Arhive pe etichete: sărut

Uite, vezi?


Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în păr!

Acum mulţi ani,

era doar un mugur

ce începuse să zâmbească în suflet.

A crescut odată cu mine.

Rădăcinile au rămas acolo

şi vor fi chiar şi după ce

eu voi fi fost plecată

într-un alt timp …

Doar florile se vor scutura

peste tâmplele tale

şi vor avea mirosul

sărutului meu.

 

Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în ochi…

10 comentarii

Din categoria poezii de dragoste, poezii proprii

Palmele noastre


Sărutul tău,
cu iz de cireaşă amară,
mi se prelinge
pe buze,
până-n căuşul palmei.

Degetele tale,
cu miros de flori de câmp,
mi se preling
pe chip
până-n căuşul palmei.

Palmele noastre –
Rugăciune…

 

Un comentariu

Din categoria iubire, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

D’ale lui Victor…


sincerităţi

– Mami, te ador! Să nu uiţi asta niciodată! Cine nu te adoră, nu te iubeşte, sau nu te place e un prost!
– Mami, nu are cum să mă iubească sau să mă placă toată lumea. Important este să mă iubiţi tu şi cu tati.
– Dar ştii ceva? Îmi place foarte mult de tine când eşti plină de energie şi te joci cu mine. Când eşti obosită şi nu te simţi bine şi vrei să te odihneşti, eşti urâtă toată!

secrete

După cum ştiţi, vineri a fost ziua lui Victor. A împlinit 6 anişori.
În dimineaţa zilei, ne-am dus la grădiniţă, pregătiţi cu tot ce trebuie pentru petrecerea de acolo. Când am intrat pe uşă, toţi copiii i-au urat „La mulţi ani!”, iar o fetiţă a venit, l-a strâns în braţe şi l-a pupat cu foc. În seara aceasta, am deschis discuţia despre pupic. Victor îmi zice:
– Dar să ştii, mami, că S. m-a pupat şi înainte să fie ziua mea!
– Da? îl întreb mirată şi amuzată în acelaşi timp. Şi tu ai pupat-o?
– Da.
– Şi de ce nu mi-ai spus?
– Păi… de ce să-ţi spun?
– Pentru că eu trebuie să ştiu tot. Şi cum v-aţi pupat, pe obraz?
– Da, normal. Dar tot nu înţeleg, de ce trebuia să-ţi spun?

12 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă, La mulţi ani!

Somn uşor, iubitul meu!


Ţi-am sădit sărut în palmă
şi pe pleoape am pus un zâmbet,
fericite să adoarmă.
Inima-mi vibrează a cântec.

Somn uşor, iubitul meu!
Eu, la pieptu-ţi mă strecor,
să ne legene Morfeu,
dup-o noapte de amor!

Tu ţii pumnul strâns, cuminte,
să nu pierzi sărutul meu
şi m-adormi, cu dulci cuvinte,
vis de iarnă îţi sunt eu.

Cu braţe calde, eu te-mpresor,
Să dormi lin, ca un copil.
Iubitul meu, somn uşor!
Tu-mi zâmbeşti, te-afunzi docil.

Luna cerne peste noi,
pulbere de stele albastre,
adormi-vom amândoi –
înc-o noapte a vieţii noastre.

29 comentarii

Din categoria copil, poezii, poezii de dragoste

D’ale lui Victor


Draga mea…

Eu, când strănut, strănut. Adică nu mă mulţumesc cu un strănut-două. Nu, frate, zici că sunt legate în serie.
Ei, bine, într-un acces din ăsta de strănutat, care, parcă, nu se mai termina, mă trezesc cu fi-meu că îmi zice, cu cea mai calmă şi suavă voce:
– Dra-ga meaaa, nu mai strănuta atât, că mă enervezi.

 

Direct la inimioară

– Mami, când eşti tu la serviciu şi eu la grădi şi-mi trimiţi pupicuri, să mi le trimiţi direct la inimioară, ca să nu mai stau eu să le aşez.

Viaţa cu gust de viaţă

– Tati, viaţa este gustoasă? îl întrebă Victor pe taică-său.
– Da, tati, viaţa este foarte gustoasă.
– Dar ce gust are?
Aici intervin eu, filozoafă:
– Uneori de lămâie, alteori de portocală…
– Nu, mami, viaţa are gust de viaţă.

28 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet...

O lalea şi un cireş


O lalea s-a-ndrăgostit de un cireş
şi-n fiecare dimineaţă, îi zâmbeşte galeş.
Nici lui, laleaua nu-i displace
şi-o tot priveşte drăgăstos, de-o vreme-ncoace.

