Arhive pe etichete: … din suflet adunate…

D’ale lui Victor – despre reîncarnare


Cum stăteam noi, eu şi Victor, ieri după-amiază unul lângă celălalt, să ne odihnim, doar aud că mă întreabă:
– Mami, un om care moare se mai naşte vreodată?
„Ups!”, îmi spun şi-l întreb de unde i-a venit ideea asta şi de ce mă întreabă.
– Păi aşa mă gândeam eu, dacă oamenii se mai pot naşte după ce au murit. Se mai pot?
Şi încep să-i explic care sunt punctele de vedere ale oamenilor de ştiinţă, ce spune religia, cu diferitele ei culte, faţete, etc.
– Bine, dar tu în care dintre teorii crezi?
Vă închipuiţi că m-a lăsat fără replică. I-am răspuns că îmi este greu să cred cu convingere într-o teorie sau alta, nu aş putea-o demonstra.
-Eu aş vrea să mă mai nasc de câteva ori, continuă el. De fapt, aş vrea să te mai naşti tu o dată şi să faci cum ai făcut.
-Adică?
-Păi să mă faci pe mine. Sau ar fi posibil să mă nască altcineva?
Evident, mă înfundam văzând cu ochii. 🙂
Aşa că o dau pe glumă:
– Păi şi dacă ai avea şansa să te nască o mămică mai bună decât sunt eu?
– Hmm, zice el, cred că nu există o mămică mai bună ca tine! Cred, subliniază el, nu sunt sigur!

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, D'ale lui Victor, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, inocenţă, reîncarnare

Şi ei sunt copiii noştri…


Motto: Când ai încetat să mai fii de folos celorlalţi, ai încetat să iubeşti, deci ai încetat să mai trăieşti.

Este vorba despre cei 45 de copii, fete şi băieţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, instituţionalizaţi în cadrul Centrului de Plasament „Pinocchio 3”, din sectorul 3, str. Serg. Bonea Marin nr. 2. Sunt copii ce poartă eticheta de „cazuri sociale”, copii despre care părinţii lor au considerat că le este mai bine departe de ei, de tot ce înseamnă familie, dragoste familială, cămin. Sunt copii ce tânjesc după socializare, după un tipar „normal”, copii care au nevoie de noi. Pe 1 Iunie este, firesc, şi ziua lor. De aceea, poate, împreună, le putem face cadou câte ceva şi, de ce nu?, inclusiv prezenţa noastră. Pentru ei, doamnele care le poartă de grijă, indiferent de funcţia ce o au în cadrul instituţiei, fiecare dintre ele este „mama”. Aşa li se adresează: „mama….”
Ca de obicei, eu mă adresez vouă, tuturor, să le întindem o mână. Ce spuneţi, ne mobilizăm şi acum pentru 1 Iunie sau, măcar, o altă zi a săptămânii următoare? Pentru orice ajutor pe care îl puteţi da, aştept să mă contactaţi, fie aici, pe blog, fie pe facebook, e-mail sau telefon.
Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut şi pentru ceea ce veţi face, în numele meu şi în numele celor pe care i-aţi ajutat/îi veţi ajuta. Vă îmbrăţişez, cu toată dragostea.

16 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, inocenţă, manifest

Ar fi împlinit 37 de ani…


Se numea Irinel Ionescu. Era născut pe 03.12.1973. Azi, ar fi împlinit 37 de ani. Dacă ar mai fi trăit. Dar, Dumnezeu, destinul au avut alt plan pentru el. Pe 04.04.1990, a plecat definitiv. Avea 16 ani şi câteva luni. Se luptase 2 ani cu cancerul. Rezistase atât pentru că, toată viaţa lui, fusese un copil sănătos, puternic, plin de viaţă. Până la 14 ani, nici nu ştiuse ce înseamnă medicamentele. Din acel moment, însă, avea să afle ce era mai rău despre ele… Se pare că a fost o altă victimă a Cernobâlului. Nu s-a găsit altă explicaţie. Din păcate, nici măcar nu au descoperit de la bun început ce are. Poate ar afi avut şanse, deşi, pe vremurile acelea… Întrucât îi apăruseră nişte ganglioni la gât, l-au tratat de oreion şi l-au ţinut în Spitalul Judeţean Vâlcea, două săptămâni, înţepându-l cu penicilină. Apoi a ajuns la Elias. Coşmarul începuse… Ce poţi spune despre un tânăr de 14-16 ani? Avea atâtea de dăruit lumii acesteia, avea atâtea visuri, avea atâta viaţă în el… Fusese cel mai bun prieten al meu. Moartea lui m-a marcat şi m-a schimbat. M-a îmbătrânit. E atât de dureros să-mbătrâneşti cu o moarte!

După ce a plecat, i-am scris o „scrisoare”. În amintirea lui, voi reda câteva strofe:

–––––––––––-
Te strig şi îmi pare că tu îmi răspunzi,
deşi răspunsu-ţi se pierde în zare,
îţi spun ce mă doare şi ştiu că m-auzi
şi suferinţa-mi găseşte alinare.

Trăieşti în floarea ce-mi place s-o privesc,
trăieşti în steaua ce-mi zâmbeşte albastru,
trăieşti în tot ceea ce eu iubesc,
dar trăirea îţi este tăcută, de astru.

Trăieşti în clipa ce se naşte şi moare,
în steaua pură a sufletului meu,
trăieşti în mine, eu sunt moartă cu tine, în zare,
în legănarea blândă a nemuririi sufletului tău.
…………………………………………………………
În ochii ce, cândva, erau atât de albaştri,
citesc durere, întrebare, rugăminte
şi ştiu că mă priveşti, de sus, dintre aştri,
acum, când îţi scriu aceste cuvinte.

E toată puterea ce mi-a mai rămas,
privind, înapoi, la cel care ai fost,
cuvintele să-nvingă al despărţirii ceas,
când nimic altceva nu mai are rost.
…………………………………………
Pe crucea-ţi ce-mi sfidează durerea,
citesc al tău nume, ce, încă, mi-e drag,
cuvântu-ţi de altădată îl acoperă tăcerea
ce se pierde, încet, peste-al finitului prag.

(Scrisoare, 30.04.1990)

La mulţi ani, Irinel, oriunde vei fi!

17 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, remember

D’ale lui Victor… concluzii


Victor a răcit iar. 😦 A făcut febră azi noapte, am făcut noapte albă. În fine. Acum, slavă Domnului e mai bine şi, în sfârşit a vrut să mănânce. Pe lângă fripturica de pui pe grătar, mi-a cerut salată de roşii. E preferata lui. Eu m-am executat fericită.
Din toată salată, a mâncat, mai ales ceapa:
-Ştiu că ceapa îmi face bine la răceală şi la gâtuleţ. De aia vreau să mănânc cât mai multă, sa-mi treacă mai repede.
După ce a terminat de păpat, l-am luat în braţe şi l-am pupat.
-Miros a ceapă, aşa e, mami?
– Da, dar eu te iubesc când miroşi a ceapă.
Şi, firesc, a venit întrebarea lui:
– Când nu miros, nu mă iubeşti?

23 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., răceală

Copilul din noi


„Când încetăm să fim copii, începem să murim.”, spunea Constantin Brâncuşi.

Când suntem copii, ne grăbim să creştem. Şi, înainte să ne dăm seama, ne trezim adulţi. Copleşiţi de răspunderi, de griji, de planuri, mereu la răscruce de drumuri, mereu în căutare de răspunsuri. Grăbiţi,  într-o permanentă competiţie cu noi şi cu ceilalţi, uităm să zâmbim, să trăim, să mai fim copii.

Aţi întâlnit, cu siguranţă, adulţi pe care zâmbetul sau privirea unui copil îi lasă reci. Nu li se mişcă nici măcar un muşchi pe faţă, privesc rece, încrâncenaţi, înciudaţi. Oare aşa au fost dintotdeauna? Sau, i-aţi văzut deranjaţi de prezenţa copiilor? Mi s-a întâmplat să merg cu copilul meu pe un trotuar – destul de îngust, este adevărat – pe sensul nostru de mers, ţinându-ne de mână. Pe lângă noi, a trecut o doamnă care l-a lovit pe Victor cu geanta. Nici măcar nu a întors capul. Să ceară scuze? Să-şi manifeste părerea de rău că a lovit copilul? Nici gând… Era om, era femeie şi sunt convinsă că era mamă şi chiar bunică.

Oare ce poate împietri sufletul unui om într-atât?

Poate, dacă nu ne-am mai trăi viaţa pe pilot automat, poate dacă am elibera copilul din noi mai des, am privi lumea cu alţi ochi şi am trăi mai frumos. Poate.

28 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri

D’ale lui Victor … declaraţii de dragoste


– Maaami, eu te ador în fiecare zi.
Văzându-mi zâmbetul larg şi tâmp, continuă:
– Ăsta este cel mai frumos lucru pe care ţi l-am spus până acum?

15 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă, părinţi

Aţi modelat vreodată…?


Aţi modelat, vreodată, cu degetele, un vis? Nu-i aşa că l-aţi simţit pulsând în căuşul palmei? Ştiţi de ce? Pentru că şi visele au emoţii. Emoţia de a nu ne dezamăgi. Aşa-i că, după ce i-aţi dat formă, l-aţi ascuns într-un ungher al sufletului, fără  să-l mângâiaţi, măcar o dată, de teamă să nu-l striviţi?

13 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate