Veniți să vă pup mâinile!

Azi, la Auchan, mă așez la o casă pentru cele câteva cumpărături făcute. În spatele meu, o doamnă, undeva peste 65 de ani, mititică, îmbrăcată curat, respectabilă, își înșiră, la rându-i, câteva produse. Plătesc și, în timp ce îmi așez ce cumpărasem în pungi, o aud pe doamna respectivă adresându-i-se casieriței:
– Vă rog, luați mai întâi pâinea, uleiul și ouăle astea. Cred că am luat mai mult decât trebuia și nu-mi ajung banii. Vin direct de la spital.

Mă apropii de ea și o întreb de o deranjează dacă mă ofer să o ajut cu banii pentru restul produselor: trei roșii, un macrou congelat și încă ceva într-o punguță. Începe să plângă.
– Vaaaiii, doamnă, dar nu mi s-a mai întâmplat așa ceva! Vă mulțumesc mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate….!

Îi achit cumpărăturile. Femeia nu mai prididea cu mulțumirile și cu plânsul. Îi spun că mi-a făcut plăcere, că nu e nevoie de mulțumiri și plec cât mai repede, să nu mai prelungesc momentul.

O aud, venind din spate și strigându-mă. Mă opresc.
– Veniți să vă sărut mâinile, îmi zice, încă având lacrimi în ochi.

A căzut cerul pe mine. Am îmbrățișat-o și am plecat plângând!
Am mai auzit-o spunând:
– Și eu am împărțit, prin spital, cu ceilalți bolnavi, toată mâncarea pe care am avut-o. Dar, n-am crezut că Dumnezeu … Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva… Să vă dea Dumnezeu….

Și nu, nu era nici nebună, nici vreo șmecheră, nici vreo hoață. Era un Om, probabil o mamă și o o bunică pentru cineva…

Cum știu eu mai bine

Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Când românii sunt „Charlie”, dar nu sunt „Rarinca”

Povestea doamnei care a stat în arest preventiv timp de 191 de zile, pentru că aceasta a fost „pofta ce-a poftit” a unui înalt reprezentat al statului și, mai mult de atât, al justiției române – independente și nealterate, desigur – este mai mult decât arhicunoscută. Mai mult, mai are un pic și ajunge legendă, folclor. Pentru că – nu e așa? – atât timp cât nu ni s-a întâmplat nouă, personal, ce ne pasă?

A, că fiecare dintre noi este și a fost abuzat zilnic, indiferent care sunt autoritățile cu care este nevoit să intre în contact pentru a-și rezolva diferitele probleme ce țin de existența și supraviețuirea în astă biată țară, iarăși nu este un secret. Dar, ne-am obișnuit. Ni s-au tăbăcit obrajii, mintea, sufletul. Bine că am scăpat „doar cu atât”, pentru că – doar știm – „se poate și mai rău”. Ne-a spus-o Murphy. Și, atunci, este obligatoriu să zâmbim.

Ce dacă un om a fost arestat pe nedrept? „Ghinion!” Doar n-o să ieșim, acum, din rând și să facem scut. Nu mai bine ne facem că nu știm, nu cunoaștem și ne vedem fiecare de treaba noastră? Să se descurce. Ce, nu putea să-și vadă de ale ei? Cine a pus-o să înfrunte asemenea oameni importanți, precum Livia Stanciu și Codruța Kovesi? Acești Dumnezei pe pământ, cărora nici măcar Marele Neamț – acest prinț salvator care, iată, și-a luat și el o țară – înapoi, evident – nu li se poate opune…

Vedeți, doamna Rarinca, d-voastră nu știți: „capul plecat, sabia nu-l taie”? Cum, nu sunteți de acord cu asta? Cum? Erau banii d-voastră și vi s-a părut normal să vă apărați drepturile? Din nou, GHINION, DOAMNĂ, GHINION! Ați fi putut să vă limitați la a merge să solicitați și d-voastră câte un autograf de la PRIMUL SCRIITOR AL ȚĂRII…

De aia zic: mai bine să fim Charlie, decât Rarinca …

P.S. 1: DA, eu voi ieși în stradă! Am mai făcut-o și o voi face de câte ori voi considera că am un motiv legitim, real și de bun simț să o fac.

P.S. 2 : Pentru cei interesați: NU VĂ OBOSIȚI, NU MI-A SPĂLAT ANTENA 3 CREIERUL!

P.S. 3: SUNT ÎNTR-O PASĂ PROASTĂ, NU ACCEPT NICIUN FEL DE MOJICIE CA ȘI COMENTARIU. NU TREBUIE SĂ FII DE ACORD CU MINE, DAR SPUNE-MI-O CU DECENȚĂ ȘI BUN SIMȚ, NU ÎNCERCA SĂ-ȚI SCUIPI MIZERIILE DE PAGINA MEA! MULȚUMESC ANTICIPAT!

P.S. 4, 5,6, …… 200002020202020202020…..:090897655…..
DEMISIA LIVIA STANCIU! DEMISIA CODRUȚA KOVESI!

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Mi-e sufletul mai bătrân cu un salcâm, iar inima-mi mai grea c-o rândunică…

Nu călcați…!

Pe cărarea dintre gânduri,
sufletul meu merge
șchiopătând,
atent la panoul cu
„Nu călcați iarba!”.

Azi, nu mai vreau să fiu puternic(ă)!

De câte ori n-ai spus „am obosit!”, „nu mai pot!”, „nu mai vreau să lupt!”, etc. și, imediat, ți s-a răspuns: „vai, dar, nu se poate, tu ești un om puternic”, „cum, tocmai tu?”, etc.? Desigur, cei care îți spun asta, o fac cu intenția de te ajuta, de a te determina să te ridici. Dar, oare se întâmplă așa? Cred că, de cele mai mult ori, nu. Cred că, în astfel de momente, ai nevoie să fii lăsat să NU mai fii puternic (ă). Cred că ai nevoie să ți se spună, de fapt: „E în regulă, azi voi putea eu pentru tine, azi voi fi eu puternic(ă) și pentru tine. Azi, ai voie să plângi, să-ți plângi de milă, să privești într-un punct fix, să faci orice simți că ai nevoie să faci. Azi, AI VOIE SĂ NU FII PUTERNIC(Ă). Până și Dumnezeu s-a odihnit într-a șaptea zi … „.
Pentru că, în caz contrar, consider că înăbușirea a ceea ce simți, zi după zi, duce nu la vindecare, ci la introvertire, izolare, ascunderea după masca „potrivită”, până la anihilirea adevăratului „eu”, creșterea frustrărilor și, în final, la prăbușirea totală. Nu de puține ori am auzit „incredibil ce i s-a întâmplat lui X. El/ea care era un om vesel, puternic …”.

De aceea, părerea mea este că trebuie să învățăm cum SĂ NE DĂM VOIE ȘI SĂ NU FIM PUTERNICI, așa cum trebuie SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ LE DĂM VOIE CELOR DE LÂNGĂ NOI ȘI SĂ NU FIE PUTERNICI, DIN CÂND ÎN CÂND…

ATENȚIE: NU SUNT PSIHOLOG, DECI RÂNDURILE DE MAI SUS SUNT DOAR PROPRIILE-MI GÂNDURI, OBSERVAȚII, PERCEPȚII.

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Trecem zilnic, unii pe lângă alţii, peste tot. Cunoscuţi şi necunoscuţi…
Oare, de câte ori, în aceste treceri, ne gândim la celălalt, ca la noi şi de câte ori trecem ca pe lângă un obiect? De câte ori simţim impusul, văzând o privire tristă, o frunte încruntată, o lacrimă în colţ de ochi, o faţă palidă, de a vrea să facem ceva pentru ca acel om să zâmbească, doar şi pentru o clipă? De câte ori, în trecerile noastre, simţim că celălalt ar vrea să fie îmbrăţişat sau mângâiat sau să primească o floare? Doar aşa, pur şi simplu. Doar pentru a simţi că viaţa şi oamenii pot fi şi altfel decât rutină, automatisme, solitudine, nepăsare … De câte ori simţim noi înşine nevoia ca oamenii să se oprească o clipă pentru noi?

