D’ale lui Victor – despre reîncarnare

Cum stăteam noi, eu şi Victor, ieri după-amiază unul lângă celălalt, să ne odihnim, doar aud că mă întreabă:
– Mami, un om care moare se mai naşte vreodată?
„Ups!”, îmi spun şi-l întreb de unde i-a venit ideea asta şi de ce mă întreabă.
– Păi aşa mă gândeam eu, dacă oamenii se mai pot naşte după ce au murit. Se mai pot?
Şi încep să-i explic care sunt punctele de vedere ale oamenilor de ştiinţă, ce spune religia, cu diferitele ei culte, faţete, etc.
– Bine, dar tu în care dintre teorii crezi?
Vă închipuiţi că m-a lăsat fără replică. I-am răspuns că îmi este greu să cred cu convingere într-o teorie sau alta, nu aş putea-o demonstra.
-Eu aş vrea să mă mai nasc de câteva ori, continuă el. De fapt, aş vrea să te mai naşti tu o dată şi să faci cum ai făcut.
-Adică?
-Păi să mă faci pe mine. Sau ar fi posibil să mă nască altcineva?
Evident, mă înfundam văzând cu ochii. 🙂
Aşa că o dau pe glumă:
– Păi şi dacă ai avea şansa să te nască o mămică mai bună decât sunt eu?
– Hmm, zice el, cred că nu există o mămică mai bună ca tine! Cred, subliniază el, nu sunt sigur!

Şi ei sunt copiii noştri…

Motto: Când ai încetat să mai fii de folos celorlalţi, ai încetat să iubeşti, deci ai încetat să mai trăieşti.

Este vorba despre cei 45 de copii, fete şi băieţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, instituţionalizaţi în cadrul Centrului de Plasament „Pinocchio 3”, din sectorul 3, str. Serg. Bonea Marin nr. 2. Sunt copii ce poartă eticheta de „cazuri sociale”, copii despre care părinţii lor au considerat că le este mai bine departe de ei, de tot ce înseamnă familie, dragoste familială, cămin. Sunt copii ce tânjesc după socializare, după un tipar „normal”, copii care au nevoie de noi. Pe 1 Iunie este, firesc, şi ziua lor. De aceea, poate, împreună, le putem face cadou câte ceva şi, de ce nu?, inclusiv prezenţa noastră. Pentru ei, doamnele care le poartă de grijă, indiferent de funcţia ce o au în cadrul instituţiei, fiecare dintre ele este „mama”. Aşa li se adresează: „mama….”
Ca de obicei, eu mă adresez vouă, tuturor, să le întindem o mână. Ce spuneţi, ne mobilizăm şi acum pentru 1 Iunie sau, măcar, o altă zi a săptămânii următoare? Pentru orice ajutor pe care îl puteţi da, aştept să mă contactaţi, fie aici, pe blog, fie pe facebook, e-mail sau telefon.
Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut şi pentru ceea ce veţi face, în numele meu şi în numele celor pe care i-aţi ajutat/îi veţi ajuta. Vă îmbrăţişez, cu toată dragostea.

Ar fi împlinit 37 de ani…

Se numea Irinel Ionescu. Era născut pe 03.12.1973. Azi, ar fi împlinit 37 de ani. Dacă ar mai fi trăit. Dar, Dumnezeu, destinul au avut alt plan pentru el. Pe 04.04.1990, a plecat definitiv. Avea 16 ani şi câteva luni. Se luptase 2 ani cu cancerul. Rezistase atât pentru că, toată viaţa lui, fusese un copil sănătos, puternic, plin de viaţă. Până la 14 ani, nici nu ştiuse ce înseamnă medicamentele. Din acel moment, însă, avea să afle ce era mai rău despre ele… Se pare că a fost o altă victimă a Cernobâlului. Nu s-a găsit altă explicaţie. Din păcate, nici măcar nu au descoperit de la bun început ce are. Poate ar afi avut şanse, deşi, pe vremurile acelea… Întrucât îi apăruseră nişte ganglioni la gât, l-au tratat de oreion şi l-au ţinut în Spitalul Judeţean Vâlcea, două săptămâni, înţepându-l cu penicilină. Apoi a ajuns la Elias. Coşmarul începuse… Ce poţi spune despre un tânăr de 14-16 ani? Avea atâtea de dăruit lumii acesteia, avea atâtea visuri, avea atâta viaţă în el… Fusese cel mai bun prieten al meu. Moartea lui m-a marcat şi m-a schimbat. M-a îmbătrânit. E atât de dureros să-mbătrâneşti cu o moarte!

După ce a plecat, i-am scris o „scrisoare”. În amintirea lui, voi reda câteva strofe:

–––––––––––-
Te strig şi îmi pare că tu îmi răspunzi,
deşi răspunsu-ţi se pierde în zare,
îţi spun ce mă doare şi ştiu că m-auzi
şi suferinţa-mi găseşte alinare.

Trăieşti în floarea ce-mi place s-o privesc,
trăieşti în steaua ce-mi zâmbeşte albastru,
trăieşti în tot ceea ce eu iubesc,
dar trăirea îţi este tăcută, de astru.

Trăieşti în clipa ce se naşte şi moare,
în steaua pură a sufletului meu,
trăieşti în mine, eu sunt moartă cu tine, în zare,
în legănarea blândă a nemuririi sufletului tău.
…………………………………………………………
În ochii ce, cândva, erau atât de albaştri,
citesc durere, întrebare, rugăminte
şi ştiu că mă priveşti, de sus, dintre aştri,
acum, când îţi scriu aceste cuvinte.

E toată puterea ce mi-a mai rămas,
privind, înapoi, la cel care ai fost,
cuvintele să-nvingă al despărţirii ceas,
când nimic altceva nu mai are rost.
…………………………………………
Pe crucea-ţi ce-mi sfidează durerea,
citesc al tău nume, ce, încă, mi-e drag,
cuvântu-ţi de altădată îl acoperă tăcerea
ce se pierde, încet, peste-al finitului prag.

(Scrisoare, 30.04.1990)

La mulţi ani, Irinel, oriunde vei fi!

D’ale lui Victor… concluzii

Victor a răcit iar. 😦 A făcut febră azi noapte, am făcut noapte albă. În fine. Acum, slavă Domnului e mai bine şi, în sfârşit a vrut să mănânce. Pe lângă fripturica de pui pe grătar, mi-a cerut salată de roşii. E preferata lui. Eu m-am executat fericită.

Din toată salată, a mâncat, mai ales ceapa:

-Ştiu că ceapa îmi face bine la răceală şi la gâtuleţ. De aia vreau să mănânc cât mai multă, sa-mi treacă mai repede.

După ce a terminat de păpat, l-am luat în braţe şi l-am pupat.

-Miros a ceapă, aşa e, mami?

– Da, dar eu te iubesc când miroşi a ceapă.

Şi, firesc, a venit întrebarea lui:

– Când nu miros, nu mă iubeşti?

Copilul din noi

„Când încetăm să fim copii, începem să murim.”, spunea Constantin Brâncuşi.

Când suntem copii, ne grăbim să creştem. Şi, înainte să ne dăm seama, ne trezim adulţi. Copleşiţi de răspunderi, de griji, de planuri, mereu la răscruce de drumuri, mereu în căutare de răspunsuri. Grăbiţi,  într-o permanentă competiţie cu noi şi cu ceilalţi, uităm să zâmbim, să trăim, să mai fim copii.

Aţi întâlnit, cu siguranţă, adulţi pe care zâmbetul sau privirea unui copil îi lasă reci. Nu li se mişcă nici măcar un muşchi pe faţă, privesc rece, încrâncenaţi, înciudaţi. Oare aşa au fost dintotdeauna? Sau, i-aţi văzut deranjaţi de prezenţa copiilor? Mi s-a întâmplat să merg cu copilul meu pe un trotuar – destul de îngust, este adevărat – pe sensul nostru de mers, ţinându-ne de mână. Pe lângă noi, a trecut o doamnă care l-a lovit pe Victor cu geanta. Nici măcar nu a întors capul. Să ceară scuze? Să-şi manifeste părerea de rău că a lovit copilul? Nici gând… Era om, era femeie şi sunt convinsă că era mamă şi chiar bunică.

Oare ce poate împietri sufletul unui om într-atât?

Poate, dacă nu ne-am mai trăi viaţa pe pilot automat, poate dacă am elibera copilul din noi mai des, am privi lumea cu alţi ochi şi am trăi mai frumos. Poate.

D’ale lui Victor … declaraţii de dragoste

– Maaami, eu te ador în fiecare zi.

Văzându-mi zâmbetul larg şi tâmp, continuă:

– Ăsta este cel mai frumos lucru pe care ţi l-am spus până acum?

