O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață

Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

Veniți să vă pup mâinile!

Azi, la Auchan, mă așez la o casă pentru cele câteva cumpărături făcute. În spatele meu, o doamnă, undeva peste 65 de ani, mititică, îmbrăcată curat, respectabilă, își înșiră, la rându-i, câteva produse. Plătesc și, în timp ce îmi așez ce cumpărasem în pungi, o aud pe doamna respectivă adresându-i-se casieriței:
– Vă rog, luați mai întâi pâinea, uleiul și ouăle astea. Cred că am luat mai mult decât trebuia și nu-mi ajung banii. Vin direct de la spital.

Mă apropii de ea și o întreb de o deranjează dacă mă ofer să o ajut cu banii pentru restul produselor: trei roșii, un macrou congelat și încă ceva într-o punguță. Începe să plângă.
– Vaaaiii, doamnă, dar nu mi s-a mai întâmplat așa ceva! Vă mulțumesc mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate….!

Îi achit cumpărăturile. Femeia nu mai prididea cu mulțumirile și cu plânsul. Îi spun că mi-a făcut plăcere, că nu e nevoie de mulțumiri și plec cât mai repede, să nu mai prelungesc momentul.

O aud, venind din spate și strigându-mă. Mă opresc.
– Veniți să vă sărut mâinile, îmi zice, încă având lacrimi în ochi.

A căzut cerul pe mine. Am îmbrățișat-o și am plecat plângând!
Am mai auzit-o spunând:
– Și eu am împărțit, prin spital, cu ceilalți bolnavi, toată mâncarea pe care am avut-o. Dar, n-am crezut că Dumnezeu … Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva… Să vă dea Dumnezeu….

Și nu, nu era nici nebună, nici vreo șmecheră, nici vreo hoață. Era un Om, probabil o mamă și o o bunică pentru cineva…

De ce-uri

De ce divorțează șosetele? Și unde se duc, atunci când se duc? Oricâte și orice fel de eforturi aș face să le țin împreună, tot desperecheate le găsesc…

–––––––––––-

De ce discuțiile pot avea loc numai în centrul potecii? Oricâte bagaje ai duce-n spinare, tu cel ce vii pe potecă, „discutătorii” tot în centru stau. Un pas mai la stânga sau mai la dreapta ar compromite iremediabil bunătate de conversație…

–––––––––––-

De ce 10-20 de lei dați pe un pachet de țigări sunt o nimica toată, dar când să fie donați cuiva capătă, dintr-odată, o valoare de care nu te poți lipsi?

De ce?

Când bucuria stă în doi litri de lapte …

Ieri de dimineață, ca în fiecare miercuri, merg la piață, la doamna de la care-mi cumpăr laptele. În timp ce aștept să-mi dea restul, apare o doamnă mai în vârstă.
– Cât e litrul de lapte?
– 3 lei. Nu mai am decât o sticlă de 2 l.
– Bine, uitați aici 3 lei și merg să scot pensia și vă aduc și restul de 3 lei. Sau, stați că uite mai am niște mărunt. Poate fac de încă 3 , că nu vreau să credeți că nu sunt de cuvânt.
Mă apropii de ea și o întreb dacă se supără să-i plătesc eu laptele. Și, pentru a nu se simți jignită, o rog să-l primească în amintirea bunicii mele, pe care o chema Constanța.
-Vaaaaiii, dar ce bucurie îmi faceți! Nici nu vă dați seama! De când n-am mai băut lapte! Nici nu știți ce bucurie îmi faceți! Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu … !
Și-ncepe să mă blagoslovească și să mă pupe, pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, de parcă cine știe ce-i dăruisem. Și nu se mai oprea din mulțumit!
Nu știam cum să plec mai repede, să-mi ascund lacrimile și fâstâceala. Nu erau decât doi litri de lapte …

Azi, nu mai vreau să fiu puternic(ă)!

De câte ori n-ai spus „am obosit!”, „nu mai pot!”, „nu mai vreau să lupt!”, etc. și, imediat, ți s-a răspuns: „vai, dar, nu se poate, tu ești un om puternic”, „cum, tocmai tu?”, etc.? Desigur, cei care îți spun asta, o fac cu intenția de te ajuta, de a te determina să te ridici. Dar, oare se întâmplă așa? Cred că, de cele mai mult ori, nu. Cred că, în astfel de momente, ai nevoie să fii lăsat să NU mai fii puternic (ă). Cred că ai nevoie să ți se spună, de fapt: „E în regulă, azi voi putea eu pentru tine, azi voi fi eu puternic(ă) și pentru tine. Azi, ai voie să plângi, să-ți plângi de milă, să privești într-un punct fix, să faci orice simți că ai nevoie să faci. Azi, AI VOIE SĂ NU FII PUTERNIC(Ă). Până și Dumnezeu s-a odihnit într-a șaptea zi … „.
Pentru că, în caz contrar, consider că înăbușirea a ceea ce simți, zi după zi, duce nu la vindecare, ci la introvertire, izolare, ascunderea după masca „potrivită”, până la anihilirea adevăratului „eu”, creșterea frustrărilor și, în final, la prăbușirea totală. Nu de puține ori am auzit „incredibil ce i s-a întâmplat lui X. El/ea care era un om vesel, puternic …”.

De aceea, părerea mea este că trebuie să învățăm cum SĂ NE DĂM VOIE ȘI SĂ NU FIM PUTERNICI, așa cum trebuie SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ LE DĂM VOIE CELOR DE LÂNGĂ NOI ȘI SĂ NU FIE PUTERNICI, DIN CÂND ÎN CÂND…

ATENȚIE: NU SUNT PSIHOLOG, DECI RÂNDURILE DE MAI SUS SUNT DOAR PROPRIILE-MI GÂNDURI, OBSERVAȚII, PERCEPȚII.

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Trecem zilnic, unii pe lângă alţii, peste tot. Cunoscuţi şi necunoscuţi…
Oare, de câte ori, în aceste treceri, ne gândim la celălalt, ca la noi şi de câte ori trecem ca pe lângă un obiect? De câte ori simţim impusul, văzând o privire tristă, o frunte încruntată, o lacrimă în colţ de ochi, o faţă palidă, de a vrea să facem ceva pentru ca acel om să zâmbească, doar şi pentru o clipă? De câte ori, în trecerile noastre, simţim că celălalt ar vrea să fie îmbrăţişat sau mângâiat sau să primească o floare? Doar aşa, pur şi simplu. Doar pentru a simţi că viaţa şi oamenii pot fi şi altfel decât rutină, automatisme, solitudine, nepăsare … De câte ori simţim noi înşine nevoia ca oamenii să se oprească o clipă pentru noi?

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Cine nu înţelege că reciprocitatea are două capete, nu are dreptul să ceară nimic de la nimeni. Nu poţi cere atenţie, timp, respect, chiar dragoste, atât timp cât tu te consideri mult prea ocupat şi important să le oferi sau le împingi undeva în subsolul listei tale de priorităţi!

Domniţă, nu luaţi lăptoşi?

Ea vindea „lăptoşi”, pe drumul ce urca spre Schitul Negru Vodă, din satul Cetăţuia, jud. Argeș. Ei stăteau cu ea. Ea, Mădălina, mama. Ei, Sorina – 10 ani şi Robert – 9 ani, copiii. Mai au un frăţior de 7 ani.