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Cine nu înţelege că reciprocitatea are două capete, nu are dreptul să ceară nimic de la nimeni. Nu poţi cere atenţie, timp, respect, chiar dragoste, atât timp cât tu te consideri mult prea ocupat şi important să le oferi sau le împingi undeva în subsolul listei tale de priorităţi!

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Uneori, cei care vorbesc prea mult o fac doar pentru a nu-şi (mai) auzi propriile gânduri.

Versus

Dacă Rusia se războieşte cu Ucraina, Israel cu Gaza, etc., de ce să nu se războiască şi mamele cu nemamele (!), cele cu un copil, cu cele cu cel puţin doi, cele care alăptează cu cele care nu, cele cu manichiură french, cu cele cu manichiură clasică, cele cu copii bălai cu cele cu ei bruni, etc.?

Citeam, azi de dimineaţă, un articol scris de o mamă împotriva alteia. Cea care îl scrisese s-a simţit atacată, în parcul pentru copii, de cealaltă care, observându-i manichiura „proaspătă” i-ar fi dat de înţeles că, dacă are timp de aşa ceva, nu este o mamă bună. În timp ce ea, iată, încă-l alăptează pe „copilul grăsunel de 3 ani”.

Autoarea articolului s-a simţit, desigur, ofensată şi, nu-i vorbă, i-a arătat ea, acolo, în articol. Şi a desfiinţat-o pe acea mamă şi pe cele de „rangul” ei, care, deşi fac parte din clasa de mijloc a societăţii şi, deci, teoretic, şi-ar permite financiar să se îngrijească, nu o fac, din dorinţa morbidă „de a fi supermame”, sacrificate până la lipsa manichiurii cu gel, pe altarul creşterii copiilor. Ba mai mult, fără doar şi poate, aceste mame, „fără bonă filipinează, şofer şi menajeră cu şorţuleţ” nu mai folosesc nici săpunul, aşa ar fi observat ea, d-na mamă cu manichiura proaspătă.

Şi câte astfel de articole nu am citit? Şi câte nu-şi sar la gât una alteia, pentru că – nu-i aşa? – fiecare deţine adevărul absolut despre cum să fii mamă/femeie, pe care cealaltă, nefericita, nu-l va înţelege niciodată!

Iar, între timp, planeta – despre ţara noastră ce să mai spun? – se duce dracului, din toate punctele de vedere. Pentru că fiecare dintre noi este pre(a)ocupat(ă) să fie „cea/cel mai tare din parcare”.

Până într-o zi, când „parcarea” va fi goală, fără ca vreuna dintre cele care se uită în bătătura ăleilalte, doar să vadă dacă e mai cu moţ au ba, să mai poată avea vreun drept de apel. Şi, mai dramatic, nici copiii lor …

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Nu-ţi închide niciodată toate ferestrele sufletului! Va lua miros de casă părăsită…

Baladă pentru om

Şi văzui, lume, văzui,
văzui durerea omului,
când gându-i este golit
şi sufletul pustiit.

Şi văzui, lume, văzui,
văzui dorul omului,
dus departe, în patru zări,
peste atâtea mări şi ţări.

Văzui, lume, văzui
omu’n măreţia lui,
dar îl văzui şi frânt şi doborât
de ce e viaţa pe pământ.

Văzui omul plin de lacrimi
şi de zbucium şi de patimi,
pierdut în lupte, chiar cu sine,
pentr-un colţ amar de pâine.

Taci tu, lume şi ascultă
cum omul durerea-şi cântă
şi-l mângâie şi-l alină,
când el plânge şi suspină!

Taci tu, lume şi îl vede
pe om cum mai mult se pierde,
nu mai ştie să trăiască,
nu mai ştie să iubească!

Eu îl văd şi rău mă doare,
l-aş duce până la soare,
sufletul să-i încălzească
şi durerea să-i topeasă.

Eu îl văd şi-mi face rău,
l-aş duce la Dumnezeu,
să-l aline, să-l oblojească,
să-l reînveţe să iubească.

40

40 de paşi.
Oare câţi or fi rămaşi?

40 de trepte,
când mai strâmbe, când mai drepte.

Zeci de mii de vise aprinse,
tot atâtea stele stinse.

40 de văi şi dealuri,
presărate cu idealuri.

