea la aceeaşi înălţime cu imprimanta, deoarece, în situaţia în care vor fi amplasate mai sus, de exemplu, decât aceasta, există riscul ca, din cauza forţei de gravitaţie, cerneala să inunde cartuşul, cauzând probleme la imprimare. Instalarea unui sistem CISS durează între 5 şi 20 de minute, depinzând de sistemul propriu-zis şi de modelul de imprimantă pe care se face instalarea. Este important de reţinut că imprimanta nu va fi modificată permanent în urma instalarii CISS-ului, putându-se reveni oricând, la folosirea cartuşelor obişnuite.
Aşa arată acest sistem:

Noi îl folosim de câteva luni bune şi l-am recomandat şi prietenilor noştri. Cea mai mare bucurie a fost că, datorită imprimantei cu CISS , am printat toate cele câteva mii de fotografii (se găseşte şi hârtie foto foarte ieftină prin hipermarket-uri), la o calitate excepţională, precum şi faptul că putem face cadou, persoanelor dragi, fotografiile, ca atare, şi nu un CD/DVD.

 

Sper să vă folosească această informaţie tuturor:

http://bogdanonin.blogspot.com/2010/11/calatorii-si-destinatii.html

http://bucurvictor.wordpress.com/2010/11/14/dilema/

http://cititor.stirute.com/sorin-stoica-scriitorul-solitar/

http://cristiandima.wordpress.com/2010/11/16/iubire-vs-gelozie/

http://ivanuska.wordpress.com/2010/11/16/viteazul-aurel-si-zmeul/

http://teonegura.wordpress.com/2010/11/16/trafic-cu-hituri-runda-42/

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/11/16/deontologica-de-buzunar/

http://www.virtualkid.ro/2010/11/12/in-tunel/

 

Domnu’ Trandafir şi căţeii noştri

El este Domnu’ Trandafir (Trandafirache):

Iar ei sunt „căţeii” noştri:

De ce i-am numit aşa? Pentru că sunt jucăuşi şi mâncăcioşi, ca nişte căţeluşi. Nu poţi trece prin faţa acvariului, că se şi strâng grămadă, lângă geam şi cerşesc mâncare. Problema este că, dacă mănâncă prea mult, se îmbolnăvesc de bulimie şi mor. Aşa că ignorăm foamea lor perpetuă, având rezervate doar 3 mese pe zi. 🙂

Revenind la domnu’ Trandafir, este un copăcel foarte drag sufletului nostru, pe care l-am primit cadou, de la o fostă colegă de serviciu, acum 14 ani. Ne-a urmat peste tot, în toate oraşele şi casele în care am stat în gazdă, până a avea casa noastră. Ne-a fost fidel şi i-am fost fideli. Noi îl îngrijim şi-l iubim, iar el ne răsplăteşte cu zâmbete roşii. Acestea sunt primele flori de când l-am adus în casă, de afară, de pe balcon. Mai sunt şi alţi boboci care stau să înflorească. Îi pândim zilnic. 🙂 Acesta este Trandafirache al nostru, martor şi la bunele şi la mai puţin bunele din viaţa noastră.
Împart cu voi zâmbetele lui roşii.

 

 

 

Relaxare la domeniul Mogoşoaia

La aproximativ 14 km. de Bucureşti, spre Târgovişte, se află situat Palatul Mogoşoaia, în comuna cu acelaşi nume. Acolo, ne-am hotărât să mergem ieri, pentru puţină relaxare, dată, atât de frumuseţea locului, cât şi de încărcătura sa istorică. O plimbare prin vastul domeniu îţi umple sufletul de linişte (în ciuda faptului că este plin de turişti), de pioşenie, de nostalgie, te face să te întrebi: „Ce-ar fi fost dacă…?” Mie îmi dă, întotdeauna, o stare de bine locul acela. Construcţia Palatului Mogoşoaia a fost finalizată, se pare, la data de 20 septembrie 1702, de către Constantin Brâncoveanu, pentru cel de-al doilea fiu al său, Ştefan, aşa cum reiese din pisania existentă în foişorul de pe latura de răsărit a palatului, prinsă în zid deasupra uşii din pridvor: „Acest palat den temelie iaste zidit şi infrumuseţat de preluminatul înaltatul Domn Io Costandin Basarab voevod, dăruit şi dat la al doilea lui fiu, lui Ştefan Brăncoveanu moştenire ohabnică săvârşind acest frumos lăcaş la anul de la Hs 1702, meseta [luna] septemvrie 20”. Palatul a fost construit în stil brâncovenesc, îmbinând elemente de arhitectură şi decoraţie bizantină şi de renaştere italiană, cu cele specifice munteneşti. Odată cu sfârşitul tragic al domniei lui Brâncoveanu (prin executarea domnitorului şi a celor cinci fii ai săi, la Stambul), palatul ajunge a fi devastat, jefuit şi transformat în han turcesc, arhitectura sa având de suferit din cauza cotropirilor otomane din sec. al XVIII-lea. În secolul al IX-lea, domeniul va fi cumpărat de familia Bibescu, descendentă a Brâncovenilor, sub a căror îngrijire, meşteri francezi şi germani readuc palatul la forma şi faima de altădată, tot acum fiind construită Vila Elchingen, de către prinţul Nicolae Bibescu (1830-1890) pentru soţia sa, principesa Helene Ney d’Elchingen. Între anii 1890-1911, domeniul va trece în proprietatea fiicei lui Nicolae Bibescu, Marie Nicole Bibescu. De la aceasta, îl cumpără prinţul George Bibescu, verişorul său, care, în anul 1912, îl dăruieşte soţiei sale, poeta (scriitoarea) Martha Bibescu, în faţa căreia, încearcă, astfel, să-şi răscumpere „păcatele” legate de nenumăratele sale infidelităţi. Martha Bibescu a fost fiica lui Ion Lahovary, ministru de externe şi ambasador al Romaniei la Paris şi a Smarandei Mavrocordat. Aceasta a refăcut Palatul, aducându-i o serie de modificări, ceea ce a dus la schimbarea formei sale iniţiale, lucrările fiind coordonate de către arhicteţii Domenico Rupolo şi G.M.Cantacuzino. Vila Elchingen a devenit loc de întâlnire pentru cercurile sale culturale. Despre Martha Bibescu, Marcel Proust, pe care l-a cunoscut datorită cumnatului ei, Antoine Bibescu, cu care era prieten din copilărie, avea să spună: „Sunteţi nu numai un splendid scriitor, prinţesă, dar şi un sculptor al cuvintelor, un muzician, un sipet plin cu parfumuri, un poet.” La 6 martie 1945, după instalarea guvernului comunist al lui Petru Groza, din dorinţa de a salva ansamblul de la Mogosoaia, Martha Bibescu cere includerea lui pe lista monumentelor istorice şi-l donează statului cu scopul de a fi destinat activitaţilor culturale. Astfel, până în anii 80, aici a funcţionat Muzeul Artei şi Arhitecturii Brancoveneşti, iar Vila Elchingen a devenit Casa de Creaţie a Scriitorilor. Din 1993, luând naştere Centrul Cultural Naţional Mogoşoaia, domeniul intră în restaurare, aici desfăşurându-se programe şi proiecte cultural-artistice. Curtea interioară include, pe lângă palat şi alte constructii: cuhnia, arhonderia, gheţăria, iar, în parc, monumentul funerar al familiei Bibescu: Nicolae şi Elena, George si Marie Henriette, principii Mihai şi George Basarab Brancoveanu, aviatori, morţi amândoi, în primul război mondial, de foarte tineri, la numai 22 de ani. Actualmente, se pare că domeniul, în marea sa majoritate, este revendicat de către urmaşii Marthei Bibescu, fraţii Christopher John Ghika, cetăţean britanic, şi sora lui, Jean Valentine Louise Ghika-Comanesti, conform ziare.com.

Cam asta este o foarte scurtă istorie a domeniului Mogoşoaia. Iată şi câteva fotografii, inclusiv cu noi. 🙂

Când am plecat, discutam cu soţul meu cât de mult mi-ar plăcea să mă pot întoarce în timp şi să fiu martora vieţii acestui Palat. Sau cum ar fi fost, pentru ţara noastră, dacă acele vremuri nu ar fi apus.

UPDATE: După ce vă veţi fi plimbat, nu uitaţi, vă rog şi de hap-uri, de fapt de voturile pentru ele, aici, la Călin acasă. O puteţi face până luni, 15 noiembrie, sfârşitul zilei, spune gazda. Se pot vota 4 texte. Deci, dacă vă plac ale mele, pe lângă ele, mai puteţi vota 2. (de ex., pe ale lui Victor sau Bogdan, sau ale amândurora ). Dacă nu, găsiţi voi 4 să vă placă. Eu, ca de obicei, mă înclin şi vă pup. Cu drag.

Hap-urile de week-end

Ştiţi: Călin, concurs PA-uri, etapă nouă – tema „PASTILELE”.
Ei, haideţi, nu mai daţi ochii peste cap, că mai este puţin şi se va termina. Mai aveţi puţintică răbdare. Doar nu v-aţi înecat la mal, ca… Na, că am uitat cine. De aia zic, e nevoie de hap-uri:

Pastila miraculoasă

Îşi strângea copilul la piept şi-l privea ca pe o icoană. La rândul lui, micuţul se pierdea în privirea mamei lui, cu ochişorii aceia negri şi strălucitori, care parcă-i vorbeau. Îi zâmbea şi-o apucase de deget. Nimic nu putea rupe acea legătură, în afară de Dumnezeu. Dar, Dumnezeu i-l trimisese pe el. Asta însemna că trebuia să lupte pentru viaţa ei şi, mai mult decât atât, ştia că va reuşi. „Tu eşti pastila mea miraculosă, apa mea vie!”, îi zise şi-l sărută pe frunte, plângând. Copilul adormi.

 

 

Cel mai vesel cuplu

Nu ştia cum, dar, în ultima vreme, se întâlneau tot mai des. Oricare ar fi fost drumul ei, îl vedea, înconjurat de aproape aceiaşi prieteni şi tot timpul râzând în hohote. Râdea cu atâta naturaleţe, că îi molipsea pe toţi care-l auzeau. Întâmplător, o prietenă comună le-a făcut cunoştinţă. Prima întrebare a fost cum de reuşeşte să râdă atât. “Nu ştii? Râsul e cea mai bună pastilă pentru minte şi suflet.” Din ziua aceea, au rămas împreună şi a învăţat şi ea să râdă, devenind cel mai vesel cuplu.

 

Cam astea sunt. Sper să vă placă. 🙂

D’ale lui Victor…

… reflecţii politice

Într-una dintre dimineţile acestei săptămâni, când Victor protesta că nu vrea să meargă la grădiniţă, am încercat să-i spun cum că este necesar să meargă, pentru că avem nevoie de ajutorul lui, mai ales acum când banii se câştigă mai greu, când este o perioadă mai grea, etc., etc.
– Păi, cum, tot nu a trecut criza? mă întreabă el mirat.
– Nu.
– Numai Băsescu e de vină! a concluzionat el supărat.
(Notă: nu discut politică în faţa lui sau cu el.)

 

… constatări

Într-o altă dimineaţă, în drum spre grădiniţă. Înnorat.
– Mami, în dimineaţa asta, soarele a fost mai somnoros, de asta nu se vede, pentru că încă doarme.

 

… amabilităţi

Victor, în bucătărie, jucându-se cu nişte şerveţele, se plictiseşte şi începe să le împrăştie pe masă, după care pleacă. Îl strig, revine în bucătărie şi-i zic:
– Bine, Victor, ce ai făcut aici? Ţie îţi place?
– Nu, mămica mea dragă!

 

… drăgăleşenii

– Mami, tu simţi pupicurile pe care ţi le trimit eu de la grădiniţă?
– Da, iubitul meu, le simt. 🙂
– Şi ce faci cu ele?
– Le strâng şi le ascund la inimioară.
– Dar tu nu-mi trimiţi mie?
– Ba da, din toată inima.
– Păi, cum tot pe ale mele?
– Nu, pui, mami are două camere în inimioară: într-una dintre ele strâng pupicurile de la tine, din cealaltă ţi le trimit pe ale mele.
– Să ştii că eu am patru camere: dintr-una îţi spun că te iubesc, în a doua pun pupicurile tale, din cea de-a treia îţi trimit pupicurile mele şi din a patra fac pupicurile să treacă prin pereţi, ca să le poţi primi.