Aţi modelat vreodată…?

Aţi modelat, vreodată, cu degetele, un vis? Nu-i aşa că l-aţi simţit pulsând în căuşul palmei? Ştiţi de ce? Pentru că şi visele au emoţii. Emoţia de a nu ne dezamăgi. Aşa-i că, după ce i-aţi dat formă, l-aţi ascuns într-un ungher al sufletului, fără  să-l mângâiaţi, măcar o dată, de teamă să nu-l striviţi?

La mulţi ani, copilul meu!

Au trecut 5 ani, din ACEA ZI. Cinci ani, în care m-ai învăţat cum să fiu mamă, cinci ani în care am crescut odată cu tine, în care am adormit şi m-am trezit rugându-mă lui Dumnezeu pentru tine, mulţumindu-i pentru minunea care eşti, cinci ani în care mi-ai dat puterea de a mă ridica, de a merge înainte, de a-mi înfrunta temerile, de a zâmbi, de a visa, de a spera. Mi-ai schimbat viaţa şi nu aş mai putea trăi altfel. Când îmi spui „mami, te iubesc”, nimic altceva nu mai contează.

Aseară, mi-ai spus:

„-Mami, te iubesc! Şi iubirea e totul!”

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, noroc, fericire, copilul meu! La mulţi ani, dragul mamei puişor!

Să-ţi fie bine, copilul meu!

Când te-am născut,

m-am abonat la viitor.

Necondiţionat.

Când te-am atins,

am renăscut.

Când m-ai privit,

Dumnezeu mi-a fost mai aproape

ca oricând.

Când mi-ai zâmbit,

întregul univers

mi s-a cuibărit în inimă.

Când m-ai strigat,

toată muzica lumii

a încăput în două silabe.

Când ai păşit,

ţi-am potrivit zâmbete pe cărare

să ţii drumul drept.

Uneori, noaptea,

îţi torn lacrimi la rădăcini,

să-ţi potolesc setea.

Când stau în genunchi,

cer doat atât:

„Să-ţi fie bine,

copilul meu,

oriunde vei fi.

Mereu.”

Se cheamă că suntem ucigaşi de vise?

Dacă naştem un vis, avem obligaţia să-l facem să traiască? Dacă nu reuşim, se cheamă că suntem ucigaşi de vise? Cine pronunţă sentinţa? În apărare, putem chema, în solidar, pe mama, pe tata, pe iubit/ă, pe vecina de la doi, pe Dumnezeu sau vreun demiurg? Putem fi condamnaţi şi în contumacie?

Aţi aprins, vreodată, o lumânare pentru un vis neîmplinit? O exista, măcar, un rai al viselor/visurilor?

Te uită ce aduce septembrie…

… un Ultim Mitropolit, o Colecţionară de coşmaruri, ce şi-au făcut drum printre Tenebrele unei lumi în derivă. Dar mai multe ştie domnul Ioan Usca (Vania, pentru prieteni). Poftiţi de aflaţi. 🙂

Bine, cu siguranţă, si doamna ştie câte ceva.

De asemenea, pe lângă ceai cu miere, domnul Călin Hera, ne-a mai promis şi altceva. Cum, încă, nu am aflat despre ce este vorba exact – o fi cafea cu sare? -, vă invit să-l întrebaţi direct. 🙂

Pentru că am aflat după ce am publicat, updatez:

Nici Geanina şi Cristian Lisandru nu au stat degeaba. Faceţi-i  o vizită lui Cristian şi o să vedeţi. Merită. Veţi găsi, la faţa locului, nişte Amprente.

Flori de cireş, în luna lui Gustar

Altcersenin ne-a dăruit, celor care-i trecem pragul, florile de cireş, de mai jos:

Cu toţii ştim ce semnificaţie au, pentru japonezi, cireşul şi florile sale (sakura) – atât efemeritatea existenţei umane, cât şi fertilitatea, fericirea şi sărbătoarea, frumuseţea,  curtoazia şi modestia. Pentru chinezi, floarea de cireş reprezintă un simbol al puterii, dar şi  frumuseţea şi sexualitatea feminină,  precum şi dragostea.

De altfel, şi pentru japonezi, florile de cireş sunt o  emblemă a dragostei şi afecţiunii.

Vă mai amintiţi poezia mea „O lalea şi un cireş” ? Ştia ea, laleaua, ce ştia, nu?

Vi le dăruiesc, dragilor, atât florile de cireş, cât şi dragostea lalelei.

Tu, cel ce îndrăzneşte să viseze

Tu, om nebun, ce atingi cu fruntea, cerul
şi te iei la-ntrecere cu vântul,
de-ţi este frig, te-nveleşti cu dorul,
iar foamea ţi-o astâmpără numai cuvântul.

Te-ntrebi, adeseori, de unde vii,
te uiţi în jur şi nu mai ştii ce cauţi,
scormoneşti trecutul şi te scufunzi în cărţi. În mii.
Alergi desculţ prin ploaie, fugind de tine însuţi.

Tu nu ştii să faci pacturi cu mulţimea,
dar nici nu-l uiţi pe cel de lângă tine:
tu crezi că dragostea-i minunea
cu care Dumnezeu vrea să ne aline.

Eşti trist, de multe ori, dar mergi doar înainte
şi, să visezi, n-ai vrea, vreodată, să renunţi.
Te aşezi în genunchi şi rogi stelele să te alinte
şi n-ai schimba, nicicând, luna pe arginţi.

Tu, om nebun, ce, încă, îndrăzneşti să mai visezi
şi nu te temi din rând să ieşi,
în îngeri şi-n iubire crezi,
cu fiecare gând, zâmbind, te dăruieşti.

Vă dedic aceste versuri tuturor, nebuni frumoşi, ce, încă, mai îndrăzniţi să visaţi:

http://www.adibontea.com/2010/07/13/sa-l-ajutam-pe-dennis/

http://cosminstefanescu.wordpress.com/2010/07/25/blestem-sange-balcanic-119-poem/

http://adakiss.wordpress.com/2010/08/01/munca/

http://anaveronica.wordpress.com/2010/07/30/neal-stephenson-la-leda/

http://alexandrescudaniela.com/lepse-si-premii-de-toate-formele-si-culorile/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/07/31/cu-sau-fara-prejudecati/

http://aressink.wordpress.com/2010/05/31/72/

http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/07/mister-romanesc.html

http://caius67.wordpress.com/2010/08/02/danezul/

http://calinhera.wordpress.com/2010/07/26/oarecum-singur-pe-drum/

http://cartidragi.blogspot.com/2010/07/golestan.html

http://cojocarii.wordpress.com/2010/07/30/semne-bune-ziua-are/

http://cristiandima.wordpress.com/2010/07/30/gradina-labirint-15/

http://cuura.ro/?p=1252

http://danangibslife.blogspot.com/2010/07/ten-africans.html

http://daniotil.ro/2010/07/0723-22dani/

http://dianaalzner.blogspot.com/2010/07/plec-in-vacanta.html

http://dmd-familia.blogspot.com/2010/08/frunza.html

http://eclpsademart.wordpress.com/2010/07/28/descoperire/

http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/07/30/la-toamna/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/07/24/pititroncul/

http://ganduripentrunoi.wordpress.com/2010/07/10/berbesti_-jud-valcea/

http://geaninalisandru.wordpress.com/2010/07/28/nopti-virgine/

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/08/direct-si-indirect.html

http://ivanuska.wordpress.com/2010/08/02/inocentul-xxi/

http://jumatati.blogspot.com/2010/08/povestea-altei-povesti.html

http://jurnalulmissouri.blogspot.com/2010/07/anunt.html

http://ladyioiscooking.wordpress.com/2010/07/26/ice-lemonade/

http://linkping.wordpress.com/2010/07/30/un-premiu-si-un-dar/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/08/02/geamantanul-11/

http://maccumac.blogspot.com/2010/07/din-iasi.html

http://mariannicolescu.wordpress.com/2010/07/23/poezii-din-volumul-cusma-pe-un-altar-de-gand-2/

http://mirelapete.dexign.ro/2010/07/sunet-de-vacanța/

http://mtorsan.blogspot.com/2010/08/un-reminder-la-b24fun.html

http://natashauska.wordpress.com/2010/07/30/fara-pene/

http://oanastoicamujea1.wordpress.com/2010/08/01/am-nevoie-de-exorcist/

http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com/2010/07/28/fereastra-catre-pamant/

http://orfiv.wordpress.com/2010/07/30/gatien-lapointe-1931-1983-izolare/

http://pisicaroz.ro/2010/07/de-ce-e-romanul-nesimtit-intrebare-retorica-fara-posibilitate-de-raspuns/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/08/01/daria-la-iarba-verde/