Ea îşi ridică privirea spre el, cochetă,
el i-o sărută, cu o atingere discretă,
ea zâmbeşte, roşu şi sfios,
el se ştie mândru şi frumos.

În grădină, s-a şi auzit vestea,
albinele au polenizat povestea.
Lalelele celelalte au-ngălbenit de obidă,
aveau ele, oricum, pe cea roşie, ciudă:

că-i altfel decât ele, e chiar mai tinerică
şi ce atât mister, lor nu putea să le zică?
Ar fi învăţat-o şi ele câte ceva
că-s de multă vreme în grădina asta.

Laleaua cea firavă-şi vedea de ale ei,
şi-şi venera iubitul, gustând dulceaţa clipei,
ştiind că dragostea lor avea, curând, să moară,
peste un pic de timp, într-un început de vară.

26 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste

Jurnalul unei dimineţi de mai – ultimul capitol


În drum spre casă, merse la piaţă şi-şi cumpără flori. Multe şi cât mai colorate, cât mai parfumate. Avea nevoie de frumos, avea nevoie de starea de bine cu care se trezise azi-dimineaţă, avea nevoie de dragoste, avea nevoie de o minune în viaţa ei rectilinie. De undeva, din apropiere, se auzea melodia lui Şeicaru, „dragostea-i destin străvechi/cu cireşe la urechi/te iubeşte dulce-amar/n-are vreme de cântar”. Nu ştia dacă să plângă sau să râdă.
Ajunsă acasă, aranjă florile în toate vazele pe care le avea, mai puse şi într-o oală de lut – iubea vasele de lut şi achiziţiona de oriunde găsea -, o mângâie pe Miţi, care o aştepta, ca în fiecare zi, lângă uşă, mieunând, când îi auzea paşii apropiindu-se („parcă ai fi căţel, îi spunea Ileana râzând, o să-ţi spun Azorel”) şi se îndreptă spre duş. Îşi pregăti baia cu spumă şi se cufundă, cu voluptate, în apa caldă care o îmbrăţişa din toate părţile. Închise ochii şi se lăsă în voia căldurii şi a spumei de baie. Simţea cum se destinde. Acum se putea gândi, fără şocul descoperirii, la e-mail-ul lui Mihai. Oare ce scrie? Poate vrea să-mi spună că s-a căsătorit. Simţi o strângere de inimă. Poate vrea să ştie dacă l-am iertat. Poate…
Sări din cadă. Gata cu suspansul. Acum se simţea pregătită să-l citească.
„Iubita mea, zeiţa mea,
nu ştiu cum să încep. Mi-e greu şi ştiu că ţi-e greu. Am atâtea să-ţi spun, dar mai ştiu şi că toate cuvintele lumii ar fi de prisos. De ce-ţi mai scriu, atunci, nu? asta te-ntrebi. Aş vrea să comprim timpul, să rescriu pagina întreruptă în acea zi de septembrie…Ţi-am scris mereu, dar ştiu că nu ai citit. Te cunosc. Asta nu m-a împiedicat, totuşi, să o fac. După două luni, am vrut să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că am fost un prost – da, e puţin spus, ai dreptate – dar nu mi-ai răspuns. Fără tine, nimic nu avea valoare. Am încercat să fac rost de numărul tău de telefon
– Ileana îşi schimbase numărul de telefon, după plecarea lui Mihai şi ştia de la prieteni că încercase să-l afle – dar niciunul dintre cei întrebaţi nu a vrut să mi-l spună. Nici măcar prietenii mei cei mai buni. Eram un damnat, nu? Greşisem fundamental. Mă încurc în gânduri, în sentimente, în senzaţii…şi nu pot continua…
Vreau, doar, să ştii că m-am întors în ţară. Vreau să ne vedem, Ileana. Vreau să ştiu dacă mai putem salva ceva din dragostea noastră – şi, nu spune, te rog, că e prea târziu, nu încă. Te-am rănit şi nu-mi vor ajunge o mie de vieţi să repar asta… Dar, te rog, hai să ne vedem, de dragul iubirii noastre… şi, refuz să spun, trecute. Vreau să ştii că m-am întors numai pentru tine. Poate nu mai are nicio importanţă. Dar am simţit nevoia să o fac, să mai cerşesc o şansă. Oricine are dreptul la a doua şansă, nu? Aceşti ultimi doi ani au fost cei mai trişti ani din viaţa mea. M-am risipit,
m-am pierdut, am trăit din inerţie. „
Ileana citea şi lacrimile i se prelingeau tăcute pe obraji, înnodându-se, undeva, în poală.
Nu-şi dădea seama ce simte, nu ştia ce trebuie să simtă. „Prostule, prostule, prostul lumii!”, gândea ea.
„Mai vreau să-ţi spun că voi rămâne în ţară o săptămână. Dacă nu vei vrea să ne vedem, voi pleca, înapoi, în Canada, pentru totdeauna. Nu voi putea trăi aici fără tine. Acum sunt la Cheia, la Pensiunea Ana. Îţi mai aminteşti? 🙂
Numărul meu de telefon: 0766.240…..
Te iubesc, zeiţa mea!”