Mii de doruri şi suspine,
lupte între rău şi bine,

împăcări şi despărţiri,
bucurii şi fericiri,

dintre toate, cea mai de seamă
Fericirea de a fi mamă.

40 de paşi …

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Lucrurile mici ascund înţelesuri mari. Gândiţi-vă, numai, câtă viaţă este într-o lacrimă!

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Facem atât de multe lucruri pe care nu ar trebuie să le facem, spunem atât de multe cuvinte ce n-ar trebui spuse. În consecinţă, rămân atât de multe lucruri nefăcute, din cele ce ar trebui făcute şi atât de multe cuvinte nerostite, din cele ce ar trebui rostite …

Vise

Înnodate, deznodate,
înşirate, dezlânate,

vise mici şi vise mari,
cântate de lăutari,

vândute la iarmaroc,
date în bobi, citite-n ghioc,

vise roz, cu aripioare,
însufleţite de fecioare,

colorate, mii şi mii,
desenate de copii,

înşiruite pe albe file,
însăilate de copile,

calculate matematic,
cu perioade şi cu grafic,

de bărbaţi siguri pe sine,
ce cred în ei, nu şi-n destine,

vise mari şi vise mici,
strigate-acolo, şoptite-aici…

Viaţa toată-i numai vise,
răsărite şi apuse…

 

Iubirea, ca un bindi …

Ar fi vrut să vadă iubirea pe faţa celor pe care îi întâlnea în drumurile ei. Aşa cum le zărea tristeţea, care li se lipise pe chip, ca un văl cenuşiu. Voia – era o dorinţă din ce în ce mai acută, care aproape o obseda – să o distingă clar, cum le distingea culoarea ochilor sau forma buzelor. Orice contur ar fi avut, nu putea decât să-i facă mai frumoşi, mai împăcaţi cu ei înşişi şi cu cei din jur, mai fericiţi. Putea să apară ca un fel de bindi indian, pe frunte, sau ca un fluture pe obraz, sau ca o picătură de rouă pe buze, ori pe gene … Nu conta ce formă ar fi luat, important era să li se întipărească acolo, undeva, pentru totdeauna, ca un accesoriu vital, din care să-şi ia puterea de a merge înainte, de a zâmbi, de a ierta, de a dărui … Putea lua forma unei cheiţe, sau a unei ancore…

Una dintre dorinţele ei pentru noul an …

La mulţi ani, 2014!

Pentru anul ce tocmai stă să înceapă, vă doresc să fiţi fericiţi – cu tot ce înseamnă fericirea pentru voi! Să vă aducă tot binele pe care nu vi l-au adus anii din urmă, să râdeţi mult, să iubiţi, să fiţi iubiţi, să visaţi, să împliniţi vise/visuri şi dorinţe, să fiţi voi înşivă!

Vă îmbrăţişez, cu dragoste!

Întoarce-te acasă….

Întoarce-te acasă, frate român pribeag,
copiii ţi-au crescut, părinţii-s tot mai mici,
ai lăsat în urmă tot ce ai mai sfânt, mai drag,
eşti plecat de mult, de prea mult timp îi plângi…!

Întoarce-te acasă, frate român hoinar,
ţara-ţi e rănită, te cheamă-n ajutor,
chiar de pâinea are, câteodată, gust amar,
tot este mai dulce, lâng-al tău popor…!

Întoarce-te acasă, frate român tăcut,
te aşteaptă munţii tăi şi datina-ţi străbună,
te-aşteaptă glia şi locul unde te-ai născut,
întoarce-te acasă, frate român, cu inimă română!

Am fi?

Dacă începutul ar începe cu sfârşitul,
iar sfârşitul s-ar sfârşi cu începutul,
dacă urechile ar vedea,
iar ochii ar auzi,
dacă josul ar fi sus
şi susul jos,
dacă soarele ar răsări apunând
şi ar apune răsărind,
dacă cerul ar curge,
iar râul ar pluti,
dacă inima ar merge,
iar picioarele ar bate,
am fi,
oare,
mai fericiţi?

Am fi?

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Omul de lângă tine este precum o carte. Nu vei şti niciodată ce „ascunde”, dacă nu vei avea curiozitatea, răbdarea de a-l răsfoi, citi, de a încerca să-l înţelegi. Şi, ca şi în cazul cărţii, pierderea va fi a ta!