http://primadona25.wordpress.com/2010/07/14/un-caz/

http://proatitudine.ro/educatie/cand-cu-steaua-cand-cu-crucea…/

http://puzderiedevise.wordpress.com/2010/08/01/tot-ceea-ce-nu-sunt/

http://shorichitz.blogspot.com/2010/07/salutare.html

http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/08/eu-cred-ca-vesnicia-s-nascut-la-sat.html

http://stropidesuflet.wordpress.com/2010/07/24/medalia-de-argint-la-olimpiada-internationala-de-biologie-–-coreea-2010/

http://paulbalanca.blogspot.com/2010/08/antract.html

http://tocanadecuvinte.blogspot.com/2010/07/cous-cous-cu-pui-si-legume.html

http://zbateri.blogspot.com/2010/07/ramas-bun-in-glastra.html

http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/07/30/viata-m-a-infrant-azi-iar/

http://teonegura.wordpress.com/2010/07/29/aproape-de-voi/

http://tudorchirila.blogspot.com/2010/08/dinamo.html

http://vanillamoon.wordpress.com/2010/07/30/marcello/

http://www.cabral.ro/din-viata/o-buna-dimineata

http://www.mircea-badea.ro/blog/pompei/

Premii de vacanţă, pentru voi

Am primit,  cu ceva vreme în urmă, premiul de mai jos, de la Smaranda, pe care o pup şi căreia îi cer scuze că l-am recepţionat aşa de târziu:

Aceeaşi datorie de onoare, o am faţă de Ada, care, cu şi mai multă vreme în urmă, mi-a dăruit un fluturaş. O pup, de asemenea, şi pe ea:

Le mulţumesc, amândurora şi, aşa cum mă ştiţi, vi le dăruiesc, pe amândouă, cu toată prietenia mea (desigur, Smarandei îi dăruiesc fluturaşul de la Ada, iar Adei, premiul de la Smaranda 🙂 ):

http://www.adibontea.com/2010/07/05/saucesti-bacau-brasov-day-7/

http://cosminstefanescu.wordpress.com/2010/07/25/blestem-sange-balcanic-119-poem/

http://curedeslabirenoi.blogspot.com/2010/07/cura-de-slabire-care-te-ajuta-sa-te.html

http://alexandrescudaniela.com/am-avut-saptamana-aceasta-doi-sarbatoriti/

http://anaveronica.wordpress.com/2010/07/23/pacat-2/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/07/28/si-daca-se-darama/

http://aressink.wordpress.com/de-plictiseala-2/

http://blog-pierdut.blogspot.com/2010/04/independent-de-blog.html

http://bloguldelicios.blogspot.com/2010/07/cuisoarele.html

http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/07/mister-romanesc.html

http://bucurvictor.wordpress.com/2010/06/25/solutie-geniala/

http://caius67.wordpress.com/2010/07/23/ioan-usca-–-ultimul-mitropolit-–-50/

http://calinhera.wordpress.com/2010/07/26/oarecum-singur-pe-drum/

http://cartidragi.blogspot.com/2010/07/golestan.html

http://cojocarii.wordpress.com/2010/07/29/sofer-de-romania/

http://cristiandima.wordpress.com/2010/07/28/drum-spre-devenire-14/

http://cronicainfinitului.wordpress.com/2010/06/18/omega-i/

http://danangibslife.blogspot.com/2010/07/as-trai-pentru-trai.html

http://cuura.ro/?p=1252

http://daniotil.ro/2010/07/0723-22dani/

http://dianaalzner.blogspot.com/2010/07/plec-in-vacanta.html

http://dmd-familia.blogspot.com/2010/07/inutil.html

http://eclpsademart.wordpress.com/2010/07/28/descoperire/

http://edituramateescu.wordpress.com/2010/07/23/la-oglinda/

http://frunzalaura.wordpress.com/2010/07/29/trasee-turistice-ecumenice-bucuresti-manastiri/

http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/07/21/gata/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/07/24/pititroncul/

http://ganduripentrunoi.wordpress.com/2010/07/10/berbesti_-jud-valcea/

http://geaninalisandru.wordpress.com/2010/07/28/nopti-virgine/

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/07/povestea-unui-leu.html

http://ivanuska.wordpress.com/2010/07/30/inocentul-xviii/

http://jumatati.blogspot.com/2010/07/cristi-stie-freddy.html

http://jurnalulmissouri.blogspot.com/2010/07/anunt.html

http://ladyioiscooking.wordpress.com/2010/07/26/ice-lemonade/

http://linkping.wordpress.com/2010/07/26/ma-bate-gandul/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/07/29/evadatul/

http://maccumac.blogspot.com/2010/07/din-iasi.html

http://mihaibendeac.ro/2010/07/24/1947.html

http://mirelapete.dexign.ro/2010/07/sunet-de-vacanța/

http://mtorsan.blogspot.com/2010/07/uite-asa.html

http://oanastoicamujea1.wordpress.com/2010/07/28/ultimul-episod/

http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com/2010/07/28/fereastra-catre-pamant/

http://orfiv.wordpress.com/2010/07/14/wilhelm-szabo-1901-1986-maciulia-macului/

http://pisicaroz.ro/2010/07/castigatorul-concursului/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/07/29/new-look/

http://primadona25.wordpress.com/2010/07/14/un-caz/

http://proatitudine.ro/educatie/postcomunistii-romantici/

http://puzderiedevise.wordpress.com/2010/07/24/o-farama-macar/

http://relaxare.wordpress.com/2010/07/28/volumul-de-poezii-pentru-copii-universul-bucuriei-a-ajuns-si-in-japonia/

http://shorichitz.blogspot.com/2010/07/in-sfarsit.html

http://singleoneshot.blogspot.com/2010/07/its-crying-shame.html

http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/07/am-invatat-ieri.html

http://stropidesuflet.wordpress.com/2010/07/24/medalia-de-argint-la-olimpiada-internationala-de-biologie-–-coreea-2010/

http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/07/28/mergand-spre-nicaieri/

http://teonegura.wordpress.com/2010/07/29/aproape-de-voi/

http://totuldesprecopii.wordpress.com/2010/06/10/vreau-la-olita/

http://tudorchirila.blogspot.com/2010/07/ioana-si-marea.html

http://vanillamoon.wordpress.com/2010/07/21/stea-cazatoare/

http://www.cabral.ro/din-viata/la-mare-pestii-veninosi-ataca-oameni-nevinovati

http://www.ciutacu.ro/articol/mare-ti-e-gradina-carpatilor-doamne/

http://www.mircea-badea.ro/blog/rahat-basist/

http://www.oamenidarnici.ro/2010/06/darnicia-merge-mai-departe.html

http://paulbalanca.blogspot.com/2010/07/una-pe-zi-de-paul.html

http://sanatatesiviata.blogspot.com/2010/07/poliartrita-diabet.html

http://zbateri.blogspot.com/2010/07/ramas-bun-in-glastra.html

http://informatiinews.blogspot.com/2010/07/liga-1-program-retur-2010-2011-program.html

http://www.muzica-mea.ro/versuri/c/versuri-vibers-feat-connect-r-–-free-your-mind-imnul-liberty-parade-2010-–-oficial-lyrics/

http://www.paracetalol.ro/poze-haioase/scara-blocului/

http://tatuajemodeletatuaje.blogspot.com/2010/07/alfabetul-grecesc-alfabetul-grecesc.html

http://mariannicolescu.wordpress.com/2010/07/23/poezii-din-volumul-cusma-pe-un-altar-de-gand-2/

Bine v-am regăsit!

Sau, cel puţin, aşa vreau să cred: că sunteţi bine cu toţii. M-am întors  azi noapte, aşa că nu am avut timp să vă vizitez! Ştiu doar despre Dan care m-a anunţat că, momentan şi-a închis blogul, întrucât traversează o perioadă mai dificilă. Sper, din tot sufletul, să-şi revină.

Am vrut doar să vă salut şi să vă mulţumesc pentru faptul că aţi înţeles că v-am lăsat „uşa” deschisă. 🙂

Voi reveni cu povestioare şi poze.

Vă îmbrăţişez pe toţi, cu drag.

Gata şi cu asta!

Gata, ne-am întors acasă, de la spital. A fost dificil, dar a trecut. Suntem în convalescenţă acum. Un pic agitaţi, un pic de durere, un pic de ameţeală de la sedativ, dar, în general, bine.

Aş vrea să vă mulţumim, încă o dată, pentru PRIETENIA voastră sinceră. Din păcate, nu există cuvintele potrivite pentru ceea ce simt, în legătură cu toate gândurile voastre îndreptate către noi.

Dincolo de latura personală a situaţiei, sunt fericită că existaţi şi, gândesc, că, poate, cu astfel de OAMENI, poporul ăsta mai are o şansă. N-am murit de tot. Mai ştim să spunem un cuvânt de încurajare, mai ştim să ne rupem din timpul nostru, pentru o rugă, pentru un gest prietenesc, mai ştim să privim dincolo de propriile probleme, mai ştim să întindem o mână.

La rândul meu, mă rog la Dumnezeu pentru voi toţi!

Mă înclin…

Ne-am întors de la spital. Vom mai merge şi mâine, când Victor va trece printr-o mică intervenţie chirurgicală, pe care sperăm, să o depăşim cât mai uşor cu putinţă.

În ceea ce vă priveşte, mă înclin în faţa gândurilor şi a gesturilor voastre sincere, de prietenie. Nu mă apuca pe mine destul plânsul. Trebuia să mă mai faceţi şi voi să plâng. Glumesc, desigur. Dar faptul că v-am simţit atât de aproape şi că vă mulţumesc din suflet pentru asta, nu e glumă. De regulă, nu mă prea plâng. De data aceasta, am fost prinsă cu garda jos. Se mai întâmplă. Dar, gata, sunt bărbată (pe principiul „Fii bărbată, Zoe!”, nu? 🙂 ).

Mă înclin, deci, în faţa voastră:

Diana, ai dreptate, trebuie să fie bine. 🙂

Florentin, urarea ta este pe cale să se împlinească. 🙂

Virtualkid, aşa cum bine ai intuit cândva, copilul meu, familia în general,  sunt şi au fost, întotdeauna, prioritatea mea numărul 1, aşa că nu-i vorba de frustrare; au început şi veştile bune, în sfârşit; cu aşa susţinere, nici nu se putea altfel, nu? 🙂

Gabriela, nici nu se poate altfel, aşa trebuie să fie mamele – ăsta-i job-ul nostru. 🙂

Primadona25, bine ai venit, mă bucur să te cunosc! Şi eu îi mulţumesc lui Vania că te-a trimis pe la mine. 🙂

Ada, îmi pare rău că nu ne vom cunoaşte azi, dar chiar nu am cum să ajung.

Călin, am pus la pus la păstrare gândul tău bun; mulţumesc şi pentru „reclamă”. Îmi pare rău că nu ne putem întâlni din nou. 🙂

Alt cer senin, mă copleşeşti, ca de obicei, cu aprecierile tale. 🙂 P.S. Ce s-a întâmplat cu blogul tău, l-ai şters? 😦

Orfiv, bine ai revenit! 🙂

Teo, nu renunţ, mai iau şi eu câte o pauză! Am înţeles „ordinul” cu optimismul, să trăiţi! 🙂

Cristian, îmi revin, că-i musai! 🙂

Vania, nu scăpaţi voi aşa uşor de mine! Mulţumesc de vizită. 🙂

Gina, ştiu, dar asta e, din când în când… 🙂

Stela, mulţumesc. 🙂

Vero, îţi mulţumesc şi-ţi întorc urările! 🙂

LePetitPrince, mulţumesc. 🙂

Loredana, poate ar trebui să-ţi spui şi ţie ce mi-ai spus mie, că ajută. 🙂

Marian, este adevărat şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. 🙂

Cosmin, mulţumesc mult. 🙂

La mulţi ani, doamnă învăţătoare!

Azi este ziua fostei mele învăţătoare, doamna Maria Stoenescu (fostă Ilinca). Nu am mai văzut-o de zeci de ani şi nici nu am păstrat legătura, dar, în fiecare an, pe 3 iunie, gândul îmi zboară spre domnia sa, cu urări de bine şi un cald „La mulţi ani, doamnă învăţătoare!”.

Îmi amintesc că, în prima mea zi de şcoală, când am păşit în curtea şcolii şi ne-am aşezat în careu pentru a aştepta distribuirea în clase, toţi învăţătorii erau pe un fel de scenă: d-na mea învăţătoare, pe atunci o tânără domnişoară (am fost prima sa generaţie de elevi), era îmbrăcată într-o rochie albă, avea părul lung şi ondulat şi era frumoasă, ca o zi de primăvară. Părea primăvara însăşi: radia de tinereţe, de frumuseţe, de emoţie, de viaţă. Ştiu că i-am spus mamei că, dacă nu voi fi la domnişoara aceea frumoasă, eu nu o să merg la şcoală. (Pe atunci, nu se ştia care-ţi va fi învăţătorul/învăţătoarea – aflai în prima zi de şcoală; cel puţin aşa s-a întâmplat cu mine. ) Spre norocul meu şi al mamei :), eram pe lista „câştigătoare”.

Îmi amintesc, cu drag şi cu emoţie, de învăţătoarea mea, de toţi profesorii mei, din şcoala generală – Şcoala generală nr. 10 Rm. Vâlcea -, cărora le mulţumesc pentru tot ceea ce m-au învăţat. Au construit o bază atât de solidă, încât, studiile care au urmat,  nu au  fost decât o încununare, o desăvârşire, ce au venit de la sine..

De aceea, mă înclin şi vreau să strig tare, peste timp: „La mulţi ani, doamnă învăţătoare!”

À la recherche du temps perdu…

În primul rând, la mulţi ani, frumoşi şi fericiţi, TUTUROR COPIILOR!

De asemenea, la mulţi ani şi vouă, copiii de altădată, cei care, uneori, sunteţi  „à la recherche du temps perdu „! Mie, şi acum, mama îmi dă telefon de 1 iunie să-mi spună „La mulţi ani”. 🙂

Şi, apropo, de copilărie, ce vă aduce aminte, cel mai bine de ea? Un gust anume – precum madlena lui Marcel Proust -, un miros  anume, o floare, un cuvânt, o melodie? Ce vă poartă, înapoi, în timp şi vă face să zâmbiţi sau să vă întrebaţi: „Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?”

Luaţi-mă, deci, de mână şi haideţi:

Ce ziceţi, îmi daţi mâna voi, toţi?

Cosmin Ştefănescu’ Blog
http://adakiss.wordpress.com/
http://alexandrescudaniela.com/
http://anaveronica.wordpress.com/
http://andreihappyday.wordpress.com/
http://aressink.wordpress.com/
http://blog-pierdut.blogspot.com/
http://bucurestiuldevis.blogspot.com/
http://bucurvictor.wordpress.com
http://calinhera.wordpress.com
http://cartidragi.blogspot.com/
http://cojocarii.wordpress.com/
http://cronicainfinitului.wordpress.com/
http://cuura.ro/
http://danangibslife.blogspot.com
http://daniotil.ro/
http://dianaalzner.blogspot.com
http://dmd-familia.blogspot.com
http://eclpsademart.wordpress.com
http://edituramateescu.wordpress.com
http://frunzalaura.wordpress.com
http://gabrieladsavitsky.wordpress.com
http://gabryellehelen.wordpress.com/
http://ganduripentrunoi.wordpress.com
http://geaninalisandru.wordpress.com
http://incertitudini2008.blogspot.com/
http://ivanuska.wordpress.com/
http://jumatati.blogspot.com/
http://jurnalulmissouri.blogspot.com
http://ladyioiscooking.wordpress.com
http://linkping.wordpress.com
http://lisandrulisandru.wordpress.com
http://maccumac.blogspot.com/
http://mirelapete.dexign.ro/
http://mtorsan.blogspot.com
http://natashauska.wordpress.com/
http://oanastoicamujea1.wordpress.com/
http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com
http://orfiv.wordpress.com/

http://proatitudine.ro/
http://paulgabor.com
http://pisicaroz.ro
http://puzderiedevise.wordpress.com/
http://relaxare.wordpress.com
http://shorichitz.blogspot.com/
http://singleoneshot.blogspot.com/
http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/
http://stropidesuflet.wordpress.com/
http://sufletdefemeie.wordpress.com
http://teonegura.wordpress.com/
http://totuldesprecopii.wordpress.com/
http://tudorchirila.blogspot.com/
http://vanillamoon.wordpress.com/
http://www.ciutacu.ro/
http://www.mircea-badea.ro/blog/
http://www.paulbalanca.blogspot.com/
http://www.tocanadecuvinte.blogspot.com/
http://zbateri.blogspot.com/

Cum spuneam, am comis-o!

Despre asta este vorba:

Prima mea carte de poezii. Un vis împlinit… 🙂 Este în lucru (îmi dau de furcă ilustraţiile) şi cartea cu poezii pentru copii, în care voi fi coautoare, alături de Victor. 🙂  Ambele apar la Editura „Ars Docendi”.

Sper că nu v-aţi supărat că m-am jucat un pic cu voi, dar aşteptam să iasă de la tipar şi nici nu mi-o luaţi în nume de rău că mă laud. Însă este prea mare bucuria să nu o împărtăşesc cu voi. Sper să reuşesc să organizez şi o lansare a celor două cărţi; de fapt, două: una în Bucureşti şi una în Rm. Vâlcea.

Aceste două cărţi sunt cadoul meu pentru Victor şi pentru familia mea. Cine ştie, poate vor mai urma şi altele… 🙂

Vă mulţumesc că aţi intrat în jocul meu! Sunteţi nişte prieteni adevăraţi!

Change or die!

Schimbă-te (adaptează-te) sau dispari! Aşa se spune. Dar cât să ne mai adaptăm? Câtă putere de schimbare să avem? De unde resurse? Câtă minte şi cât suflet să mai amputăm? Nu ne mai guvernează nici măcar legile junglei. Acelea sunt mai juste. „Din haos, Doamne, am apărut” şi ne-am întors în haos! Ne este „sete de repaos!” Atâta sete şi atâta nevoie de repaos. Suntem obosiţi, îngenuncheaţi, umiliţi… Atât de, încât, uneori, aproape că ne dorim să nu ne mai schimbăm… Ar fi mai laş, dar mai simplu… Spre norocul nostru, însă, încă mai găsim resorturi de a merge înainte, chiar târându-ne…

În momentul acesta, mi-aş dori să fiu râmă. Să am puterea naturală de regenerare, fără atât de multă durere…

Pe de altă parte, se spune: „Poartă-te cum vrei să fii şi vei ajunge să fii cum te porţi” (Bob Dylan).

Deci, suspendaţi între cer şi pământ, între iad şi rai…

Răsfăţ cu premii…

Am primit ieri, de  la Ada şi Nataşa, premiul de mai jos, pentru care le mulţumesc, cu reverenţă. Presupun că mi l-au acordat pentru că Ada a înţeles că-mi este dragă, iar Nataşa a intuit că iubesc pisicuţele. 🙂

De data aceasta, nu mai există reguli. 🙂

Şi, aşa cum ştiţi, deja, la rândul meu, vi-l înmânez tuturor, pentru PRIETENIE, adăugând şi:

» http://andreihappyday.wordpress.com/
» http://blog-pierdut.blogspot.com/
» http://bucurvictor.wordpress.com
» http://calinhera.wordpress.com
» http://cojocarii.wordpress.com/
» http://cuura.ro/
» http://danangibslife.blogspot.com
» http://daniotil.ro/
» http://dianaalzner.blogspot.com
» http://dmd-familia.blogspot.com
» http://eclpsademart.wordpress.com
» http://frunzalaura.wordpress.com
» http://gabrieladsavitsky.wordpress.com
» http://gabryellehelen.wordpress.com/
» http://ganduripentrunoi.wordpress.com
» http://geaninalisandru.wordpress.com
» http://incertitudini2008.blogspot.com/
» http://ivanuska.wordpress.com/
» http://jumatati.blogspot.com/
» http://jurnalulmissouri.blogspot.com
» http://ladyioiscooking.wordpress.com
» http://linkping.wordpress.com
» http://lisandrulisandru.wordpress.com
» http://liviuchifane.blogspot.com
» http://maccumac.blogspot.com/
» http://mihaibendeac.ro/
» http://mtorsan.blogspot.com
» http://oanastoicamujea1.wordpress.com/
» http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com
» http://orfiv.wordpress.com/
» http://pisicaroz.ro
» http://relaxare.wordpress.com
» http://shorichitz.blogspot.com/
» http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/
» http://stropidesuflet.wordpress.com/
» http://sufletdefemeie.wordpress.com
» http://totuldesprecopii.wordpress.com/
» http://tudorchirila.blogspot.com/
» http://vanillamoon.wordpress.com/
» http://www.mircea-badea.ro/blog/
» http://www.paulbalanca.blogspot.com/
» http://www.tocanadecuvinte.blogspot.com/
» http://zbateri.blogspot.com/

Coktail-remediu de supravieţuire

UPDATE: Pe blogul lui Tudor Chirilă, am găsit comentariul de mai jos, pe care nu m-am putut împiedica să-l preiau:

 

” suzanne spunea…

Buna Tudor

 

Desi poate nu o sa ai timpul necesar sa citesti acest mesaj eu consider ca trebuie sa incerc!
Numele meu nu conteaza, functia nici atat, ca sa nu mai vorbim de varsta..Iti scriu ca din partea unui om neputincios ce isi doreste sa ajute o MAMA, o locuitoare a orasului meu natal, o femeie deosebita! Are tumora intracraniana! Si nu una! CI DOUA! Ca sa se opereze are nevoie de 44000 euro…Si pentru a porni acest lucru are nevoie de sprijinul OAMENILOR! Cat mai multor oameni!
Va rog din suflet sa o ajutati! Asa cum am facut si noi cei care o cunoastem! Asa cum au facut si ceilalti, cei care nu o cunosc insa le pasa de viata unui om!

 

http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/umanitar/ajut-o-pe-iolanda-sa-si-recapete-visele-27560.html

 

Numarul de telefon al fratelui Iolandei este: 0744539634″

Ingrediente şi mod de prepare:

Se ia cupa sufletului, se înlătură, cu grijă, orice urmă de tristeţe, se umple cu multe cuvinte de dragoste – câte încap -, se adaugă un mănunchi de gânduri de la şi pentru prieteni – se aruncă frunzele uscate – , se stropesc cu aghiazmă de zâmbete, se continuă cu 4-5  măsuri de rugăciuni, 4-5 măsuri de metafore, se încorporează acorduri de vioară şi pian şi se asezonează cu râsete şi mângâieri de copil.

Se poate bea până la beţie. Efectul este garantat.

Închin, în cinstea voastră, o cupă…

M-am îmbogăţit!

Nu, nu daţi năvală! Nu am câştigat la 6/49 (oricum, am înţeles că mai întâi trebuie să joci) şi nici nu am moştenit vreo mătuşă, cu averi uriaşe, din… nu ştiu, Caraibe.

Zilnic, fac rondul de onoare prin „casele” voastre. Vă respir fiecare mireasmă de visare, de bucurie, de lacrimi, de incertitudini, de zbateri, de încrâncenare, de iubire, de dăruire, de uitare, de ironie, de gânduri (dezlânate sau nu), de poveste, de dăruire, de cântec, de mirări, de răspunsuri, de ironie, de voi..

Unii mă primiţi zâmbind, alţii încruntaţi, indiferenţi, unii mă dojeniţi sau mă priviţi de sus, alţii mă simţiţi aproape…

Eu continui să-mi fac rondul… Aşa că RECTIFIC:

M-aţi îmbogăţit!

Aniversare :)

Azi, am împlinit fix două luni de când  „mă blogger-esc”. Şi, tocmai azi, nu am niciun fel de inspiraţie. O fi de la durerea de cap înfiorătoare?

Dar tot las ceva din „D’ ale lui Victor „:

– Mami eu, când voi fi mare,  vreau să fac jocuri pe calculator, calculatoare, case şi CD-uri.

– Bravo, mami, dar pentru asta trebuie să mergi la grădiniţă, la şcoală, la facultate.

– Ooooo, atât de multe voi avea de făcut?

– Nu, ai mai putea face şi masterat şi doctorat şi postdoctorat…

-Eeeee….

Gonesc

Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor.
sunt ploaie – voi fi nor.
sunt vis. Şi mă trezesc.
Gonesc.

Azi sunt răspuns. Mâine voi fi întrebare.
sunt umbră – voi fi soare.
sunt cuvânt. Şi şoptesc.
Gonesc.

Azi sunt drum. Mâine voi fi cărare.
sunt insulă – voi fi mare.
sunt privire. Şi clipesc.
Gonesc.

Azi sunt poveste. Mâine voi fi vers.
sunt citibilă – mă veţi fi-nţeles.
sunt femeie. Şi iubesc.
Gonesc.

Azi sunt mâine. Mâine voi fi ieri.
sunt aici – voi fi nicăieri.
sunt tăcere. Şi tresar.
Dispar.

Azi, m-am împăcat cu luna

Azi, m-am împăcat cu luna.
Deunăzi, într-o noapte, vrând să-mpletesc nişte cuvinte, ideile-mi zburdau aiurea prin minte, refuzând să se aşeze cuminţi, ceea ce mă enerva îngrozitor. La geam, luna râdea nepăsătoare. I-am strigat că-i prea plină de ea. Şi, chiar, prea cochetă.
– Eşti atât de superficială, uneori, îmi răspunde, privindu-mă de sus.
– Iar tu eşti o răsfăţată şi o ingrată. Te-au proslăvit şi te proslăvesc atâţia! Şi tu ce faci? Le furi somnul şi, câteodată, şi minţile. Până şi pe lupi îi faci să urle la tine. Şi mai eşti şi foarte schimbătoare. Ha, dar tot ai fost cucerită, îi strig eu, triumfătoare.
– Eşti naivă! îmi aruncă ea.
Apoi, râde uşor, îşi acoperă faţa cu un voal alburiu şi dispare.
Din nou, a avut ultimul cuvânt.
Şi ideile astea care refuză să se supună!
Următoarele două nopţi, n-a mai apărut. Am pândit-o cu răbdarea unui animal de pradă. În zadar.
A treia noapte, m-am strecurat afară şi am scrijelit pe un nor: „Mi-e dor de lumina ta!”.
Acum, îmi zâmbeşte, din nou, la geam. Eu o privesc îngăduitoare.
Dar, parcă, nici ea nu mai este chiar aşa de plină…

Celălalt eu

Azi am avut întâlnire. Cu mine.
– Îţi propun un joc, accepţi? m-a-ntrebat celălalt eu al meu.
– De parcă aş avea de ales! Accept, zic.
– Uite, eu îţi pun nişte întrebări şi tu răspunzi cu primul cuvânt care-ţi vine în minte. Să-ncepem: Ce-i defineşte pe oameni?
– Hmm. Mersul biped.
– Mda. Pentru unii e singura caracteristică. Dar şi găinile sunt bipede şi sunt… găini.
– Sufletul? supralicitez eu.
– Bun. Bipezi şi cu suflet.
– Iubirea, ura?
– Şi animalele iubesc. Şi, uneori, o fac mai bine, mai intens decât oamenii. Dar este adevărat, animalele nu ştiu să urască.
– Gândirea?
-Gândirea? Am văzut animale cu uimitoare planuri de acţiune. Şi, câteodată, mi-e greu să cred că-i doar instinctul.
– Credinţa? merg eu mai departe.
– Ce-i credinţa? Propăvăduirea lui Dumnezeu? Cruci şi metenele? Lumânări aprinse? Mersul la slujbă în fiecare duminică? Cunoaşterea Bibliei? Să nu spui „fir-ar al dracului?” Ce-i, deci, credinţa?
– Deşi se spune că izvorăşte din necunoaştere, credinţa e Cunoaşterea. E relaţia fiecăruia cu Dumnezeu. E împăcarea cu Dumnezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Poate fi chiar fericirea.
– Fericirea? Ce-i fericirea?
– Pentru mine, fericirea înseamnă să-mi văd familia râzând, în fiecare zi.
Eul meu m-a privit şi n-a mai zis nimic.

Voi ce i-aţi fi răspuns?

Jurnalul unei dimineţi de mai – ultimul capitol

În drum spre casă, merse la piaţă şi-şi cumpără flori. Multe şi cât mai colorate, cât mai parfumate. Avea nevoie de frumos, avea nevoie de starea de bine cu care se trezise azi-dimineaţă, avea nevoie de dragoste, avea nevoie de o minune în viaţa ei rectilinie. De undeva, din apropiere, se auzea melodia lui Şeicaru, „dragostea-i destin străvechi/cu cireşe la urechi/te iubeşte dulce-amar/n-are vreme de cântar”. Nu ştia dacă să plângă sau să râdă.
Ajunsă acasă, aranjă florile în toate vazele pe care le avea, mai puse şi într-o oală de lut – iubea vasele de lut şi achiziţiona de oriunde găsea -, o mângâie pe Miţi, care o aştepta, ca în fiecare zi, lângă uşă, mieunând, când îi auzea paşii apropiindu-se („parcă ai fi căţel, îi spunea Ileana râzând, o să-ţi spun Azorel”) şi se îndreptă spre duş. Îşi pregăti baia cu spumă şi se cufundă, cu voluptate, în apa caldă care o îmbrăţişa din toate părţile. Închise ochii şi se lăsă în voia căldurii şi a spumei de baie. Simţea cum se destinde. Acum se putea gândi, fără şocul descoperirii, la e-mail-ul lui Mihai. Oare ce scrie? Poate vrea să-mi spună că s-a căsătorit. Simţi o strângere de inimă. Poate vrea să ştie dacă l-am iertat. Poate…
Sări din cadă. Gata cu suspansul. Acum se simţea pregătită să-l citească.
„Iubita mea, zeiţa mea,
nu ştiu cum să încep. Mi-e greu şi ştiu că ţi-e greu. Am atâtea să-ţi spun, dar mai ştiu şi că toate cuvintele lumii ar fi de prisos. De ce-ţi mai scriu, atunci, nu? asta te-ntrebi. Aş vrea să comprim timpul, să rescriu pagina întreruptă în acea zi de septembrie…Ţi-am scris mereu, dar ştiu că nu ai citit. Te cunosc. Asta nu m-a împiedicat, totuşi, să o fac. După două luni, am vrut să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că am fost un prost – da, e puţin spus, ai dreptate – dar nu mi-ai răspuns. Fără tine, nimic nu avea valoare. Am încercat să fac rost de numărul tău de telefon – Ileana îşi schimbase numărul de telefon, după plecarea lui Mihai şi ştia de la prieteni că încercase să-l afle – dar niciunul dintre cei întrebaţi nu a vrut să mi-l spună. Nici măcar prietenii mei cei mai buni. Eram un damnat, nu? Greşisem fundamental. Mă încurc în gânduri, în sentimente, în senzaţii…şi nu pot continua…
Vreau, doar, să ştii că m-am întors în ţară. Vreau să ne vedem, Ileana. Vreau să ştiu dacă mai putem salva ceva din dragostea noastră – şi, nu spune, te rog, că e prea târziu, nu încă. Te-am rănit şi nu-mi vor ajunge o mie de vieţi să repar asta… Dar, te rog, hai să ne vedem, de dragul iubirii noastre… şi, refuz să spun, trecute. Vreau să ştii că m-am întors numai pentru tine. Poate nu mai are nicio importanţă. Dar am simţit nevoia să o fac, să mai cerşesc o şansă. Oricine are dreptul la a doua şansă, nu? Aceşti ultimi doi ani au fost cei mai trişti ani din viaţa mea. M-am risipit, m-am pierdut, am trăit din inerţie. „
Ileana citea şi lacrimile i se prelingeau tăcute pe obraji, înnodându-se, undeva, în poală.
Nu-şi dădea seama ce simte, nu ştia ce trebuie să simtă. „Prostule, prostule, prostul lumii!”, gândea ea.
„Mai vreau să-ţi spun că voi rămâne în ţară o săptămână. Dacă nu vei vrea să ne vedem, voi pleca, înapoi, în Canada, pentru totdeauna. Nu voi putea trăi aici fără tine. Acum sunt la Cheia, la Pensiunea Ana. Îţi mai aminteşti? 🙂
Numărul meu de telefon: 0766.240…..
Te iubesc, zeiţa mea!”
După trei zile de zbateri, de certuri cu ea însăşi, Ileana hotărî că Mihai merita, măcar, să se vadă. Nu ştia dacă l-a iertat, nu ştia dacă ar mai putea-o lua de la capăt, dar, cei zeci ani trăiţi împreună, trebuiau, cel puţin, comemoraţi cumva.
A patra zi, cu inima cât un purice şi cu un bagaj ce conţinea strictul necesar, Ileana porni spre Cheia.
Ieşi cu greu din Bucureşti şi se îndrepta spre DN1, în direcţia Ploieşti-Măneciu-Cheia. Era o seară frumoasă. Cerul îşi prinsese cei mai strălucitori butoni şi flirta cu o lună prea plină de ea, cochetă şi zâmbitoare. Ileana încerca să-şi stăpânească emoţiile şi să nu facă niciun fel de scenariu cu privire la întâlnirea ce urma să aibă loc. „Oare cum arată Mihai acum?” Nu trecuseră decât doi ani, este adevărat, dar ei i se păruseră o veşnicie.
Drumul se întindea, leneş şi nepăsător, în faţă. Inima Ilenei tura cu o viteză din ce în ce mai mare. „Noroc că nu există radare pentru inimă.”, îşi zise. „Cu siguranţă aş fi…” şi gîndul i-a fost frânt de două faruri puternice şi un tir ce apăruse din senin. O fracţiune de secundă a durat totul. S-a aşternut tăcerea şi a început agonia.
„- 1,2,3, acum, pe targă!”, a fost tot ce a mai putut auzi. „Ni-no-ni-no-ni-no”, salvarea îşi făcea, cu greu, loc.
La spital, s-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Ciocnirea celor două autoturisme, fusese, iniţial, frontală, după care, maşina ei a fost azvârlită sub tirul ucigaş, al cărui şofer îşi pierduse răbdarea şi intrase într-o depăşire forţată. Ileana suferise multiple răni la cap şi nu numai. Fiind în comă, era conectată la tot felul de aparate. La un moment dat, creierul ei, obosit de atâtea întrebări fără răspuns, a hotărât să se odihnească. O lacrimă aluneca pe obrazul palid, ca un bob de rouă stingher. Numai inima se încăpăţîna să bată. „Aş fi mers cu tine până la capătul lumii, Mihai…” Poate pentru că, atâţia ani, primise „sărutul cu apă vie.” Intrase în moarte clinică. Acum, trăia artificial şi inert – era tot ce urâse vreodată.
Dar nu avea să fie pentru prea multă vreme. Părinţii ei ştiau ce au de făcut.
Odată, Ileana le spusese, împotriva protestelor acestora, că, dacă avea să i se întâmple vreodată ceva şi se va putea, să fie de acord cu donarea a tot ce se putea dona. Era testamentul ei. Cu sufletele sfâşiate, familia a semnat actele necesare. Cumva, în sinea lor, credeau că, aşa, Ileana va continua să trăiască.
Dintre toate „darurile” ei, inima o primise un tânăr de 20 de ani.
În sfârşit, Ileana avea copilul ei. Dăruise viaţă…