– Domniţă, nu luaţi „lăptoşi”?

Aş fi luat. Dar, nu cumpăr ciuperci, bureţi, etc., decât din surse foarte bine verificate.

– Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Şi i-am privit cu atenţie.

– Dar, un leu, ne daţi şi nouă? întreabă Robert.

Mai dădusem mulţi lei, celor peste 10 copii – tot ca ei – care ne înconjuraseră maşina, când ne-am hotărât să oprim şi să vizităm împrejurările. Nu a fost o excursie planificată. Ci doar un alt drum de întoarcere de la Rm. Vâlcea spre Bucureşti. Le-am dat şi lor …

– Robert! îl strigă maică-sa. Apoi, continuă: Domniţă, cu haine pentru copiii mei m-ai putea ajuta? Sau pentru mine? Suntem sărăci, aici… Este tare greu. Uite, vând şi eu ce pot să le iau o bucată de pâine. Nu avem unde munci. Soţul meu a vrut să meargă cu ziua, pe la oameni, la săpat de cartofi, da’ a tot plouat …

M-a cucerit cu această întrebare: „haine pentru copiii mei, nu ai?”

Nu mi-a cerut bani, ci haine pentru copiii ei…

I-am promis ferm că mă voi întoarce, cu tot ce voi putea pentru ei: haine, încălţăminte, jucării şi ceva alimente. I-am cerut numărul de telefon. Mi-a spus:

– Domniţă, dar vă rog să mă anunţaţi când veniţi, că, altfel, dacă vă vor vedea şi ceilalţi, se vor îngrămădi toţi … Se vor lua la bătaie, să apuce câte ceva … 

De aceea, vă rog, dragii mei: dacă aveţi ceva de donat pentru ei, anunţaţi-mă! Intenţionez să strâng cât pot de multe: atât de îmbrăcat/încălţat, cât şi produse alimentare/nealimentare. Ce spuneţi, vreţi să vă alăturaţi în această acţiune? Şi de această dată? 

Eu vă mulţumesc, Dumnezeu să vă binecuvânteze!

– Doamna, da’ chiar veţi mai veni? Da’ când veţi veni? Tot într-o duminică? m-a întrebat Robert, când am dat să plecăm…

De prin viaţă adunate …

Într-o dimineaţă, trecând pe lângă lucrătorii de la Rosal, care măturau strada, am observat că una dintre femei stătea mai retrasă, ghemuită şi plângea. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. S-a uitat mirată la mine şi mi-a răspuns:
„- Nu, doamnă, nu puteţi, dar vă mulţumesc frumos!” Cu demnitate, cu decenţă, ca o lecţie pentru mulţi dintre noi.

Trecând pe lângă cei din jurul nostru, fără a ne obosi să-i observăm, ne ignorăm, de fapt, pe noi înşine!
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi vrut împreună, ar fi creat doar cerul şi apele, şi munţii, şi păsările şi animalele …

D’ale mele gânduri rătăcite …

Bunicii şi străbunicii noştri şi-au dus războaiele, luptând cu moartea, pentru o viaţă mai bună. Într-un mod bizar, pare că noi ne luptăm cu viaţa pentru … o moarte mai bună …

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)

Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată.  S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în  grijă, era vecina din stânga, cum  priveai spre poartă, vecina cu care  muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă.  Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus  să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv.  Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz,  din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

Celor care…

Tuturor celor care nu-mi înţeleg vehemenţa implicării în situaţia actuală prin care trecem, le cer scuze că mă doare viitorul copilului meu în ţara care s-a născut.

Ce nu înţeleg ei, este că nu fac politică din poziţia unui membru de partid înregimentat vreunei doctrine şi repet – oare pentru a câta oară?! – nu consider că este ceva rău, dar nu acesta este scopul meu!!!

Dacă eu consider că, azi, viitorul familiei mele este periclitat de cei care au fost aleşi să-l administreze în folosul nostru, al cetăţenilor acestei ţări, iau atitudine!

Dacă mâine voi considera acelaşi lucru, voi lua atitudine, indiferent cine va fi la putere!

Copilul meu are aceleaşi drepturi în lumea asta, ca oricare dintre ceilalţi copii, europeni, americani, etc!

De aceea, duminică, 29 iulie, voi merge la vot şi voi vota DA!

„Eu sunt Mihăiţă şi am autism…”

Aşa începe povestea de viaţă a lui Mihăiţă Oncioiu, care are 2 anişori şi câteva luni. „La 1 an si 6 luni a fost diagnosticat cu autism in urma unor evaluari facute la Spitalul Obrejia, intrucat s-a observat ca nu raspundea la nume si traia undeva in lumea lui.”, scrie mama lui, Dana Oncioiu, pe blogul lor, http://www.mihailioan.info.

Cf. Wikipedia, ” Autism este un nume generic pentru o serie de tulburări comportamentale fundamentale. Cauzele autismului nu sunt încă înțelese complet, dar se crede că tulburările se datorează unor defecțiuni genetice, ale unor interacțiuni între gene sau mutații rare cu efecte majore. În unele cazuri rare, autismul este asociat cu agenți teratogeni (care produc defecte natale).”

Când auzi despre suferinţa unui copil, nu ai cum să rămâi neatins. Dar, când eşti părinte, toată lumea ta interioară se prăbuşeşte. Îţi strângi copilul în braţe şi-i mulţumeşti lui Dumnezeu că este sănătos! Ceea ce este firesc! Numai că, atunci când îi mulţumeşti lui Dumnezeu, pentru copilul tău, nu uita SĂ TE ROGI LUI DUMNEZEU pentru copilul de lângă tine şi familia lui, care nu au avut aceeaşi şansă şi pentru care firescul este un lux! Şi, dacă poţi face şi mai mult de atât, nu sta pe gânduri!

 

El este Vlăduţ Ursache. Şi ştie că va muri…

El este Vlăduţ. Are 8 ani.

De când am aflat povestea lui, nu am linişte… Cum am aflat? Mama lui, Mihaiela Ursache, s-a abonat la postările mele pe Facebook. Aşa, i-am vizitat contul. Am văzut pozele şi povestea din spatele lor şi m-am cutremurat. Nu mi-a cerut nimic. Dar, nici nu era nevoie. Copilaşul ei, care acum are 8 ani, este bolnav de hidrocefalie irecuperabilă, se pare. Cel puţin, aşa am înţeles.  Se pare că, la vârsta de un an, băieţelul a fost supus unei intervenţii chirurgicale nereuşite. Din acel moment, li s-a spus părinţilor că va muri. Din fericire, nu s-a întâmplat asta. Dar ei, inclusiv Vlăduţ, care îşi conştientizează situaţia, se aşteaptă, oricând, la o nenorocire. Toate aceste amănunte, le-am aflat de la Violeta Enescu. Ea locuieşte relativ aproape de ei – la 10 km. distanţă, familia Ursache fiind din Dărmăneşti, Bacău. Cerându-i amănunte despre caz, mi-a scris următoarele:
„Intr-adevar, am fost acolo si din nefericire cazul e mai dramatic decat pare deoarece copilul constientiteaza ca este f. bolnav si ca sfarsitul sau e f. aproape….Sunt o familie curata si fizic si sufleteste insa se descurca f greu cu banii pt cheltuielile cu medicamentele si cu alte lucruri trebuincioase. Eu am facut cazul cunoscut si prietenilor mei si fiecare a participat cu cate ceva dar din pacate nici noi nu putem face f mult si lumea nu se prea sensibilizeaza la un caz fara recuparare…deci Vladut este condamnat sa sfarseasca in foame si lipsuri,daca puteti face ceva ar fi extraordinar,acesti oameni nu cer decat un pic de ajutor in fiecare luna pentru a-i putea asigura strictul necesar. In numele lor eu va multumesc f. mult, va las un nr. de tel si daca doriti alte amanunte vi le ofer cu placere..”  La telefon, Violeta mi-a mai povestit că familia Ursache are venituri foarte modeste: salariul tatălui, precum şi un ajutor minim pe care îl primeşte de la Primărie, cu foarte mari întârzieri şi că, realmente, nu au bani de mâncare şi nici de tratamente. Copilul are dureri foarte mari şi-şi întreabă mama: „Mami, nu ne poate ajuta şi pe noi nimeni?”

În concluzie, Vlăduţ şi familia lui au nevoie DISPERATĂ de noi, de mâna noastră întinsă, de ajutorul nostru, oricum va veni el: sub formă de mâncare, haine, jucării, pampers, bani. Pentru donaţiile de bani:

„RO77RNCB0535113339580001, cont deschis la B.C.R., pentru Vadut, pe numele de URSACHE MIHAELA din Darmanesti.”

Dragii mei, ştiu că mi-aţi fost mereu alături, în micile mele acţiuni şi că, datorită vouă, am adus câte un zâmbet pe feţele copiilor. Vă rog, şi de această dată, să ne unim şi să fim alături de Vlăduţ. Ştiu că nu e nevoie să vă rog, ci doar să vă cer… Vă îmbrăţişez, cu dragoste şi vă mulţumesc! Mă înclin!

P.S. Mă puteţi contacta, cum vă este mai uşor: la telefon: 0766.241.219, aici, pe e-mail: adelaonete@gmail.com, pe facebook: http://www.facebook.com/adela.onete

Nu credeam să-nvăţ a urî, vreodată…

Cum spuneam şi pe Facebook, cel mai mare rău pe care mi l-au făcut băsescu&comp. a fost că m-au învăţat să urăsc: dureros, profund, inreversibil – în ceea ce-i priveşte, deci, m-au învăţat şi cum să nu (-i) iert. 😦

„Liderul deputaţilor PDL, Mircea Toader, a declarat luni, la Realitatea TV, că majoritatea românilor care au murit în ultimele zile din cauza gerului au păţit-o deoarece „au băut şi au adormit acolo”.”

Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/toader-pdl-despre-oamenii-morti-in-ger-au-baut-si-au-adormit-acolo_913469.html#ixzz1mIBBToOY.

Pentru că, pur şi simplu, nu le mai suport nesimţirea, lipsa de umanitatea, aroganţa, penibilitatea, jigodismul – într-un cuvânt -, îi vreau padepsiţi, sancţionaţi, puşi la zid. Am iniţiat, pe Fb, următoarea „cauză”: „Mircea Toader, cere scuze, public, familiilor celor decedaţi din cauza neimţirii şi incompetenţei voastre!

http://www.causes.com/causes/652508-mircea-toader-s-cear-public-scuze-familiilor-celor-deceda-i/actions/1596637?template=activity_mailer%2Fnew_grow_activity&causes_ref=email

Şah la preşedinte. Vom reuşi să dăm mat?

„JOS BĂSESCU!”, „JOS DICTATORUL!”, „IEŞI AFARĂ, JAVRĂ ORDINARĂ!”, „DEMISIA!”, „NU VĂ FIE FRICĂ ŞI BĂSESCU PICĂ!” au fost cele mai strigate lozinci la manifestările din ultimele zile, pe lângă „Păcat, păcat, de sângele vărsat!”, „Aţi greşit, că ne-aţi umilit!”, „Unitate!”, „Solidaritate!”, „Libertate!”, „Ne vrem ţara înapoi!”, „Noi nu plecăm din ţară!”, „Jos Guvernul!”, „Ieşiţi din casă, dacă vă pasă!”, „Bucureşti, unde eşti?”, etc. Am fost acolo şi am strigat, ore în şir, cu toată convingerea – că tot mă întreba cineva, pe Facebook, de ce am fost la manifestaţie. „Din convingere!”, i-am răspuns. Din convingere, din motivele pe care le-am înşiruit aici, precum şi pentru altele în plus: SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ NE EDUCĂM POLITICIENII, SĂ LE ARĂTĂM CĂ EXISTĂ DATORITĂ NOUĂ ŞI CĂ POT DISPĂREA TOT DATORITĂ/SAU DIN CAUZA – NOUĂ/NOASTRĂ!!! SĂ RENUNŢĂM LA LAŞITATE, COMODITATE, FRICĂ, SĂ GÂNDIM MAI MULT ŞI MAI PROFUND ŞI SĂ NU LE MAI LEGITIMĂM/CREDITĂM – PRIN PASIVITATE ŞI PLÂNS ÎN COLŢUL BASMALELOR – ACŢIUNILE. ESTE MAI SIMPLU DECÂT PARE! SĂ ÎNŢELEGEM CĂ SUNTEM O FORŢĂ!

Acum, revenind la proteste şi la ce s-a întâmplat acolo:  sâmbătă, am fost de la 14.30, până pe la 18,30, când au început violenţele. Timp de 4 ore, cât am stat acolo, s-a manifestat în mod PAŞNIC. Cu sete, dar paşnic. Am stat lângă oameni, de toate vârstele şi toate categoriile sociale, care nu făceau altceva decât să scandeze ce am scris mai sus. La început, am fost mai puţini, apoi, oamenii au început să se mai adune. Laitmotivul lozincilor – care se striga la unison – era „Jos Băsescu!”. Printre noi, se puteau observa, cu uşurinţă, chiar şi de către un ochi neexperimentat, diverşi infiltraţi. La un moment dat, cam în jurul orelor 16,00, cred, când masa de oameni începuse să devină din ce în ce mai mare şi mai compactă, câteva persoane au început să facă presiuni pentru plecarea spre Cotroceni şi chiar s-a format un grup care a plecat. Eu nu am fost de acord cu plecarea şi le-am spus şi celor din jurul meu să nu se lase păcăliţi, pentru că este o diversiune: începuserăm să ne adunăm, din ce în ce mai mulţi, nu avea rost risipirea oamenilor. Riscăm să ne divizăm în grupuleţe şi devenim vulnerabili. De altfel, grupul care a plecat, s-a întors la scurt timp, strigându-ne că suntem laşi. După această încercare, manifestarea a continuat, ca şi până atunci, fără violenţă, civilizat. În jurul orei 18,00, s-a început, din nou, cu îndemnul „spre Cotroceni!”. În acel moment, oamenii au ieşit în stradă – din nou, fără violenţă, ba, mai mult, ne avertizam unii pe alţii asupra gardurilor mobile care se răsturnaseră şi în care ne puteam lovi, din cauza întunericului. Aproape toată masa de oameni s-a mutat în stradă. Greşeală! Din acel moment, s-a creat confuzie. Unii strigau „spre Cotroceni!”, cei mai mulţi, însă şi-au dat seama că este o diversiune şi au început să strige: „nu plecăm din piaţă!”, „nu plecaţi din piaţă, rămâneţi pe loc!” La un moment dat, cineva a venit şi a spus să nu mai înaintăm că s-a dat cu gaze lacrimogene şi, într-adevăr, se simţea ceva în aer. Eu nu apucasem să avansez prea mult spre primele rânduri, din stradă. O altă persoană a venit şi a spus că un jandarm i-ar fi zis: „Este mai bine să rămâneţi pe loc, este mai multă lumină aici!„. Din acel moment, oamenii au început să se risipească, unii au plecat spre Cotroceni, creându-se o confuzie totală şi începând violenţele. Eu am plecat. Nu am fost de acord cu plecarea din piaţă, nu am fost de acord cu dislocarea de acolo şi, în mod clar, nu am fost de acord cu violenţele. Motive pentru care am considerat că nu vreau să devin o „victimă colaterală”, pentru că în România nu eşti lăsat să-ţi strigi, în stradă, nemulţumirile. Spun asta, pentru că ce s-a întâmplat nu au fost decât diversiuni, care, din păcate au reuşit.

Duminică, am ieşit din nou, în stradă, tot cam pe la 14,30. Spre bucuria mea, de data aceasta, am fost mult mai mulţi decât cu o seară înainte şi – foarte important, din punctul meu de vedere, mulţi tineri – oameni, diferiţi ca vârstă şi categorie socială, paşnici, civilizaţi. Timp de 5 ore, am scandat cu toţii, însufleţiţi de faptul că am dovedit că nu am uitat ce înseamnă „împreună!”, „solidaritate”, „popor român”. Totul a decurs, din nou, PAŞNIC, CIVILIZAT, PE LOC, oamenii înţeleseseră că nu trebuie să mai cadă în capcana diversiunilor. S-a mai încercat ceva, la un moment dat. În spatele meu, era un grup de domni şi doamne peste 50 de ani. Au venit un domn şi o d-ră, care avea şi un reportofon şi s-a început următorul dialog: „De ce aţi ieşit în stradă? Ce doriţi, demisia preşedintelui? Bun şi pe cine vreţi în loc, pe Iliescu?” Evident,  că nu m-am putut abţine, m-am întors spre domnul cu pricina şi am avut un schimb de replici, nu prea lung, pentru că a plecat imediat. Cât priveşte violenţele, totul a început, evident, după lăsarea întunericului. În jurul orelor 18.30-19,00, cam  la aceeaşi oră ca în seara precedentă, a sosit un grup de 60-70 de tineri, despre care am auzit, de la tinerii de lângă mine, că sunt „galeria„. Subliniez că toţi erau îmbrăcaţi în culori închise, cu hanorace şi cu glugile pe cap. Au venit, cu surle şi trâmbiţe, undeva, în spatele meu, lângă grupul de statuete din faţa Teatrului Naţional, au început să se manifeste gălăgios şi specific, câteva zeci de minute, după care, făcându-şi loc printre noi, folosindu-se de o portavoce, au început să coboare spre lanţul de jandarmi. Imediat, un bărbat cu un drapel a ieşit în stradă, încercând să distragă atenţia, după care au început petardele, fumigenele, sticlele incendiare şi tot ce s-a putut vedea, apoi, din transmisiile directe ale televiziunilor.

Desigur, că noi, miile de oameni care am ieşit în stradă, ne delimităm de gesturile acestor huligani, că ştim că sunt provocări intenţionate, după scenarii bine ticluite. Nu înţeleg, însă, de ce nu i-am imobilizat pe aceşti indivizi şi să-i predăm noi jandarmilor, aşa cum s-a întâmplat în Spania, de exemplu. Ei erau câteva zeci, noi eram mii. Au fost în mijlocul nostru şi şi-au făcut potecă printre noi. În felul acesta, am fi dejucat mai multe planuri.

Voi ieşi în stradă, atât cât voi putea! Dacă am ceva de spus, vreau să spun! Direct, paşnic, civilizat. Este dreptul, dar şi obligaţia mea, de a lua atitudine, când simt că pierd controlul propriei vieţi, din motive independente de voinţa mea! Copilul meu, ca noi toţi, s-a născut cu dreptul de a trăi demn, liber şi decent în ţara noastră!

 

Nu-mi vine să cred: blogul meu a fost premiat!

Şi, când spun că nu-mi vine să cred, vorbesc foarte serios. Liviu Rădulescu tocmai m-a anunţat, aici, la comentarii, că blogul meu a fost premiat, cu unul dintre premiile  ”Premiul Most Wanted Blog”. Mă onorează şi mă bucură acest premiu, deşi, probabil, sunt alte bloguri mult mai merituoase decât al meu. Le mulţumesc, din suflet celor ce au considerat că îl merit, le mulţumesc cititorilor mei, care îmi umplu sufletul, îi mulţumesc Andrei Pavel, pentru nominalizare (şi celorlaţi, dacă mai sunt, dar despre Andra ştiu sigur că a făcut-o 🙂 ). Vorba tot a lui Liviu Rădulescu: „ştiu, a sunat ceva …ca la Oscar„, dar chiar vă mulţumesc. 🙂 Acesta este premiul:

 

Din ce-mi trag puterea…

Şi din întâmplări ca aceasta: azi, am fost la o firmă ce avea sediul lângă Primăria din Afumaţi. Când să plecăm, la geamul maşinii apare o bătrână şi ne zice:
– Mamaie, vă dau patruzeci de mii, duceţi-mă şi pe mine până acasă, mai încolo, pe strada X, că îmi dădură şi mie ajutoare de la primărie şi sunt grele şi nu le pot duce. Sunt singură, nu are cine să mă ajute!”
Şi bagă mâna în buzunar, să scoată banii.
Instantaneu, mi-au dat lacrimile. Soţul meu coboară din maşină şi duce pungile la portbagaj. O ducem pe femeie acasă. Se înţelege că nici nu s-a pus problema să-i luăm banii, despre care, când i-am spus că nu este nevoie să ne plătească, ne-a mărturisit că erau banii de pâine. I-am mai dat şi noi câte ceva, acolo. Dar nu asta este important. Nu vă puteţi închipui cât ne-a mulţumit, cât ne-a binecuvântat – am simţit-o ca pe o Sfânta Vineri din poveşti. Mă simţeam copleşită de atâtea mulţumiri şi atâta căldură. Doar nu făcuserăm nimic extraordinar, nimic ieşit din comun, sau peste puterile noastre. Recunosc, însă, că mi-au încălzit sufletul.
Dar am lăsat o parte, din el, din suflet, în curtea acelei femei singure, care are 89 de ani, care plângea că i-au murit băiatul şi nora şi care nu înţelegea de ce s-au dus înaintea ei… Cu siguranţă, o vom mai vizita.

Când copiii ne dau lecţii

Când, la micul dejun, Victor mi-a făcut mofturi la a treia propunere, după ce nimic din ce-i mai oferisem înainte nu-i plăcuse – chiar dacă toate făceau parte din hrana lui obişnuită – mi-am pierdut răbdarea şi am cam ridicat tonul la el. Moment în care Victor s-a ridicat de pe scaun, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
– Te rog, mami, te rog, draga mea, nu ţipa! Te iubesc, mami, nu mai ţipa!

Mi s-a făcut ruşine. I-am cerut iertare.

D-ale mele gânduri… rătăcite

Ca să-i poţi înţelege pe oameni, trebuie să-i asculţi cu inima şi să-i priveşti cu sufletul.

Dacă ai căzut şi  nimeni nu-ţi întinde o mână, târăşte-te, de e nevoie, până la primul copac. El te va ajuta să te ridici, necondiţionat.

Să poţi rămâne tu însuţi/însăţi, când ceilalţi cred că eşti ciudat/ciudată, este forma supremă de putere.

Ai grijă când îi spui cuiva că îi eşti prieten: în acel moment, i-ai dăruit o bucăţică de suflet. Dacă l-ai minţit, vei rămâne infirm pe viaţă. Dacă te-a minţit el, nu-ţi fie teamă, sufletul tău va renaşte.

Alte gânduri rătăcite, aici.

Israel „IZ” Kamakawiwoʻole a murit la data de 26.06.1997. Îmi  place să cred că, de fapt, s-a mutat pe un curcubeu.

La aniversară…

Şi a mai trecut un an. Cu multe: bune şi mai puţin bune. Chiar! Aţi văzut cât de multe încap într-un an şi, în acelaşi timp, paradoxal, ca într-un joc straniu al destinului, cât de puţine? Îţi faci, la punctul zero, atâtea planuri şi ai atâtea aşteptări, gândind că un an îţi este de ajuns să bifezi tot ce ţi-ai propus. Dar anul trece, faci bilanţul şi constaţi că mai aveai multe de făcut. Te trezeşti… doar  mai bătrân. Cu un an. 🙂 Şi o iei de la capăt.  Oricum ar fi, îi mulţumesc lui Dumnezeu că

a mai trecut un an,
pe-o clapă de pian,
s-a mai cântat o notă,
din viaţa-mi imperfectă.

D’ale lui Victor – despre reîncarnare

Cum stăteam noi, eu şi Victor, ieri după-amiază unul lângă celălalt, să ne odihnim, doar aud că mă întreabă:
– Mami, un om care moare se mai naşte vreodată?
„Ups!”, îmi spun şi-l întreb de unde i-a venit ideea asta şi de ce mă întreabă.
– Păi aşa mă gândeam eu, dacă oamenii se mai pot naşte după ce au murit. Se mai pot?
Şi încep să-i explic care sunt punctele de vedere ale oamenilor de ştiinţă, ce spune religia, cu diferitele ei culte, faţete, etc.
– Bine, dar tu în care dintre teorii crezi?
Vă închipuiţi că m-a lăsat fără replică. I-am răspuns că îmi este greu să cred cu convingere într-o teorie sau alta, nu aş putea-o demonstra.
-Eu aş vrea să mă mai nasc de câteva ori, continuă el. De fapt, aş vrea să te mai naşti tu o dată şi să faci cum ai făcut.
-Adică?
-Păi să mă faci pe mine. Sau ar fi posibil să mă nască altcineva?
Evident, mă înfundam văzând cu ochii. 🙂
Aşa că o dau pe glumă:
– Păi şi dacă ai avea şansa să te nască o mămică mai bună decât sunt eu?
– Hmm, zice el, cred că nu există o mămică mai bună ca tine! Cred, subliniază el, nu sunt sigur!

Eu, când am vrut să vorbesc, am vorbit

Aveam vreo trei luni,  spun ai mei. Eram, deci, mititică. Mititică şi foarte înfăşată. Aşa era pe atunci: copilul trebuia bine strâns. Lucru ce, pare-se, îmi displăcea profund. Ceea ce mă făcea să lupt, cu înverşunare, pentru libertatea mea de mişcare. Aşa s-a întâmplat şi în după-amiaza aceea. Tocmai ce mă schimbase maică-mea şi trecuse la partea cu…, aţi ghicit, înfăşatul. Nici nu a terminat bine, că am început să mă agit, presupun, ca o râmă, aşa cum eram, tubulară. Tot agitându-mă, am reuşit să scot o mânuţă din capcană şi munceam asiduu să mi-o scot şi pe cealalaltă. În timp ce mă luptam, am strigat, nici mai mult, nici mai puţin: „ma-ma!” Se pare că nu am fost foarte inspirată, pentru că mama – care avea vreo 20 de ani – s-a speriat şi a fugit în bucătărie, lăsându-mă singură în cameră. Nu, nu fiţi răi, nu m-am luat după ea. Am început, însă, a plânge. Atât de tare, încât m-a auzit taică-meu de jos, de la scară, el tocmai ce se întorcea de la serviciu – ai mei stând, pe atunci, într-o garsonieră, la etajul 1. Urcă taică-meu speriat în casă, o întreabă pe maică-mea ce am. I se răspunde sec:
– Îi este foame.
– Şi? Nu-i dai să mănânce?
– Nu. Asta nu-i copil, e drac. A zis „mama”.
Şi-i povesteşte păţania. Taică-meu, om înţelept, la cei 25 de ani ai lui, de atunci, o linişteşte, spunându-i că, probabil, i s-a părut. Oi fi bălmăjit eu ceva, dar nu aveam cum să spun „mama” la trei luni. Mai de voie, mai de nevoie, maică-mea se lasă convinsă şi lucrurile reintră în normal. Până într-o seară, la distanţă de vreo 2-3 zile de la întâmplare, când, după băiţa de seară, zilnică, pe care mi-au făcut-o amândoi, nu am de lucru şi încep: „ma-ma!”.
Maică-mea, de acum, era veterană şi avea sclipirea aceea de „vezi, ţi-am spus eu!”, în ochi, dar taică-meu a amuţit. Şi aşa a stat câteva ore bune. Cu greu şi-a revenit. Aşa i-a trebuit, dacă m-a subestimat, nu?
Acum, e drept că şi Victor a spus „mama” la vreo patru luni şi jumătate şi „tata” la cinci luni. Şi fără să-l fi înfăşat. Că, deh, ce se naşte din pisică….

Prima mea întâlnire cu Moş Gerilă

Pentru cei mai tineri, Moş Gerilă era Moş Crăciun. Pe vremea comuniştilor, nu aveam voie să-i spunem Moş Crăciun. Că atunci se întâmpla, mai exact în Ajunul Crăciunului anului 1979. Eu aveam 5 ani şi jumătate, fratele meu, Liviu, avea 4 ani. În acea seară, cam pe la orele 20, mama s-a gândit să ne înveţe cum şi cui să deschidem uşa, atunci când sună cineva. Şi, ca printr-o minune, în timp ce ne dădea explicaţiile necesare, s-a auzit soneria.
– Ei, haideţi acum, să vedem ce aţi învăţat, ne-a spus mama.
Noi am fugit spre uşă, am luat scaunul să ne uităm pe vizor, dar nu am văzut nimic, am întrebat cine este, iar răspunsul a fost:
– Moş Gerilăăă!
Ne-am uitat miraţi la mama, care ne-a spus că putem deschide şi, în cadrul uşii, şi-a făcut apariţia însuşi Moşul, cu un sac mare şi roşu în spate. Noi ne uitam la el cu ochii mari, cât cepele. După ce ne-am dezmeticit, l-am luat de mână şi l-am dus în camera noastră, i-am spus repede poeziile şi ne-am aşteptat cadourile. Nu mai ştiu exact ce a primit fratele meu, dar eu am primit un frumos set de cafea, cu ceşcuţe şi farfuriuţe foarte colorate.
Mai târziu, la doar câţiva ani, am aflat şi cine a fost Moşul nostru – un prieten de familie, dl. L.
Voi vă amintiţi prima voastră întâlnire cu Moş Gerilă/Moş Crăciun?

O altfel de zi…

Aşa cum stabiliserăm, ieri am fost la Valea Plopului. Am reuşit, în cele câteva zile de campanie, să strângem donaţii, începând de la haine şi încălţăminte (pt. nou născuţi, copii, adolescenţi, adulţi), jucării, până la detergenţi, prosoape, hârtie igienică, vase, mâncare (ulei, făină, zahăr, mazăre, orez, pastă de tomate, paste făinoase, stafide, alune, fructe, bomboane de pom, esenţe, drojdie, biscuiţi, etc.) Noi, echipa Onete – Victor (băieţelul meu), George (soţul meu), Marilena (cumnata mea) şi eu – vă mulţumim, din suflet, celor care aţi participat la această acţiune: Marian Cruceru (un foarte bun prieten, pe care l-am „câştigat” datorită blogului, ce  nu locuieşte în ţară, nu mă cunoaşte personal, dar care mi-a trimis o sumă de bani, pentru această cauză – mulţumesc pentru încredere, Marian), precum şi tuturor colegilor cumnatei mele, de la Institutul de Biologie Bucureşti (ale căror nume nu le-am aflat, din păcate. Ştiu doar numele doamnei care a organizat strângerea de lucruri, în cadrul instituţiei – Cristina Mihalcea şi, absolut întâmplător, am mai aflat un nume: Carmen Voichiţă.) În situaţia în care voi mai afla şi altele, voi face un update acestui articol.

Ajunşi la Valea Plopului, am găsit sute de copii, de toate vârstele şi nu numai. Era o mare agitaţie, întrucât, spre bucuria noastră, veniseră foarte mulţi alţi oameni cu diferite donaţii, iar copiii erau implicaţi în preluarea şi depozitarea cadourilor primite. Privindu-i, le puteai citi viaţa pe chipuri. Indiferent de vârstă, toţi aveau aceeaşi expresie, aceeaşi privire mirată, suferindă, de neîncredere, parcă. Aveau aceleaşi trăsături înăsprite, care le dădeau un aer de îmbătrânire precoce. Acum erau veseli şi se implicaseră în acest du-te- vino al căratului. Unul dintre ei a venit la Victor şi i-a oferit sania să se plimbe cu ea. Un grup de tineri venise să-i colinde şi să se lase colindat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După ce am descărcat maşina, am fost conduşi într-una dintre casele în care locuiesc aceşti copii, pentru a vedea camerele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ce m-a impresionat până la lacrimi, a fost o întâmplare din camera celor mai mici dintre copii. Chiar la intrarea în cameră, într-un pătuţ, era un băieţel ce, aveam să aflu, are un anişor. Când însoţitoarea noastră a intrat în cameră, a întins mâinile pentru a fi luat în braţe. În acel moment, am intrat şi eu, iar micuţul aproape că mi s-a aruncat în braţe, din pătuţ, râzând şi bucurându-se de parcă ar fi văzut-o pe mama lui. Cum, la început am ezitat în a-l lua în braţe – pentru că nu ştiam dacă am voie şi, în plus, eram foarte rece, venind de afară – copilul s-a agăţat de mine şi, evident că, în clipa aceea, nu am mai rezistat şi l-am strâns la piept. Mi-a sfâşiat sufletul. Aş fi vrut să-l pot lua cu mine. Ca toţi ceilalţi, are o poveste tristă, dar nu am primit permisiunea să o fac publică. Aşa cum  nici poze cu el nu pot posta. Voi folosi doar una, în care nu i se vede faţa. 

 

 

 

 

 

 

Aici, tocmai repeta „tic-tac”, după mine. Când, cu greu, m-am putut dezlipi de el, nu mai voia să plece din braţele mele. O parte a sufletului meu a rămas acolo, la băieţelul acela cu ochii mari, migdalaţi şi cu un zâmbet cât tot universul, care mi-a dăruit, într-o clipă, cea mai pură şi necondiţionată îmbrăţişare. Mă voi întreba mereu ce face şi pe unde este. Oricum, îl voi mai vizita, cu siguranţă. Simt că face parte, cumva, din viaţa mea.

Cam asta a fost prima noastră vizită la Valea Plopului. Ne vom mai întoarce, pentru că, aşa cum ni s-a spus, vieţuiesc acolo 328 de suflete, care au nevoie, zilnic, să fie întreţinute.

Aşa arăta maşina când am plecat spre copii:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi aşa, când am plecat de acolo:

Am lăsat în urmă, o altfel de lume,  într-o altfel de zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Notă: Fotografiile au fost realizate de către soţul meu, George Onete. )

 

 

Cu prietenul… jos din pat

Cum vă spuneam aici, peste două săptămâni de la „noaptea furtunoasă” (merci, Marian 🙂 ), mă anunţă George că Raul vine din nou la Bucureşti. Hmmm! Acum, să nu mă înţelegeţi greşit, când nu-şi dă cu oţet pe el, mi-i foarte drag omul ăsta. No, cum să facem să-i spunem că, de data aceasta, ar fi bine să nu mai fie aşa de… prevenitor?
– Îi spui tu, te rog, să lase oţetul, aşa ca de la bărbat la bărbat? îi zic soţului meu.
–  Aaaa, nuuuu, zice el, îi spui tu, că pe mine se poate supăra, dar pe tine nu, îmi zice George. Ştiţi voi: pe sistemul „auzi, dă tu telefon lui x şi spune-i că….” sau „intră tu în magazin şi-ntreabă nu ştiu ce” sau „ai vorbit cu educatoarea lui Victor despre…? Nuuu, lasă că vorbeşti tu, data viitoare!” Măi, dar ce-ai? Când te-am luat aveai tot ce-ţi trebuia, te exprimai coerent, te făceai înţeles. Că doar nu eu te-am făcut să ajungi aşa!
În fine, tot pe mine cădea pocinogul. Şi, în plus, ne hotarâserăm să-l lăsăm pe el să doarmă în pat şi noi ne improvizaserăm un pat, pe jos, lângă calorifer – era iarnă. Bun. Acum, mă gândeam cum să-i spun finuţ lui Raul „un nu hotărât oţetului!”? Să pun un afiş pe uşa dormitorului: „intrarea murăturilor strict interzisă!„, nu numai că nu era finuţ, dar mă cam autocenzuram, la cât de „dulce” mi-s câteodată. „Ei, îmi zic, văzând şi făcând!”
Soseşte Raul, se face timpul de mers la culcare şi-i spun:
– Dacă nu vrei să dormi în balcon, fără oţet!
Nu-i aşa că am fost finuţă? Pe modelul „fii bărbată, Zoe!”
– Bă, uite, nu mai dau aşa mult ca data trecută, înmoi degetul şi-mi dau aşa, un pic, pe frunte! Şi face un semn ca de cruce, ca să-mi arate cât de „un pic!” Şi să ştii că mi-am adus oţet de acasă!
– Bravos, zic, da’ oţetul meu ce avu?
– A, nimic, dar am crezut că nu o să mai ai!
Acum, dacă omul era dependent de oţet, cine eram eu să mă opun?
– Ok, îi zic, dar un pic să fie, că, oricum, uite, vei dormi singur în pat şi noi pe jos.
– Nu, băi, nici nu mă gândesc să dormiţi voi pe jos, lasă că dorm eu!
Şi „după lupte seculare care au durat” câteva minute – că noi, nu, eu, ba noi, ba eu – l-am lăsat pe el.
Bun! Noapte bună, noapte bună!
După nici 5 minute, foşnete. După alte câteva, lovituri în calorifer. Şi iar foşnete. Şi iar coate şi „au, fir-ar dracului!”
– Raul, ce ai, nu poţi dormi?
– Nu, băi, nu pot!
– Dar ce ai, ţi-e rău?
– Nu, am sindromul lunii pline!
– Sindromul lunii pline, zici? Aha.
– Da, băi, lasă că o să vedeţi şi voi când o să ajungeţi la vârsta mea!
Este adevărat că la geam, zâmbea şăgalnic o lună plină şi că blestemul m-a ajuns înainte de a ajunge la vârsta lui.
Aşa a ţinut-o Raul toată noaptea, când foşnind, când lovindu-se de calorifer. Norocul meu că a doua zi era duminică.

În pat cu… prietenul

Abia ne mutaserăm în apartamentul nostru, după ani de chirie. Nu reuşisem să – zicem – mobilăm, decât dormitorul. Aveam o canapea extensibilă, cu bibliotecă deasupra, care, atunci când era întinsă, jumătate intra sub biblioteca respectivă, aşa ca sub un acoperiş. Are şi canapeaua asta, povestea ei. Bun. Prietenul nostru, să-i spunem Raul, a venit cu treburi în Bucureşti şi, cum nu avea unde să doarmă, firesc, l-am chemat la noi. Este un tip extraordinar şi suntem prieteni de 20 de ani, deşi e mai mare decât noi cu vreo 13-14 ani. Ajunge el la noi, era într-o joi seara. Acum, nu prea ştiam cum să dormim. Pe jos, ne-a fost jenă să-i spunem să doarmă, aşa că ne-am aşezat de-a latul în canapeaua cu acoperiş, astfel că jumătatea de sus era sub bibliotecă, jumătatea de jos, în afara ei şi chiar în afara patului, pe nişte scaune de bucătărie aranjate de mine, cu măiestrie, în continuarea culcuşului. Numai că Raul este un tip uşor ipohondru. A, am uitat să vă spun, că George îmi zice să dorm eu la mijloc, că el nu poate dormi lângă Raul, dacă, noaptea în somn, în loc să mă ia pe mine în braţe, îl ia pe el? Ok, zis  şi făcut. Numai că, aşa cum spuneam, Raul e uşor ipohondru deşi,  pare-se, are şi ceva probleme cardiace, aşa că, înainte de culcare mă întreabă:
-Adela, ai oţet?
– Am, zic, dar ce faci cu el?
– Păi, să înmoi un prosop ceva, să-l ţin pe frunte.
– Îu,  dar ce ai, ţi-e rău?
– Nu, dar aşa, preventiv.
Merg la bucătărie, îi dau oţetul, apoi mă întorc în pat. Se făcuse deja târziu şi, a doua zi dimineaţă, trebuia să merg la serviciu.
Măi şi veni aşa un miros de oţet, de ziceai că cineva punea murături. Şi, după miros, apăru şi Raul, înfăşurat tot în prosoape îmbibate. S-a aşezat liniştit în pat, ne-a spus noapte bună şi s-a culcat. Eu mă îngrămădesc cât pot în George şi încerc să adorm. Nicio şansă. Mă gazam cu fiecare minut care trecea. Până la urmă, nu ştiu cum, probabil că mă obişnuisem cu mirosul, aţipesc. Numai că îl apucă pe soţul meu un sforăit din ăla preluunnggggg şi pe mai multe note, ca un şuierat de tren în gară. Şi doar ce aud „buf, buf” şi, imediat, după:
– Băăăăăă, aşa se sforăie, că omori omu’!
George nu avea nicio treabă, se întoarce pe partea cealaltă, mormâie ceva şi adoame la loc. Raul, care, speriindu-se, a dat cu capul de „acoperişul” patului, mormăia, la rîndul lui:
„-Bă, mai sforăie omul, dar nici aşa. O face mai elegant, nu să-i sperie pe ăia de lângă el, de moarte. Păi degeaba mi-am dat eu cu oţet, că ia uite acum, mă doare inima!”
Mie îmi venea să-i arunc pe geam, pe amândoi. Într-un târziu, s-au liniştit spiritele, dar a sunat ceasul.
A doua zi la serviciu, cu nările îmbibate de oţet, cu cearcănele până la genunchi, eram ca un zombi.
A, şi prietenul nostru a revenit şi după două săptămâni.
Dar asta, în partea a doua. 😀

Ar fi împlinit 37 de ani…

Se numea Irinel Ionescu. Era născut pe 03.12.1973. Azi, ar fi împlinit 37 de ani. Dacă ar mai fi trăit. Dar, Dumnezeu, destinul au avut alt plan pentru el. Pe 04.04.1990, a plecat definitiv. Avea 16 ani şi câteva luni. Se luptase 2 ani cu cancerul. Rezistase atât pentru că, toată viaţa lui, fusese un copil sănătos, puternic, plin de viaţă. Până la 14 ani, nici nu ştiuse ce înseamnă medicamentele. Din acel moment, însă, avea să afle ce era mai rău despre ele… Se pare că a fost o altă victimă a Cernobâlului. Nu s-a găsit altă explicaţie. Din păcate, nici măcar nu au descoperit de la bun început ce are. Poate ar afi avut şanse, deşi, pe vremurile acelea… Întrucât îi apăruseră nişte ganglioni la gât, l-au tratat de oreion şi l-au ţinut în Spitalul Judeţean Vâlcea, două săptămâni, înţepându-l cu penicilină. Apoi a ajuns la Elias. Coşmarul începuse… Ce poţi spune despre un tânăr de 14-16 ani? Avea atâtea de dăruit lumii acesteia, avea atâtea visuri, avea atâta viaţă în el… Fusese cel mai bun prieten al meu. Moartea lui m-a marcat şi m-a schimbat. M-a îmbătrânit. E atât de dureros să-mbătrâneşti cu o moarte!

După ce a plecat, i-am scris o „scrisoare”. În amintirea lui, voi reda câteva strofe:

–––––––––––-
Te strig şi îmi pare că tu îmi răspunzi,
deşi răspunsu-ţi se pierde în zare,
îţi spun ce mă doare şi ştiu că m-auzi
şi suferinţa-mi găseşte alinare.

Trăieşti în floarea ce-mi place s-o privesc,
trăieşti în steaua ce-mi zâmbeşte albastru,
trăieşti în tot ceea ce eu iubesc,
dar trăirea îţi este tăcută, de astru.

Trăieşti în clipa ce se naşte şi moare,
în steaua pură a sufletului meu,
trăieşti în mine, eu sunt moartă cu tine, în zare,
în legănarea blândă a nemuririi sufletului tău.
…………………………………………………………
În ochii ce, cândva, erau atât de albaştri,
citesc durere, întrebare, rugăminte
şi ştiu că mă priveşti, de sus, dintre aştri,
acum, când îţi scriu aceste cuvinte.

E toată puterea ce mi-a mai rămas,
privind, înapoi, la cel care ai fost,
cuvintele să-nvingă al despărţirii ceas,
când nimic altceva nu mai are rost.
…………………………………………
Pe crucea-ţi ce-mi sfidează durerea,
citesc al tău nume, ce, încă, mi-e drag,
cuvântu-ţi de altădată îl acoperă tăcerea
ce se pierde, încet, peste-al finitului prag.

(Scrisoare, 30.04.1990)

La mulţi ani, Irinel, oriunde vei fi!

Biţi – final de poveste

Spuneam aici că hotărâserăm să-i facem lui Biţi reşedinţă de curte. Zis şi făcut. Cu greu, ne-am despărţit de el şi l-am dus la ai mei, la ţară. Casa devenise, dintr-o dată, goală, fără el şi ne era foarte greu, dar… am avut motive obiective. Numai că, şi pentru bietul de el, şocul a fost foarte mare. Deşi ai mei sunt obsedaţi de curăţenie, mutatul la ţară s-a dovedit, iniţial, problematic: s-a umplut de infecţii, la ochi, la gură, la nas şi chiar la lăbuţe. Aşa încât, soţul meu a început să facă naveta Bucureşti-Vâlcea, pentru a avea grijă de Biţi. S-a făcut repede bine, însă şi a început la cucerit noua redută. De câte ori trecea pe lângă ceilalţi pisoi şi chiar pe lângă Piki (căţeluşa neagră), le trăgea câte o lăbuţă, aşa preventiv şi aluziv: trebuia să se ştie cine este şeful, nu? Ei, şi încetul cu încetul s-a integrat şi a început să-i placă. Ai mei îl răsfăţau la fel ca noi. Se îndrăgostiseră şi ei de el.

Era Biţi al nostru, prinţul curţii. Este adevărat că, la prima noastră vizită, nu a vrut să ne bage în seamă, pur şi simplu nu a vrut să vină la noi. Ne pedepsea, probabil. Apoi, i-a trecut.  Numai că prinsese golănelul gustul libertăţii şi al vânătorii. Vâna la păsări, mamă-mamă! Nu dintre cele ale maică-mii. Nu, se pitea în grădina cu flori de lângă fântână şi vâna vrăbii, cinteze şi ce-i mai cădea în lăbuţe. Dar, mai abitir decât orice, începuse să plece de acasă. Cum se împrimăvărea, o zbughea. Dăduse cu gustul de „viaţa adevărată” pe care i-o dorise soţul meu. Lipsea câte două-trei zile, după care se întorcea acasă, jigărit, rănit, mort de foame. Mai stătea 2-3 zile să-şi lingă rănile, să se întremeze şi o zbughea din nou. Aşa o ţinea până dădea frigul. Cred că umpluse toată comuna de moştenitori. Iarna, îşi refăcea puterile, se îngrăşa şi torcea puturos pe soba din bucătărie sau pe fotoliul de lângă vreo sobă din dormitoare. Trai nineacă, nu glumă! Apoi, i-am făcut cunoştinţă şi cu Victor.

Numai că, într-una dintre zilele anului trecut, nu s-a mai întors acasă din ultima lui escapadă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el, dar încă îl mai aşteptăm… 😦

 

Pisicuţă, pis, pis, pis – partea a 2-a

Aşa cum vă spuneam în partea I a poveştii, Biţi a devenit mare fan al băilor în cadă. Nu mă credeţi, nu? Uitaţi dovada, cu menţiunea că abia ne mutaserăm şi baia era complet neamenajată. 🙂

De asemenea, apa şi-o bea direct de la sursă, cu lăbuţa, de la robinet. În rest, era un nebun de mâţoi. Îl pândea pe soţul meu şi-l ataca, aşa că se încingea o „bătaie” de toată frumuseţea. Îşi dădea urechile pe spate, se ridica pe lăbuţele din spate şi parcă boxa. Ştiu că pare incredibil, dar chiar aşa făcea. După care, sărea prin aer, mai abitir ca Nadia Comăneci la sol. Tot din categoria „incredibile”: cum vă spuneam, stătea lângă noi la masă, deşi avea locul lui amenajat pentru mâncat. Dar, cum auzea uşa frigiderului sau zdrăncănit de farfurii,  o zbughea, de pe unde era, fix la bucătărie şi se aşeza pe băncuţă (aveam o masă rustică şi două băncuţe pe vremea aceea), în fund, aşteptând să ne aşezăm şi noi la masă. În seara despre care vreau să povestesc, pregătisem nişte aripioare crocante la ceaun, pe care le-am pus pe masă într-un bol şi am continuat amenajarea mesei. Precizez că nu fura mâncare de pe masă, niciodată. În fine, ne-am aşezat şi noi, am deschis o sticlă de vin. Eu şi soţul meu stăteam faţă în faţă, Biţi, cum spuneam, lângă mine, în stânga. Nu ştiu cum, dar bolul cu aripioare se nimerise fix în faţa lui. Lângă bol, rămăsese dopul sticlei de vin. Noi degustam vinul şi vorbeam despre una-alta. La un moment dat, văd cu coada ochiului, mişcare din direcţia mâţului. Îi fac semn discret lui George să-l privească, fără să se mişte. Ce făcea Biţi? Cum stătea el aşa în fund la masă, întinde uşor una dintre lăbuţele din faţă, spre o aripioară ce stătea aşa, cam pe buza bolului. Noi îl lăsăm, îl lăsăm şi când s-o agaţe, soţul meu îi zice: „Ce faci, măi, purcelule, furi?” Moment în care – vă jur! – impasibil, Biţi îşi deturnează uşor lăbuţa spre dopul de lângă farfurie şi începe să se joace cu el, ca şi cum nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. Vă închipuiţi că, în momentul acela, am izbcunit într-un râs în cascade şi am zis că-l omorâm de drag. „A, care va să zică, dopul îl voiai, da?”, îi zice soţul meu printre lacrimi, aproape. „Poftim, ia-l!” şi i-l întinde. Evident că Biţi şi-a manifestat dezinteresul total şi a fugit la castronul lui cu mâncare. Din păcate,  momentul nu a putut fi imortalizat.
De semenea, devenise gelos pe Domnu’ Trandafir, pentru că eu vorbeam cu el şi-l mângâiam, drept pentru care începuse să-şi facă nevoile în vasul lui, aşa încât am fost nevoită să-i schimb pământul şi să-i acopăr vasul. Ca urmare, a început să-şi ascută ghearele pe tulpina bietului copăcel. Dar avea grijă să fie văzut când făcea asta, pentru că mă pândea şi, când mă auzea venind trăgea câteva gheare şi o zbughea sub masă, în cel mai îndepărtat colţ, să nu-l pot ajunge.
Era ca un copil obraznic şi şmecher, în acelaşi timp.
De asemenea, îi plăcea să fie fotomodel:

După aproape patru ani de stat în apartament, în primul rând, pentru că mă hotărâsem să-l aduc pe Victor pe lume şi mi-e era teamă de toxoplasmoză şi, în al doilea rând, pentru că am hotărât că i-at fi mai bine la curte, mai ales că nu-l castraserăm şi soţul meu a zis că trebuie să cunoască şi Biţi „viaţa adevărată”, l-am dus la ai mei. Dar, despre aventurile lui de curtean şi curtezan, mâine, în ultima parte. 🙂