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port…

Cu siguranţă, vă aduceţi aminte cu toţii acest vers. Dar nu despre Mihai Eminescu sau despre Mircea cel Bătrân vreau să scriu acum, ci despre simplitate. Despre cum, din virtute, simplitatea a ajuns să capete conotaţii peiorative. Despre cum ne chinuim să fim cât mai complicaţi, alambicaţi, complecşi: în comportament, în gândire, în vorbire, în îmbrăcăminte, etc.. Mergem complicat, mâncăm complicat, respirăm complicat. Trebuie să epatăm de la prima clipire, altfel nu existăm, devenim persona non grata.   Desigur, depinde cine este evaluatorul. Dar, într-o lume în care nonvaloarea, superficialitatea au fost ridicate la rang de modus vivendi la scară largă, eşti condamnat, din start. Devii incomod şi te simţi incomod, inadaptat, bulversat.  Da, te poţi refugia în lumea ta simplă şi a celor asemeni ţie, dar pentru câtă vreme? Oare interacţionând cu ceilalţi, de voie, de nevoie, nu rişti să te contaminezi, chiar fără a-ţi da seama?

Ce poţi spune despre lucrurile în stare pură? Dar despre suflet? Ce e bine să-i învăţăm pe copiii noştri, pentru a-i ajuta să răzbată în drumul lor? Mai pot fi motto al vieţii contemporane cuvintele lui Platon: „Simplitatea adevărată uneşte bunătatea cu frumuseţea”? Sau ale lui Tolstoi: „Simplitatea este condiţia principală a frumuseţii morale”?

Un lucru este clar: cel mai complicat este să rămâi „simplu, la vorbă şi la port.”

N.B. Acest articol se vrea a fi şi o reparaţie de suflet pentru un prieten drag, pe care ştiu că l-am dezamăgit la un moment dat.

Doi autostopişti, un nebun şi trabantul lui

UPDATE: Acum, că v-am plimbat şi cu trabantul pe Valea Oltului, rogu-vă frumos, nu uitaţi să-mi votaţi PA-urile – „Şi plecă” şi „Dragă Dumnezeu” , aici, până joi, adică mâine, ora 11,30. Puteţi da 4 voturi. E greu, ştiu, pentru că toate sunt foarte frumoase. Mie mi-au plăcut, în mod deosebit,  ale lui Victor -„Vânzătorul de ghilotine” şi  „În joacă”-, ale lui Bogdan – „Vânătoare” şi „Comoara”-, al lui Cristian – „Fugarul” -, dar şi „Freamătul pădurii”, al lui Ion Toma Ionescu. Dar voi decideţi, ce şi cum. Eu vă mulţumesc, cu drag!

 

Acum… vreo nouăzeci şi nouă de ani – să tot fie? – eu şi soţul meu făceam naveta spre locurile noastre de muncă, din oraşul de rezidenţă, într-un alt orăşel din judeţ, situat cam la 40 de km. Deci, 80 de km. de navetă, dus-întors, zilnic. Cum trebuia să fim la serviciu la ora 7,30, aveam tren la ora 5. Joggingul era inclus în preţul biletului. Niciodată, nu reuşeam să ne trezim la timp, aşa că cei 2 km., pe care îi aveam de străbătut de acasă, până la gară, îi făceam, nene, într-o alergare… Şi asta nu era tot. Odată ajunşi cu trenul la destinaţie, nu însemna şi sfârşitul călătoriei. Pentru că, din gara cu pricina, până în orăşel, erau 5 km. Şi nu întotdeauna aveam mijloc de transport înspre. Deci, tot la pas, la pas, la pas.

