Arhive pe categorii: ţară

1 Decembrie


La mulți ani, România, la mulți ani, Români! Să vă fie bine, mereu!

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., La mulţi ani!, român, România, sărbătoare, ţară

Banca


– Tu ce faci cu lacrimile când ai prea multe?
Sau când te dor și nu mai curg?
m-a-ntrebat cineva.

A doua zi am fost la primărie.
– Aș vrea o autorizație
pentru o bancă de lacrimi, vă rog!
– A, nu la noi, doamnă.
Mergeți la ANAF,
dacă nu chiar la minister.
Nimeriți dumneavoastră!
mi-a spus funcționarul zâmbind strâmb.

– Pe holul din dreapta, al treilea ghișeu
pe stânga. Și nu uitați bonul de ordine!
mi-a indicat portarul, căscând plictisit.

– A, nu la noi, doamnă! La noi, abia la final.
Mergeți mai întâi la etajul trei, cu formularul 294,
la etajul doi, cu formularul 294 bis,
la parter, cu formularul 294 bis indice 1
și de acolo vă mai îndrumă ei!
La subsol vă faceți copiile xerox!
mi-a indicat o doamnă durdulie,
c-un aer preocupat.

După zeci de ghișee și birouri,
cu sacul plin de formulare,
am revenit pe holul din dreapta,
al treilea ghișeu pe stânga.
N-am uitat nici de bonul de ordine.

Aș fi plâns, dar ce să fi făcut cu lacrimile?

– Aveți aici lista. Vă trebuie registrul unic de control,
registrul de intrări-ieșiri, registrul de import-export,
jurnalul de cumpărări, jurnalul de vânzări,
opisul de activități și vedeți d-voastră ce mai scrie.
Trebuie să așteptați 30 de zile. Așa scrie la lege.
A, și să nu uit ce era mai important:
impozitul este de 90 %.
Lacrimile sunt produse de lux,
doar bogații și le permit.
Dacă ar plânge toți, cine ar mai munci în țara asta?

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, recurs la prea multă realitate, viaţă, ţară

Unde ești tu, Românie, unde suntem noi, români?


Foaie verde de trifoi,
fost-am țară de eroi,
astăzi, stăm îngenuncheați,
umiliți și-nfricoșați.

Nu mai știm dragostea de frate,
sărăcia ne desparte,
nu mai știm dragostea de mamă,
ne cresc copiii ca-n cazarmă,

primesc viață pe cartelă
și iubire la gamelă,
dorul de părinți îi ucide
de n-are nici cine-i plânge!

Foaie verde de cicoare,
peste tot e numai jale,
foaie verde de alun
am ajuns carne de tun

pentru războaiele altora,
își părăsiră bărbații țara
și-o lăsară neapărată,
de ne-o furară pe toată!

Unde ești tu, Românie,
cea cu fală și cu ie?
Ce ne-au făcut, ce ți-am făcut?
Am uitat cum să-ți fim scut!

Unde suntem, noi, români,
oameni falnici, oameni buni?
Ne-am lăsat îndepărtați,
jefuiți și dezbinați.

Ia-ți, române, copiii la piept
să re-nvățăm cum să stăm drept,
patria să ne-o recâștigăm,
copiilor noștri le-o datorăm!

Foaie verde de pelin,
ajunge cu atât venin,
să ne luăm, români, de mână
să renaștem împreună!

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., manifest, poezii, poezii proprii, român, România, viaţă, ţară

Sunt ROMÂN!


Sunt plânsul mamei, fără de sfârşit,
din fiecare miez de noapte,
sunt binecuvântarea-i trimisă şoptit,
fiului cel drag şi plecat departe.

Sunt conjugarea verbului „a fi”,
speranţa într-o lume bună,
sunt „a visa”, „a plânge”, „a iubi”,
sunt rază de soare şi rază de lună.