Tu, cel ce treci pe lângă mine

Azi, îmi doresc să fiu
un om mai bun decât am fost ieri.
Să te ascult şi să-ţi zâmbesc mai mult,
să-ţi cunosc mai bine povestea:
să ştiu de ce plângi, când plângi şi
de ce zâmbeşti, când zâmbeşti…

Vreau să-ţi spun mai des
să nu-ţi mai fie teamă,
seara când mergi la culcare,
că ziua de mâine o vei înfrunta singur!

Azi, doresc să te privesc mai mult,
să-ţi dăruiesc mai mult zâmbet,
mai mult umăr, mai mult timp,
pentru ca Tu, cel ce treci pe lângă mine,
să fii mai fericit!

D’ale mele gânduri … rătăcite

Tot spunem că oamenii nu se schimbă. Dar, oare, cât de dispuşi suntem de a le da şansa să o facă? E mai simplu să le punem etichete definitive şi să-i „arhivăm”….

Artistul …

Sunt din ce în ce mai puţini! Actorii români… Atât cei din generaţiile care ne-au îmbogăţit nouă viaţa, cât şi cei din generaţiile noi… Cei din generaţiile de aur, pentru că viaţa, sau, de fapt, moartea nu-i iartă nici măcar pe ei, cei din generaţiile noi, pentru că societatea, statul, vremurile, nu le dau nici cea mai mică şansă…

Stau şi mă întreb ce se va întâmpla când va închide ochii şi cel din urmă actor „de aur”… ? Cum vor arăta sălile de teatru?

A plecat şi Geo Saizescu … Dumnezeu să-l odihnească! Domniei sale şi tuturor celorlalţi, reverenţă!

Artistul

Azi, e trist artistul.
Şi-a pus sufletul în cui.
Nimeni nu mai vrea să ştie
care e povestea lui.

Nici lacrimi nu mai are,
le-a dus la amanet.
Se-ncuie în visare,
se ascunde-ntr-un sonet.

Ar mai avea multe de spus,
dar nu mai are spectatori,
căci ei, pe rând, cu toţi, s-au dus,
spre alte lumi, spre alte zări.

Şi-a aşezat sufletul în palme
şi l-a dăruit mereu.
N-a simţit sete, n-a simţit foame,
tot timpul „voi”, mai deloc „eu”.

Azi, bietul artist e trist.
Îşi lasă, încet, fruntea în palmă,
pe ecran, scrie „SFÂRŞIT”,
iar el nu vrea decât să doarmă.

Părerea ta, în cartea mea :)

Dragii mei! Am o propunere pentru voi: în curând – sau cel puţin aşa sper/intenţionez – voi publica cea de-a doua carte de poezie: „Din boabe de piper şi coji de portocală.”
Vreau ca, în loc de prefaţă, să am comentariile/părerile voastre cu privire la poeziile mele. Aşa că vă rog, pe cei ce mi-aţi citit/îmi citiţi poezia – aici, sau pe facebook – şi aveţi un cuvânt de spus, să-mi lăsaţi comentariile voastre. Ele vor fi publicate cu numele vostru, dacă, evident, îmi veţi da acordul. 
Vă mulţumesc!

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Consider că cel mai mare rău pe care şi-l poate face un om, o naţiune este să se lase îmbolnăvit/ă de sărăcie sufletească.

Eu am fost crescută, şi acasă, şi la şcoală (da, aia, ceauşistă) să fiu atentă la cel de lângă mine, să ajut cât şi de câte ori pot, să împart. Şi mi s-a părut, întotdeauna, firesc să fie aşa. Nefiresc îmi pare contrariul.

Lucram, cândva, în studenţie, la un birou notarial, undeva în provincie. Doar ce mă angajasem, când, într-o zi, intră o doamnă şi ne roagă să-i permitem să se retragă într-un loc retras pentru a-şi putea face insulina. Era evident că nu se simte bine. Am mers la şefa mea, i-am spus despre ce este vorba şi am rugat-o să mă lase s-o conduc pe acea doamnă în aşa-zisa cameră de protocol. Ea a ezitat, am insistat, până la urmă a cedat, mormâind. În fine, femeia şi-a făcut injecţia, ne-a mulţumit şi a plecat.