Buuun. Ei, serviciu, serviciu, dar trebuia să ne şi întoarcem acasă, la un moment dat. Din nou cei 5 km., până la ieşirea din oraş, pentru a ajunge la şoseaua naţională, de unde urma să stăm la „ia-mă, nene!”, pentru că tren nu aveam la ora aceea. Şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i şi fă cu mâna, doar, doar i s-o face cuiva milă şi de noi, să ne ia la „ocazie.”
Nu ştiu cum naiba, dar în ziua aceea, maşinile treceau foarte greu. La un moment dat, după lupte seculare, opreşte, nici mai mult, nici mai puţin, unu’ cu un TRABANT. Acum, om fi fost noi autostopişti, dar nici aşa! Numai că nu ştiu ce-l apucă pe soţul meu şi zice „hai!”. Tac şi mă supun, na, că mă cam săturasem de aşteptat. Acum, uitai să vă spun că în ziua aceea, purtam o fustă cam scurtuţă. Deh, tinerică, tinerică, zi de vară, până-n seară…. Urcă soţul în faţă, lângă ‘mnealui, eu în spate. Numai că spătarul şoferului era cam dat spre spate. Pe locul din spatele soţului meu, avea nu ştiu ce bagaje, aşa că nimeresc în mijlocul celor două locuri din spate, fix în raza vizuală din oglinda retrovizoare a lui nenea. Curat ghinion! Domnu’, cu ochii mai mult în oglindă, ba, din când în când, se mai şi întorcea către mine, să se asigure că stau bine: „Staţi bine, domniţă? Staţi să aranjez bagajele.” Şi încerca să întindă mâna în spate, atingându-mă ca din greşeală. Asta în timp ce-şi conducea „bolidul”. „Acu’ – mă gândeam eu – să-i sucesc mâna, să-i dau una în cap…” Na, el era la volan. Îi surâd fermecător şi-i spun: „Staţi liniştit, stau foarte bine, fiţi atent la drum, vă rog!”. Atât i-a trebuit. „Aaaa, nu vă faceţi probleme! E bijuterie maşina. Acu o luai de la Sibiu şi mă întorc acasă. Vreţi să vedeţi ce viteză are? Uitaţi-vă la ea cum toarce!”. Şi se pune nărodul să bage piciorul în acceleraţie. Biata maşină începuse să scâncească. El, nimic, să ne dovedească ce agregat are. Toate astea, pe Valea Oltului, în curbe. Îi vine ideea genială să vrea să depăşească un tir, ce tocmai îşi făcuse apariţia lângă noi. Evident, greşeală fatală! Noroc că individul cu tirul nu şi-a pus mintea cu prostul şi l-a lăsat să-şi facă meandra.
Noi, galbeni ca ceara. Nu aveam nici unde să-i spunem să oprească, pentru a coborî. El, mândru, nevoie mare. Noi, spumegând. După ce am scăpat de Valea Oltului, ajunşi în primul oraş, îi spunem să oprească, pentru că vrem să coborâm.
„Păi, nu aţi zis că mergeţi până la….”
„Ba da, dar ne-am răzgândit! Coborâm aici.”
„Dar ce, nu vă place cum conduc? V-am spus, maşina e nouă, abia o cumpărai.”
În fine, a oprit, am coborât şi am început să respirăm din nou.
Am luat o altă maşină şi am ajuns şi noi acasă, într-un târziu.

Show must go on

Adică, în traducere liberă: intrai în horă, trebuie să joc. E vorba tot de concursul de PA-uri, organizat şi găzduit de Călin. Eu înţelesesem că sunt cinci etape, dar nu, spectacolul continuă. Nu că nu mi-ar plăcea. Dar, na, devine deja clişeu: vă rog citiţi, placeţi (sau nu), votaţi (sau nu). Eu sper să da. 🙂

Tema acestei etape este „frica„.

Am participat cu două proze arhiscurte, cele de mai jos:

Şi plecă

Închise ochii. Mâna sa mică se ascundea în palma lui, ca un porumbel speriat, aşa cum se întâmplase mereu. Se gândi la toate minunile din viaţa ei, la urcuşuri şi coborâşuri, la tot ce a însemnat viaţa lor împreună. El o privea cu aceiaşi ochi albaştri, ca în prima zi. Cu cealaltă mână îi mângâia părul încărunţit. Pe patul de spital, părea atât de mică şi de fragilă! Nu putea să o lase să plece! Nu acum şi nu aşa. Ea deschise ochii şi-i şopti, zâmbindu-i: “ Nu plânge, nu-mi este frică!” Şi plecă.