Sunt muşcata din geam şi cireşul în floare,
sunt roşul macilor din câmpul cu grâu,
sunt hora de nuntă şi doina de jale,
sunt munte şi deal şi vale şi râu.

Sunt ziua-ngenuncheată în amurg,
sunt lacrima ascunsă sub o geană,
sunt mărul din grădină dat în pârg,
sunt toamna-mbătrânită-n iarnă…

Sunt drapelul ţării purtat la rever,
pământul scăldat în sânge străbun,
sunt ruga strămoşilor, scrisă pe cer,
dar, mai presus de toate, sunt ROMÂN!

 

La mulţi ani, ROMÂNIA, la mulţi ani, dragii mei ROMÂNI, oriunde vă aflaţi!20141201_094518

3 comentarii

Din categoria de suflet..., limba română, România, sărbătoare, urări, ţară

Când autorităţile se joacă de-a baba oarba, oamenii mor …


Când autorităţile se joacă de-a baba oarba, oamenii mor … Şi nu, nu pentru că au ales „să se dea” la şosea, cu bolidul, ultima fiţă, cumpărat de tăticul, „potent” om de afaceri, mai ales în cele derulate cu statul. Şi nu, nu în Rwanada. Aici, în România, vorba aia, ţară europeană, înşurubată în tot felul de structuri euro-atlantice, cu care ne place să ne împăunăm. În România, stat de drept, modernizat şi reformat de un preşedinte multilateral dezvoltat, plenipotenţiar, omnipotent şi omniştient, sub a cărui sfântă cârmuire, guverne, mai democratice decât însăşi democraţia, şi-au îngenuncheat propriul popor, ce-şi mai caută dreptatea doar  în justiţia divină.

Revăzând interviurile cu medicii Radu Zamfir şi  Sorin Ianceu, am lăsat capul în jos, ca şi prima dată,  simţind respect, consideraţie – pentru ceea ce sunt şi ceea ce au trăit, recunoştinţă – pentru că nu au murit şi ei, revoltă, neputinţă, frustrare, durere – pentru că ar fi putut fi, alături de tânăra  Aura Ion – medic rezident – şi pilotul Adrian Iovan, nume pe nişte cruci, numere în nişte statistici şi subiecte de ştiri. Şi ruşine… Am simţit ruşine …

De data aceasta ei, ceilalţi doi colegi şi copilotul, au avut noroc.  Noroc de nişte oameni simpli, cu suflet, care, auzind la ştiri, că nişte medici se zbat între viaţă şi moarte, într-un accident aviatic – căruia i-au supravieţuit – au plecat, fără a sta pe gânduri, să-i salveze. Şi i-au salvat. Într-o oră, de când au plecat să-i caute. Fără numere de telefon speciale, fără dispozitive sofisticate, fără celule de criză, fără funcţii şi trese, fără grade şi titluri pompoase, şi fără bugete ameţitoare de sute de milioane de euro. Din păcate, pentru Aura şi Adrian a fost prea târziu. Pentru că au murit de frig. După 5 ore de aşteptare, de agonie, de speranţe, din ce în ce mai îngheţate.

„Nu avem nicio pretenţie de la statul român”, spune medicul Ianceu. Desigur, ferească sfântul să ai vreo pretenţie de la autorităţile  române. Doar nu vrei să fii catalogat de către vreun băsist – de altfel, capitalist, deh! – ca fiind vreun pui de comunist. Cum să ai pretenţii de la stat? Nu, ai doar obligaţii faţă de el, nu şi drepturi! Nu tu, cetăţean de rând, ce-ţi vezi de ale tale, încercând să-ţi menţii viaţa şi familia pe linia de plutire, măcar.

Cum? Ai ales să faci chiar mai mult? Să salvezi vieţi? Să pleci în misiuni? Păi, cine te-a pus? Doar nu ţi s-a promis că vei trăi bine. A fost doar o urare, aşa, din vârful degetelor!
Pe vremea comunismului, securitatea arunca intelectualitatea, elitele şi pe cei ce depăşeau linia, în închisori cumplite. Azi, pe vremea băsismului, te omoară cu zile … Încet şi sigur … Pentru că – nu-i aşa? – dacă nu eşti capabil să supravieţuieşti, este vina ta…

Şi pentru că, desigur, morţii cu morţii şi viii cu viii, autorităţile continuă să se joace. Doar cine să le tragă la răspundere? „La popa la poartă, e o mâţă moartă…”.

În timp ce noi mai facem trei paşi înapoi, scuipăm de trei ori în sân şi aşteptăm următoarea ştire de senzaţie…

Un comentariu

Din categoria întrebări şi răspunsuri, diverse, viaţă, ţară

Sunt ROMÂN!


Sunt plânsul mamei, fără de sfârşit,
din fiecare miez de noapte,
sunt binecuvântarea-i trimisă şoptit,
fiului cel drag şi plecat departe.

Sunt conjugarea verbului „a fi”,
speranţa într-o lume bună,
sunt „a visa”, „a plânge”, „a iubi”,
sunt rază de soare şi rază de lună.

Sunt muşcata din geam şi cireşul în floare,
sunt roşul macilor din câmpul cu grâu,
sunt hora de nuntă şi doina de jale,
sunt munte şi deal şi vale şi râu.

Sunt ziua-ngenuncheată în amurg,
sunt lacrima ascunsă sub o geană,
sunt mărul din grădină dat în pârg,
sunt toamna-mbătrânită-n iarnă…

Sunt drapelul ţării purtat la rever,
pământul scăldat în sânge străbun,
sunt ruga strămoşilor, scrisă pe cer,
dar, mai presus de toate, sunt ROMÂN!

La mulţi ani, românii mei! România suntem noi! La mulţi ani ROMÂNIEI NOASTRE!

Scrie un comentariu

Din categoria La mulţi ani!, limba română, manifest, poezii, poezii proprii, urări, ţară

D’ale mele gânduri … rătăcite …


„Limba română este patria mea”, spunea Nichita Stănescu. Subscriu, cu toată fiinţa.
Din păcate, însă, ca orice patrie, are şi faună …

––––––––––-

Una dintre greşelile majore ale poporului român, din punctul meu de vedere, este cã s-a îndepãrtat de înţelepciunea popularã, de tradiţional. Marile adevãruri izvorãsc din lucrurile simple, trãibile, din firesc. Nu trebuie decât sã vrei sã priveşti în jurul tãu…

–––––––––––-

Vrei să vezi cum se înfăptuiesc minunile? Zâmbeşte, cu tot sufletul, unor ochi plânşi, sau unui chip trist – oriunde-l întâlneşti – şi vezi ce se întâmplă! Vei avea parte de cea mai pură lumină!

––––––––––––

Oare ce le-o creşte unora, în loc de suflete, de sunt capabili să lovească un om ce se află în genunchi…?

––––––––––––-

Din punctul meu de vedere, nu un necaz, o problemă, ca atare, ne împovărează, nevorbind, aici, de marile drame. Cu toţii ştim că viaţa este precum matematica: are plusuri şi minusuri.  Ceea ce ne îngenunchează în final este, de fapt, imposibilitatea – dintr-un motiv sau altul – de a găsi o soluţie imediată problemei cu care ne confruntăm. Astfel, apare efectul bulgărelui de zăpadă şi totul se augmentează, sfârşind prin a ne copleşi şi a se cere un complex de soluţii.

Aşa este şi în relaţii, de orice tip ar fi ele. Odată ajunse în impas, lipsa resurselor – sufleteşti, mentale, etc. – de remediere duce la rupturi, uneori, iremediabile.

2 comentarii

Din categoria diverse, gânduri, recurs la prea multă realitate, viaţă, ţară