Arhive pe categorii: de prin viaţă păţite şi adunate

O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață


Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., poveşti, prietenie, privind în jur, recurs la prea multă realitate, viaţă

Veniți să vă pup mâinile!


Azi, la Auchan, mă așez la o casă pentru cele câteva cumpărături făcute. În spatele meu, o doamnă, undeva peste 65 de ani, mititică, îmbrăcată curat, respectabilă, își înșiră, la rându-i, câteva produse. Plătesc și, în timp ce îmi așez ce cumpărasem în pungi, o aud pe doamna respectivă adresându-i-se casieriței:
– Vă rog, luați mai întâi pâinea, uleiul și ouăle astea. Cred că am luat mai mult decât trebuia și nu-mi ajung banii. Vin direct de la spital.

Mă apropii de ea și o întreb de o deranjează dacă mă ofer să o ajut cu banii pentru restul produselor: trei roșii, un macrou congelat și încă ceva într-o punguță. Începe să plângă.
– Vaaaiii, doamnă, dar nu mi s-a mai întâmplat așa ceva! Vă mulțumesc mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate….!

Îi achit cumpărăturile. Femeia nu mai prididea cu mulțumirile și cu plânsul. Îi spun că mi-a făcut plăcere, că nu e nevoie de mulțumiri și plec cât mai repede, să nu mai prelungesc momentul.

O aud, venind din spate și strigându-mă. Mă opresc.
– Veniți să vă sărut mâinile, îmi zice, încă având lacrimi în ochi.

A căzut cerul pe mine. Am îmbrățișat-o și am plecat plângând!
Am mai auzit-o spunând:
– Și eu am împărțit, prin spital, cu ceilalți bolnavi, toată mâncarea pe care am avut-o. Dar, n-am crezut că Dumnezeu … Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva… Să vă dea Dumnezeu….

Și nu, nu era nici nebună, nici vreo șmecheră, nici vreo hoață. Era un Om, probabil o mamă și o o bunică pentru cineva…

4 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, iubire, recurs la prea multă realitate

De ce-uri


De ce divorțează șosetele? Și unde se duc, atunci când se duc? Oricâte și orice fel de eforturi aș face să le țin împreună, tot desperecheate le găsesc…

–––––––––––-

De ce discuțiile pot avea loc numai în centrul potecii? Oricâte bagaje ai duce-n spinare, tu cel ce vii pe potecă, „discutătorii” tot în centru stau. Un pas mai la stânga sau mai la dreapta ar compromite iremediabil bunătate de conversație…

–––––––––––-

De ce 10-20 de lei dați pe un pachet de țigări sunt o nimica toată, dar când să fie donați cuiva capătă, dintr-odată, o valoare de care nu te poți lipsi?

De ce?

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, diverse

Când bucuria stă în doi litri de lapte …


Ieri de dimineață, ca în fiecare miercuri, merg la piață, la doamna de la care-mi cumpăr laptele. În timp ce aștept să-mi dea restul, apare o doamnă mai în vârstă.
– Cât e litrul de lapte?
– 3 lei. Nu mai am decât o sticlă de 2 l.
– Bine, uitați aici 3 lei și merg să scot pensia și vă aduc și restul de 3 lei. Sau, stați că uite mai am niște mărunt. Poate fac de încă 3 , că nu vreau să credeți că nu sunt de cuvânt.
Mă apropii de ea și o întreb dacă se supără să-i plătesc eu laptele. Și, pentru a nu se simți jignită, o rog să-l primească în amintirea bunicii mele, pe care o chema Constanța.
-Vaaaaiii, dar ce bucurie îmi faceți! Nici nu vă dați seama! De când n-am mai băut lapte! Nici nu știți ce bucurie îmi faceți! Vă mulțumesc, să vă dea Dumnezeu … !
Și-ncepe să mă blagoslovească și să mă pupe, pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, de parcă cine știe ce-i dăruisem. Și nu se mai oprea din mulțumit!
Nu știam cum să plec mai repede, să-mi ascund lacrimile și fâstâceala. Nu erau decât doi litri de lapte …

Un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, mancarea cea de toate zilele, privind în jur, recurs la prea multă realitate

Azi, nu mai vreau să fiu puternic(ă)!


De câte ori n-ai spus „am obosit!”, „nu mai pot!”, „nu mai vreau să lupt!”, etc. și, imediat, ți s-a răspuns: „vai, dar, nu se poate, tu ești un om puternic”, „cum, tocmai tu?”, etc.? Desigur, cei care îți spun asta, o fac cu intenția de te ajuta, de a te determina să te ridici. Dar, oare se întâmplă așa? Cred că, de cele mai mult ori, nu. Cred că, în astfel de momente, ai nevoie să fii lăsat să NU mai fii puternic (ă). Cred că ai nevoie să ți se spună, de fapt: „E în regulă, azi voi putea eu pentru tine, azi voi fi eu puternic(ă) și pentru tine. Azi, ai voie să plângi, să-ți plângi de milă, să privești într-un punct fix, să faci orice simți că ai nevoie să faci. Azi, AI VOIE SĂ NU FII PUTERNIC(Ă). Până și Dumnezeu s-a odihnit într-a șaptea zi … „.
Pentru că, în caz contrar, consider că înăbușirea a ceea ce simți, zi după zi, duce nu la vindecare, ci la introvertire, izolare, ascunderea după masca „potrivită”, până la anihilirea adevăratului „eu”, creșterea frustrărilor și, în final, la prăbușirea totală. Nu de puține ori am auzit „incredibil ce i s-a întâmplat lui X. El/ea care era un om vesel, puternic …”.

De aceea, părerea mea este că trebuie să învățăm cum SĂ NE DĂM VOIE ȘI SĂ NU FIM PUTERNICI, așa cum trebuie SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ LE DĂM VOIE CELOR DE LÂNGĂ NOI ȘI SĂ NU FIE PUTERNICI, DIN CÂND ÎN CÂND

ATENȚIE: NU SUNT PSIHOLOG, DECI RÂNDURILE DE MAI SUS SUNT DOAR PROPRIILE-MI GÂNDURI, OBSERVAȚII, PERCEPȚII.

Un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, viaţă

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Trecem zilnic, unii pe lângă alţii, peste tot. Cunoscuţi şi necunoscuţi…
Oare, de câte ori, în aceste treceri, ne gândim la celălalt, ca la noi şi de câte ori trecem ca pe lângă un obiect? De câte ori simţim impusul, văzând o privire tristă, o frunte încruntată, o lacrimă în colţ de ochi, o faţă palidă, de a vrea să facem ceva pentru ca acel om să zâmbească, doar şi pentru o clipă? De câte ori, în trecerile noastre, simţim că celălalt ar vrea să fie îmbrăţişat sau mângâiat sau să primească o floare? Doar aşa, pur şi simplu. Doar pentru a simţi că viaţa şi oamenii pot fi şi altfel decât rutină, automatisme, solitudine, nepăsare … De câte ori simţim noi înşine nevoia ca oamenii să se oprească o clipă pentru noi?

Scrie un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Cine nu înţelege că reciprocitatea are două capete, nu are dreptul să ceară nimic de la nimeni. Nu poţi cere atenţie, timp, respect, chiar dragoste, atât timp cât tu te consideri mult prea ocupat şi important să le oferi sau le împingi undeva în subsolul listei tale de priorităţi!

2 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, viaţă