şi

Dragă Dumnezeu…

“Nu mi-e frică, nu mi-e frică, de bau-bau!” Stătea cu năsucul lipit de geamul mic şi aburit şi privea copiii din curte, care ţopăiau veseli şi cântau cât îi ţinea gura. Îşi dorea atât de mult să fie acolo, să se învârtească până ar ameţi şi să strige că nici ei nu-i este frică de bau-bau! Dar… îi era. Îşi făcuse loc în sufletu-i, odată cu plecarea părinţilor şi sosirea ei aici. Se simţea singură şi speriată. Strânse la piept păpuşa mică şi începu o nouă scrisoare: „Dragă Dumnezeu, ştiu că…”

Uneori…

Uneori,
aş pleca să mor puţin…
atât cât să mă odihnesc o clipă.

Mi-aş elibera sufletul,
din colivia trupului
şi i-aş şopti să zboare
într-o pădure de mesteceni.
I-aş spune să atingă cerul
cu vârful aripilor,
să îmbrăţişeze soarele,
să-l caute pe Dumnezeu
şi să-l întrebe vrute şi nevrute,
pentru ca, mai apoi,
să ademenească luceafărul
şi să culeagă stelele.

Uneori,
aş pleca să mor puţin…
atât cât să mă odihnesc o clipă.

Blestemat paradox omenesc

Spuneam aici, la comentarii, că nu am putut plânge când am aflat că a murit Adrian Păunescu. Azi, însă, am plâns isteric, în hohote. Şi am blestemat paradoxul omenesc (românesc?!): este nevoie de moarte, pentru a fi încununată o viaţă!

Vă încumetaţi…

UPDATE: Cu ajutorul Găbiţei, al lui Zakq, al Dănuţei şi al lui Victor, cuvintele propuse sunt cele de mai jos. La comentarii, le găsiţi şi explicaţiile.

la spânzurătoare?

1. D IF O S F O P I R I D I N N U C L E O T I D P I R O F O S F A T A Z Ă

2. S U P E R C A L I F R A G I L I S T I C

De când nu aţi mai jucat spânzurătoarea? Ghiciţi cuvintele! Sunt în limba română. Haideţi la joacă, dragilor!

Pe mail primite şi pe blog share-uite (spre amuzament dăruite)

UPDATE: Răspunsurile le-au dat Victor şi Zaqk, mai jos, la comentarii.

Pentru nr. 21: castrat. (ups, ştiu! dar, aşa a fost livrată întrebarea, cu acest răspuns).

Am primit, de la cumnăţica mea, întrebările de mai jos. Mă corupe la prostii, d-na cercetător. 🙂
Bine, întrebările au venit cu răspunsuri cu tot. Dar pe astea nu vi le dau, deocamdată. Să vedem, le ghiciţi? 😀

Atenţie, unele dintre întrebări sunt interzise celor sub 18 ani şi pudibunzilor!
No, hai să vă văd:

1. Ce imbatraneste prima oara la un barbat ?
2.  In cate grupe se impart femeile?
3. De ce sunt mai multi purici decat oameni?
4. Care este cel mai periculos loc din lume?
5. Ce spune spermatozoidul care fuge dupa un ovul ?
6. E adevarat ca barbatii impotenti traiesc mult ?
7. Prin ce se deosebeste ariciul de aricioaica ?
8. Prin ce se deosebeste un om de o camila ?
9. Care este diferenta dintre un taur si un bou ?
10. Prin ce se deosebeste sexul frantzuzesc de cel romanesc ?
11. Ce este viata?
12. De ce l-a creat Dumnezeu primul pe Adam?
13. De ce au femeile coapsele calde?
14. Ce facea Mesterul Manole cand o zidea pe sotia lui, Ana?
15. Ce au in comun un trenulet electric si sanii unei femei?
16. De ce isi iau blondele pe ele pantaloni foarte stramti?
17. De ce prefera barbatii sa se insoare cu virgine?
18. De ce a creat Dumnezeu barbatul?
19. Care este asemanarea dintre un barbat si un storcator de fructe?
20. Care este definitia unei seri romantice pentru un barbat?
21. Cum se numeste un barbat caruia ii lipseste 90% din creier?
22. Care este diferenta dintre o repriza de fotbal si un preludiu?
23. Care este diferenta dintre o amanta si o sotie?
24. Care este diferenta dintre un amant si un sot?
25. Care este asemanarea dintre o masina noua si un sot?
26. Care este diferenta intre femeie si prosop?
27. La ce e mai usor sa renunti: la vin sau la femei?
28. Care e diferenta dintre o femeie si o baterie electrica ?
29. De ce au uraganele nume de femei?
30. Stiti cum se numeste o secretara lasata insarcinata de catre seful ei ?
31. Ce fac pestii cand sunt multi?
32. Cum canta cucu` in America ?
33. De ce stau gainile pe gard?
34. Ce zic ciobanii cand se descalta ?

Şi ca să nu ziceţi că v-am pus la muncă „pe uscat”, vă dăruiesc şi o melodie, din alte timpuri, cu toată afecţiunea mea. 🙂

Lume, lume!

Începu iar votarea. Cum, pentru ce? Pentru PA-uri, alea a căror temă a fost „ţigara”. Dacă aţi uitat, sau nu aţi apucat să citiţi, ale mele se numesc „O ultimă…„ şi „De după„.
Acum, trag nădejde că măcar unul dintre ele tot să vă fi plăcut şi să mă votaţi. Desigur, dacă se întâmplă să vă fi plăcut amândouă… 😀
Dar, să nu mai lungim vorba: de votat, se votează până mâine, 06 nov., ora 13,30. Aveţi dreptul să votaţi 4 texte. Deci, pe lângă ale mele, le mai puteţi vota, de ex. pe ale lui Victor: „Aici e Bucureşti” şi „Linie de cod” sau pe al lui Cristian: „Cafeneaua de vicii” .

Ca de obicei, vă pup, cu drag şi vă mulţumesc!

 

Enigmatic şi cuminte

Terminându-şi rostul său…

Dumnezeu să-l odihnească!

De după…

Pentru că Victor a venit, şi de data aceasta, cu două PA-uri, m-am enervat şi eu. Păi ce: el cu două, mereu?

În concluzie, mai ard şi eu una – o ţigară, adică, arhiscurtă:

De după…

Privea la femeia goală de lângă el. Îi mângâia, cu ochii, formele delicate şi urmărea jocul, abia imperceptibil, al sânilor în mişcarea pe care le-o dădea respiraţia-i liniştită. Adormise. Păru-i negru se răvăşise pe pernă, într-un mod ce i părea foarte sexi. O înveli cu cearceaful şi se ridică de lângă ea, întinzându-se după pachetul de ţigări de pe noptieră. Ţigara de după era întotdeauna cea mai bună. Rotocoalele de fum se ridicau leneşe spre tavan. Se simţea bine. Zâmbi complice lunii pline.

Nu-l uitaţi nici pe cel de aici! Din două, v-o plăcea vreunul. 🙂

O ultimă…

Stătea pe prispa casei bunicilor, gândindu-se la ceea ce lăsase în urmă. Acum câteva zile, viaţa ei era perfectă: era cu bărbatul ideal, avea job-ul dorit şi nu-i lipsea nimic. Dacă cineva i-ar fi spus că toate acestea se vor sfârşi într-o singură clipă, i-ar fi zis că e nebun. Se simţea ca şi cum ar trăi un coşmar din care nu putea ieşi. Ar fi vrut să plângă, dar avea ochii uscaţi. De la radioul vechi, se auzea: O ultimă ţigară, uitată într-un colţ pe etajeră. Îşi aprinse şi ea una. Era ultima.

Aceasta este proza arhiscurtă cu care am participat la cea de-a V-a etapă a concursului organizat de Călin. De data aceasta, tema a fost „ţigara”.

Vă voi da de ştire despre votare, că ştiu că abia aşteptaţi să-mi votaţi capodopera. 😛

Şi, ca drept mulţumire, vă las cu Mirabela Dauer. Să nu spuneţi că nu vă place, că este on topic. 🙂