Eu nu-mi mai aparţin,
eu sunt a soarelui şi a lunii.
Sunt mireasa lumii.
Voi naşte stele şi le voi da viaţă,
mă voi însoţi cu cerul
şi voi zâmbi curcubeu,
mă voi însoţi cu vântul,
voi şopti cântece de leagăn, în amurg
şi voi mângâia suflete obosite.
Mă voi însoţi cu ploaia
şi voi spăla păcate.

Eu nu-mi mai aparţin.
Eu sunt mireasa lumii.

sfârşit

Capitolul III

Capitolul II

Capitolul I

Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul III)

Era o după-amiază de toamnă molatecă. Ei doi stăteau turceşte lângă măsuţa de cafea şi ascultau Vivaldi. Pe fereastra deschisă, intra o lumină ca o miere de salcâm, ce se prelingea spre amurg.
Mihai era mai tăcut ca de obicei. De fapt, cam de o săptămână, Ileana observase că ceva îl preocupă. Nu primea din partea lui decât răspunsuri gen: „Iartă-mă, iubito, sunt doar mai obosit!” sau „Nu am nimic, mă preocupă un proiect şi nu ştiu cum să-i dau de capăt. Nu-ţi bate tu, capul. Mai bine, sărută-mă. Sărută-mă mult şi ţine-mă în braţe.” Ileana, însă, îl cunoştea atât de bine… Ştia şi simţea că ceva nu este în regulă. Oricât ar fi vrut să afle ce-l bântuie pe iubitul ei, învăţase să nu-l preseze. Îi era teamă, dar avea răbdare. Să fie bolnav? Să aibă probleme la serviciu? Să fi apărut o altă femeie? Se chinuia, punându-şi sumedenie de întrebări, dar aştepta.
Îşi aduse aminte de cum s-au cunoscut. La o zi de naştere a unei prietene, care avea un prieten, ce mai adusese şi un amic – pe Mihai. A fost, cumva, un coup de foudre. Ochii ei negri şi ochii lui albaştri au făcut totul. Nu a fost nevoie de cuvinte, nu a fost nevoie de clişee. Parcă se mai cunoscuseră cândva, se îndrăgiseră, iar, acum, s-au regăsit şi urmau a continua de unde rămăseseră, simplu şi firesc. Din acel moment, nu s-au mai despărţit. Aproape că prietenii lor deveniseră geloşi, se simţeau neglijaţi. Cu timpul, însă, au înţeles că „aştia doi sunt bolnavi de dragoste. Iar boala asta este incurabilă. Nu mai ai ce le face” şi i-au lăsat în iubirea lor, bucurându-se pentru ei şi visând, fiecare, în sinea sa, la o poveste asemănătoare.
Făceau totul împreună şi se iubeau mai mult, şi mai mult cu fiecare zi, cu fiecare an ce trecea peste ei. Erau fericiţi. Poate prea fericiţi. Uneori, Ilenei i se făcea teamă: ce preţ are fericirea asta? Ea ştia foarte bine că, în viaţă, totul are un preţ. Dar se simţea iubită, de Mihai şi, chiar, de Dumnezeu. Era prima ei relaţie serioasă, era jumătatea pe care o căutase dintotdeauna.
„Ilenucă, mamă, să nu stai necununată!, îi zisese, odată, bunica ei. Nu e vorba de primărie, că ce bălmăjesc ăia acolo, ştiţi şi voi, dar să te cununi în faţa lui Dumnezeu, că e păcat să n-o faci!”.
Şi s-au cununat în faţa lui Dumnezeu. Era într-o zi de aprilie, într-una dintre călătoriile lor prin ţară, într-un sătuc de munte. Vorbiseră cu preotul de acolo şi, nu ştiau prin ce minune, acesta acceptase să-i cunune, fără să fie căsătoriţi oficial. De fapt, era o altfel de slujbă, nu era slujba propriu-zisă a cununiei. Era ca un fel de binecuvântare a dragostei lor. Bisericuţa de lemn era primitoare şi, totodată, solemnă. Ileana, îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, din in, avea pe cap o coroniţă din flori de măr. Mihai purta, la rîndul lui, un costum de culoare deschisă, tot din in.
Şi-au spus şi jurămintele, aşa în felul lor:

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
la sărbătoarea nopţilor albastre,
e atâta viaţă şi atâta dor,
că-i sărbătoarea cununiei noastre.

E iubire şi e soare mult,
e visare şi e frumuseţe,
eu, fericită, stau şi te ascult
şi totul pare ca într-o poveste.

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
privesc la tine, ca la o zeiţă,
suntem doar noi şi-un tainic adevăr
iar inima mi-e plină de dorinţă.

Îşi aminteşte, roşind, că ar fi vrut să facă dragoste acolo, pe iarba abia răsărită, din curtea bisericuţei.
Deşi discutaseră de atâtea ori despre a se căsători oficial, nu făcuseră niciodată un scop în sine din asta. Şi timpul trecuse şi trecuse şi rămăseseră doar cununaţi în faţa lui Dumnezeu, în felul lor special. Făceau haz de cum suna Ileana Kiss. „O-ho şi ce mai kiss, Ileana, spunea Mihai, luând-o în braţe, cum n-o face nimeni!”
Singurul of al Ilenei era lipsa unui copil. Era tot ce-i întuneca iubirea. Mihai tot amâna momentul, dintr-un egosim greu de înţeles. Iar ea îl iubea prea mult, pentru a i se opune, într-un fel sau altul. Nu voia să forţeze lucrurile, mai ales că era vorba despre un lucru atât de special.
În după-amiaza aceea de septembrie, Ileana a încercat, din nou, să deschidă discuţia despre posibilitatea de a avea un copil. Simţea din ce în ce mai acut nevoia de a strânge în braţe propriul ei copil. Îi iubea pe ai prietenilor, îi adora pe cei ai fratelui ei – era mătuşa perfectă – dar se simţea incompletă. Ştia că ar fi putut fi o mamă bună. Pe de altă parte, spera, cumva, ca discuţia să-l determine pe Mihai să mărturisească ce îl preocupa. Şi Mihai a făcut-o, clar şi la obiect:
– Ileana, nu e momentul potrivit. „Din nou, nu-i momentul potrivit?!”, gândi cu amărăciune Ileana.
– Ştii, mi s-a oferit posibilitatea unei burse în Canada, pentru doi ani, la o şcoală postdoctorală şi mă gândeam să nu las să treacă pe lângă mine. Ce zici, ţi-ar plăcea să plecăm în Canada?
– Şi ce să fac eu în Canada, Mihai?
– Te specializezi şi tu în Management şi Comunicare în afaceri, de exemplu.
– Mihai, nu am discutat niciodată să plecăm din ţară, altfel decât în concedii. De ce tocmai acum? Nu sunt împotriva specializărilor şi autodepăşirilor, cum bine ştii, dar nu este prea brusc? De când ai luat hotărârea asta? Asta era ceea ce te măcina de vreo săptămână, aşa-i? De ce nu mi-ai spus de la început?
– Mi-era teamă…
-Ţi-era teamă, Mihai? De ce anume ţi-era teamă, că nu voi fi de acord? Şi asta îţi dă dreptul să iei hotărâri radicale de unul singur cu privire la viaţa amândurora? Ileana îşi înghiţea cu greu lacrimile. Nu-i venea să creadă că trăiesc acest moment, i se părea că este un coşmar şi-şi dorea să se trezească. Mihai al ei nu putea să se fi schimbat atât de neaşteptat. Ea nu putea să se fi înşelat asupra lui atâta vreme! O lua ameţeala. Spune-mi, te rog, când ai aplicat pentru bursă, cu cât timp în urmă?
Mihai tăcea.
– Când? Acum o lună, două, trei, acum un an, când? De ce n-ai spus nimic?
– Când am aplicat, nu credeam că voi câştiga. A fost mai mult un pariu cu mine însumi. Am vrut să-ţi spun atunci dar, fiind aproape sigur că nu voi câştiga, am hotărât să-ţi spun când voi fi primit răspunsul.
– Pe care l-ai primit acum o săptămână, desigur… Şi nici atunci nu ţi-ai găsit cuvintele…
– Dar, Ileana, vom fi tot noi doi, însă în altă parte. Ne vom duce iubirea cu noi.
– Este vorba despre încredere, Mihai. Despre cum mi-ai înşelat încrederea. Încerc să înţeleg cum de este posibil să avem această discuţie. Nu este vorba despre nimic altceva, decât despre încredere. Şi nu mai am nimic de spus. Îţi doresc să-ţi împlineşti visul, să te regăsesşti, să te reinventezi, să faci ce crezi tu de cuviinţă că te va face fericit. Voi veni mâine să-mi strâng lucrurile.
Sper să ai decenţa să nu fii acasă. Îţi voi lăsa cheia în cutia poştală. Să nu mă mai cauţi, Mihai.
– Nu se poate termina totul acum, Ileana. Te rog, hai să găsim o soluţie! Nu lua totul aşa în tragic. Sunt zece ani, nu-ţi dai seama?!
– Nu se termină, acum, Mihai. S-a terminat în momentul în care ai ales altă cale. Tu ai aruncat cei zece ani şi pe cei ce ar fi putut urma. Poate chiar am fi plecat amândoi. Cu tine, aş fi plecat şi la capătul lumii, ştii bine…
Îşi aminteşte că s-a îmbrăcat în grabă şi a fugit spre maşina parcată în faţa clădirii în care locuise până atunci.
Se mutase la Mihai, dar nu renunţase nici la apartamentul ei. De obicei, îl închiria. Spre norocul ei, acum era liber. La un moment dat, nu mai voise să-l închirieze. Să fi fost un presentiment?
A condus cu greu, a ajuns acasă, s-a prăbuşit în pat şi a început să plângă. Tare, cu sughiţuri, fără oprire. Simţea că i se amputase sufletul. Se aştepta să vadă propriu-i sânge şiroind. Aşadar, venise ziua în care trebuise să plătească preţul… Nu avea destulă putere s-o facă demn. Ar fi vrut să nu se mai oprească din plâns. Şi, o săptămână, nici nu se oprise. Oricât ar fi încercat prietenii şi familia s-o scoată din starea în care căzuse, eforturile au fost zadarnice. Nici măcar nu mai era furioasă pe Mihai. Era furioasă pe ea însăşi pentru că îşi imaginase că-l cunoaşte. Nu regreta anii pe care şi-i dăruiseră reciproc, dar tabloul nu mai era perfect.

va urma

Ultimul capitol

Capitolul II

Capitolul I

Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul II)

Şi de părinţi îi era dor. Desigur, vorbeau zilnic la telefon, dar era altceva. Era un altfel de dor. Voia să fie alintată. Voia să stea departe de oraşul în care trăia şi care, parcă, o înghiţea cu fiecare zi, care-şi trăgea, cumva, viaţă, din viaţa ei, din sufletul ei. S-ar întoarce acasă, în micul oraş de provincie, cochet şi liniştit. Dar nu se simţea în stare să o ia de la capăt. Se înşurubase aici – cum spunea o prietenă. Îi era dor să stea în curtea alor ei şi să citească lângă fântână, de dimineaţă până-n seară.
Învârti cheia în contact, apăsă pedala de acceleraţie şi Ford-ul micuţ intră în cursa nebună de pe bulevard. „La bulivar, birjar!”, îşi zise.
Îi plăcea să conducă, dar şofatul în Bucureşti era o perpetuă testare a nervilor. Învăţase să conducă „bărbăteşte”, cu tupeu, să ignore „cu graţie” orice ar putea-o perturba de la scopul final: să ajungă, cu bine, la destinaţie, oricare ar fi ea.
Ajunsă la birou, se pregăteşte pentru şedinţa programată să înceapă într-o jumătate de oră. Îşi aranjează planşele cu imaginile pentru noul logo al clientului de azi – o cunoscută marcă de lactate -, soarbe din cafeaua adusă de secretară şi recapitulează în gând motivarea pentru semnele grafice ce avea să le propună.
-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa, Ioana! Mulţumesc pentru cafea, e foarte bună. Ca de obicei, de altfel. Cum e în sesiune, mai ai multe examene?
– Vreo trei, mulţumesc. Mă descurc. Cel de la drept financiar mi-a cam dat bătaie de cap, dar, până la urmă, sper să fie bine. Nici cu contabilitatea nu mă împac prea bine. Pe ăsta îl am săptămâna viitoare, trebuie să întocmesc un bilanţ şi o balanţă. Am vorbit, deja, cu d-na Rusu, de la Contabilitate. Mi-a promis că mă ajută.
Ioana era secretara. Era o brunetă, nu foarte înaltă, cu ochi verzi şi pomeţi frumoşi. Ileana o aprecia pentru conştiinciozitatea ei, pentru seriozitate şi, mai ales, pentru că, deşi creştea singură un băieţel de vreo trei ani, găsise puterea să se înscrie şi la facultate. Făcea Dreptul, la frecvenţă redusă. Se visa avocat. Şi Ileana îi dorea din suflet să-şi împlinească visul. Soţul Ioanei o părăsise pentru o blondă planturoasă. „Dobitocul„, îşi spuse Ileana în gând. Se angajase ca secretară la Agenţia de publicitate, pentru că cei de aici înţeleseseră situaţia ei şi o ajutau cum puteau. Li se părea normal să fie aşa. La rândul ei, Ioana nu precupeţea niciun efort în a-şi îndeplini sarcinile.
Şedinţa decurse aşa cum se aştepta. Toată lumea îşi făcuse temele. Mai rămânea să i se aducă la cunoştinţă, clientului, proiectul, în formă finală.
Revenită în biroul său, Ileana îşi verifică e-mail-urile. Mai întâi pe cele legate de job şi, mai apoi, pe cele personale. Pe cele din urmă, nu le mai verificase de vreo trei zile.
Introduse user-ul şi parola şi aşteptă să se deschidă.
„Bun, ia să vedem, bla, bla, bla… A, uite, mi-a scris Dana. O să-l citesc de acasă, pentru că vreau să-i şi răspund. Aşa, mai departe, newsletter, newsletter, newsletter şi… Nu se poate! Nu, nu se poate, nu poate fi el! N-ar îndrăzni!”
Ileana se ridică din faţa calculatorului şi încearcă să-şi stăpânească lacrimile. Aproape că, involuntar, a început să tremure. Vrea să deschidă mesajul din spatele adresei afişate şi nu poate. Mai citeşte o dată şi încă o dată. Nu are nicio îndoială, este adresa lui: mihaikiss@gmail.com. Poate este o greşeală. Nu putea fi acel Mihai, „sărutul ei cu apă vie”, cum îi zicea. Nu putea fi acel Mihai Kiss pe care l-a iubit pătimaş, timp de zece ani, secundă de secundă, cu toată fiinţa ei, cu fiecare celulă, acel Mihai căruia îi dedicase fiecare respiraţie şi fiecare minut al vieţii ei, acel Mihai care, la rândul său, îi dăruise cei mai frumoşi zece ani din viaţă şi care, la un moment dat, hotărâse că vrea altceva. Şi nu era vorba de o altă femeie. Pe ea o iubea, pe Ilenuca lui, pe zeiţa lui, cum o alinta. Numai că, într-o zi de septembrie, în urmă cu doi ani, Mihai a avut revelaţia vieţii sale: trebuia să plece în străinătate, să se autodepăşească, să înveţe mai mult decât ştia. Dintr-o dată, se simţea încorsetat, iar faptul că Ileana îşi dorea un copil cu el, a fost, se pare, motivul catalizator în luarea hotărârii. Lucra la un institut de cercetare şi i se oferise oportunitatea unui burse, pentru un schimb de experienţe, în cadrul nu ştia cărei Şcoli postdoctorale din Canada, pentru doi ani.
În ziua aceea, Mihai Kiss îi dăduse sărutul morţii. Aşa a simţit atunci, aşa simte şi acum.

va urma

Capitolul III 

Capitolul I