Şefa mea a venit la mine şi mi-a zis: „Dacă i se făcea rău la mine în notariat, ce făceam? Ce, tocmai pe mine m-a găsit? Ce sunt eu, mama tuturor răniţilor?”

Mi-a venit să plâng. Cuvintele ei m-au şocat, m-au pălmuit, m-au încovoiat. Mi-au răsunat toată ziua în urechi şi încă nu-mi dau pace! Nu pentru că mi le adresase mie. Ci pentru că putea să gândească, să simtă aşa! Cu atât mai mult, cu cât acea expresie „nu sunt mama tuturor răniţilor” începuse să-i placă. O repeta ori de câte ori cineva îi cerea ceva!

Da, nu poţi fi „mama tuturor…”, nu-i poţi ajuta pe toţi, nu poţi lua asupra ta durerea întregii lumi – probabil că nici nu este sănătos – dar, să nu ai nici cea mai mică tresărire, să nu faci nici cel mai mic gest posibil pentru cel de lângă tine, aflat în nevoie, înseamnă să fii monstru, nu om!

De aceea, consider că sfârşitul lumii înseamnă, de fapt, chircirea sufletelor, până la dizolvare!

39 …

39 de ani. 39 de etape. 39 de transformări. Bucurii, tristeţi, împliniri, eşecuri, visuri, speranţe… De toate am adunat! Da, azi împlinesc 39 de ani şi, uneori, simt că „merg pe” o sută. Alteori, mă simt fără vârstă, între cer şi pământ …

Dar, şi într-un caz şi în celălalt, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare an împlinit. Cunosc persoane care, cu cât se apropie de nişte praguri, devin depresive… Eu, într-o astfel de zi, mă gândesc la cei pentru care timpul a stat în loc, înainte de a aduna 10, 15, 25 sau 39 de ani!

Oglinda îmi zâmbeşte şi ea

 

 

Mă privesc în oglindă.
Rătăcesc pe micile cărări
apărute în colţul ochilor,
ce duc spre pădurea argintie,
de mesteceni,
atentă să nu strivesc
visele încă neînflorite.

Păşesc încet şi mă mir,
precum Alice, de minunile
din viaţa mea.
Cu grijă, şterg de praf
vreun gând uitat
într-un colţ de timp
şi adun în pumni
lacrimile ce strălucesc
pe frunzele sufletului.

Oblojesc o rană
de la rădăcina inimii
şi lipesc cu lut
cuvintele nerostite.
Număr paşii spre înapoi
şi ridic la puterea a doua
paşii spre orizont.

Zâmbesc.
Oglinda îmi zâmbeşte
şi ea…

Frânturi de viaţă, clipe de emoţie …

Ştiţi că v-am spus că mă gândesc, şi acum, cu dragoste la cea care mi-a fost învăţătoare acum … 33 de ani şi că, în fiecare an, pe 3 iunie, de ziua sa, o omagiez, în gând, sau, mai nou, prin articole pe blog. 🙂

Ei, bine, pentru că vineri am fost la Rm. Vâlcea, ghiciţi ce? Am cumpărat cel mai frumos ghiveci cu orhidee pe care l-am găsit şi am căutat-o la aceeaşi şcoală în care eu am petrecut primii mei opt ani de şcoală – Şcoala Generală nr. 10.

Cum am ajuns înainte de a se suna, cu vreo 25 de minute şi nu am îndrăznit s-o deranjez de la ore (se auzea prin uşă că repeta pentru serbare, cu boboceii de cls. I, pe care îi are acum), am aşteptat clopoţelul. Nu vă spun cu ce emoţii: cum mi-au transpirat palmele şi cum îmi bubuia inima! 🙂

Cele 25 de minute de aşteptare în faţa uşii (pt. că nici să plec şi să revin nu am vrut) mi s-au părut o eternitate…
Când, în sfârşit, s-a deschis uşa, am văzut-o şi m-a văzut. Surpriza şi emoţia au fost copleşitoare pentru amândouă. Pentru mine, pentru că m-a recunoscut şi a venit cu braţele întinse spre mine şi pentru domnia sa că nu se aştepta. 🙂

Ne-am strâns în braţe şi mai-mai că nu am plâns una pe umărul celeilalte. Unul dintre copii a spus că el ştie cine sunt: „sunteţi fiica doamnei învăţătoare!” 🙂

Printre altele, mi-a spus că încă mai are vaza ACEEA pe care i-am dăruit-o noi, prin clasa a III-a, când am aflat, pentru prima oară, data aniversării şi că-şi aminteşte, cu dragoste, de vaza plină cu garoafe roşii pe care a găsit-o pe catedră, când a intrat în clasă. Şi-şi mai aminteşte şi de buchetul de flori pe care i l-am dus acasă, tot cu ocazia unui 3 iunie, eu fiind liceană atunci.

Am făcut schimb de numere de telefon şi, cu siguranţă, o voi vizita ori de câte ori voi ajunge în oraşul meu natal, atât de drag mie.

Orice moment minunat are clipa sa…

D’ale mele gânduri … rătăcite …

„Limba română este patria mea”, spunea Nichita Stănescu. Subscriu, cu toată fiinţa.
Din păcate, însă, ca orice patrie, are şi faună …

––––––––––-

Una dintre greşelile majore ale poporului român, din punctul meu de vedere, este cã s-a îndepãrtat de înţelepciunea popularã, de tradiţional. Marile adevãruri izvorãsc din lucrurile simple, trãibile, din firesc. Nu trebuie decât sã vrei sã priveşti în jurul tãu…

–––––––––––-

Vrei să vezi cum se înfăptuiesc minunile? Zâmbeşte, cu tot sufletul, unor ochi plânşi, sau unui chip trist – oriunde-l întâlneşti – şi vezi ce se întâmplă! Vei avea parte de cea mai pură lumină!

––––––––––––

Oare ce le-o creşte unora, în loc de suflete, de sunt capabili să lovească un om ce se află în genunchi…?

––––––––––––-

Din punctul meu de vedere, nu un necaz, o problemă, ca atare, ne împovărează, nevorbind, aici, de marile drame. Cu toţii ştim că viaţa este precum matematica: are plusuri şi minusuri.  Ceea ce ne îngenunchează în final este, de fapt, imposibilitatea – dintr-un motiv sau altul – de a găsi o soluţie imediată problemei cu care ne confruntăm. Astfel, apare efectul bulgărelui de zăpadă şi totul se augmentează, sfârşind prin a ne copleşi şi a se cere un complex de soluţii.

Aşa este şi în relaţii, de orice tip ar fi ele. Odată ajunse în impas, lipsa resurselor – sufleteşti, mentale, etc. – de remediere duce la rupturi, uneori, iremediabile.

Povestea noastră cu „la mulţi ani!”

La mulţi ani, dragul meu, la mulţi ani poveştii noastre!

17 mai 1991 – 22 de ani … De 22 de ani, trăim şi scriem

Povestea noastră

În acea zi de mai, când m-ai privit,
în acea zi de mai, când ţi-am zâmbit,
spre univers, am deschis fereastră
şi ne-am făcut planeta noastră.

Am evadat, ţinându-ne de mână
şi am jurat să creştem, împreună,
copii, nepoţi şi ce-o vrea Dumnezeu,
mereu a ta, mereu al meu.

Am urcat munţi şi am coborât în văi,
mereu singuri, doar noi, amândoi,
am plâns când viaţa ne-a certat,
am mers târâş, dar am şi dansat.

Am dăruit şi am primit în dar,
zi după zi, dintr-al vieţii calendar,
eram copii când ne-am îndrăgostit,
am rămas aceiaşi, doar c-am mai albit.

Am râs şi am tăcut în doi,
am pierdut lupte şi am câştigat război
şi, de ne-am rătăcit, câteodată,
ne-am căutat planeta toată.

Am mers înainte, am mers înapoi,
însă, tot timpul, „eu” a însemnat „noi”,
am făcut schimb de inimă şi de suflet
şi am cântat iubirea în duet.

Trecut-au, aşa, an după an,
din tot ce-a fost, nimic n-a fost în zadar,
copilul nostru ne e mărturie
şi a iubirii noastre, pururea făclie.