După trei zile de zbateri, de certuri cu ea însăşi, Ileana hotărî că Mihai merita, măcar, să se vadă. Nu ştia dacă l-a iertat, nu ştia dacă ar mai putea-o lua de la capăt, dar, cei zeci ani trăiţi împreună, trebuiau, cel puţin, comemoraţi cumva.
A patra zi, cu inima cât un purice şi cu un bagaj ce conţinea strictul necesar, Ileana porni spre Cheia.
Ieşi cu greu din Bucureşti şi se îndrepta spre DN1, în direcţia Ploieşti-Măneciu-Cheia. Era o seară frumoasă. Cerul îşi prinsese cei mai strălucitori butoni şi flirta cu o lună prea plină de ea, cochetă şi zâmbitoare. Ileana încerca să-şi stăpânească emoţiile şi să nu facă niciun fel de scenariu cu privire la întâlnirea ce urma să aibă loc. „Oare cum arată Mihai acum?” Nu trecuseră decât doi ani, este adevărat, dar ei i se păruseră o veşnicie.
Drumul se întindea, leneş şi nepăsător, în faţă. Inima Ilenei tura cu o viteză din ce în ce mai mare. „Noroc că nu există radare pentru inimă.”, îşi zise. „Cu siguranţă aş fi…” şi gîndul i-a fost frânt de două faruri puternice şi un tir ce apăruse din senin. O fracţiune de secundă a durat totul. S-a aşternut tăcerea şi a început agonia.
„- 1,2,3, acum, pe targă!”, a fost tot ce a mai putut auzi. „Ni-no-ni-no-ni-no”, salvarea îşi făcea, cu greu, loc.
La spital, s-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Ciocnirea celor două autoturisme, fusese, iniţial, frontală, după care, maşina ei a fost azvârlită sub tirul ucigaş, al cărui şofer îşi pierduse răbdarea şi intrase într-o depăşire forţată. Ileana suferise multiple răni la cap şi nu numai. Fiind în comă, era conectată la tot felul de aparate. La un moment dat, creierul ei, obosit de atâtea întrebări fără răspuns, a hotărât să se odihnească. O lacrimă aluneca pe obrazul palid, ca un bob de rouă stingher. Numai inima se încăpăţîna să bată. „Aş fi mers cu tine până la capătul lumii, Mihai…” Poate pentru că, atâţia ani, primise „sărutul cu apă vie.” Intrase în moarte clinică. Acum, trăia artificial şi inert – era tot ce urâse vreodată.
Dar nu avea să fie pentru prea multă vreme. Părinţii ei ştiau ce au de făcut.
Odată, Ileana le spusese, împotriva protestelor acestora, că, dacă avea să i se întâmple vreodată ceva şi se va putea, să fie de acord cu donarea a tot ce se putea dona. Era testamentul ei. Cu sufletele sfâşiate, familia a semnat actele necesare. Cumva, în sinea lor, credeau că, aşa, Ileana va continua să trăiască.
Dintre toate „darurile” ei, inima o primise un tânăr de 20 de ani.
În sfârşit, Ileana avea copilul ei. Dăruise viaţă…

Eu nu-mi mai aparţin,
eu sunt a soarelui şi a lunii.
Sunt mireasa lumii.
Voi naşte stele şi le voi da viaţă,
mă voi însoţi cu cerul
şi voi zâmbi curcubeu,
mă voi însoţi cu vântul,
voi şopti cântece de leagăn, în amurg
şi voi mângâia suflete obosite.
Mă voi însoţi cu ploaia
şi voi spăla păcate.

Eu nu-mi mai aparţin.
Eu sunt mireasa lumii.

sfârşit

Capitolul III

Capitolul II

Capitolul I

16 comentarii

Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate