Andradei i se părea că visează. Nu-i venea să creadă că nu l-a recunoscut pe Cosmin. Este adevărat că, la un moment dat, într-una dintre “întâlnirile” lor din club, s-a gândit că ar putea fi el – aceiaşi ochi negri-cărbune şi acelaşi zâmbet copilăros, plin de farmec, de atunci – dar, parcă pe o altă fizionomie. Iar, lipsa oricărei reacţii din partea lui i-a întărit convingerea că nu este el.
– Mai ai puloverul acela? îl întrebă ea.
– Ha, ha, tot rea ai rămas.
– Doar mă ştii, face parte din farmecul meu personal, îi răspunse şi, în momentul acela, ar fi vrut să-l ţină strâns în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată.
Nici nu începuse bine ora de latină a clasei a XI-a C a unui prestigios Colegiu Naţional, când diriginta deschise uşa şi intră, urmată de un băiat brunet, ce avea capul plecat, de parcă tocmai fusese urecheat.
– Bună dimineaţa, d-le profesor, iertaţi-mă că vă întrerup ora şi permiteţi-mi, vă rog, să-l prezint clasei pe noul coleg: Mărculescu Mihai Cosmin. Cum ţi se spune, Mihai sau Cosmin?
– Cosmin, răspunse băiatul din faţa lor.
Brunet, cu părul des şi, cumva, rebel, îmbrăcat cu un pulover gri de lână, peste care se răsfrângea gulerul unei cămăşi albastre, cu pantalon călcat la dungă şi bocanci negri, grei, Cosmin, care ţinea strans, cu mâinile amândouă, servieta de piele, neagră, ridică ochii şi privi spre clasă. Nu prea înalt, uşor durduliu, noul coleg nu avea în atitudine nonşalanţa băieţilor de vârsta lui. Părea că a fost adus aici împotriva propriei voinţe şi faţa-i avea o expresie chinuită.
Clasa a XI-a C, clasă de “uman” – filologie istorie, era majoritar compusă din fete. Doar cinci băieţi se rătăciseră printre cele 27 de fete. Fiind prima generaţie, după multe zeci de ani, care a putut opta pentru filologie, în oraşul său – profil ce fusese desfiinţat de învăţământul de dinainte de ’89 – era, totodată, ultima obligată să susţină examenul pentru treapta a II-a în învăţământul liceal. Andrada îşi aminteşte cât s-a chinuit să strângă semnăturile pentru un memoriu ce avea să susţină reînfiinţarea acestui profil, pe care l-a trimis ministrului învăţământului al acelei perioade. Cu foarte puţin timp înainte de înscrierea pentru susţinerea examenului, a sosit şi vestea bună, astfel că şi-a putut urma visul în oraşul natal.
Din cele 34 de locuri în bănci, era ocupate 32, astfel că, ultima bancă, de pe rândul de la uşă, era liberă. Andrada stătea în prima bancă, cea din faţa catedrei, împreună cu Adrian Săvulescu – medicul de azi, în a cărui grijă se afla.
– Vă rog, continuă diriginta, cine doreşte să-l ia coleg de bancă pe Cosmin? Să nu-l trimitem totuşi, în ultima bancă, încă din prima sa zi printre noi.
Nu se grăbea nimeni; se formaseră deja “bisericuţe” şi simpatii, mai ales că mai toţi veniseră de la celelalte licee unde învăţaseră în primele două clase de liceu, în tandem cu alt coleg şi, astfel, se aşezaseră în bănci în funcţie de aceste prietenii.
– Mergi tu, te rog, în ultima bancă, îi şopti Andrada lui Adrian.
– De ce eu? se burzului acesta.
– Bine, lasă, că mă voi muta eu cu noul coleg, atunci, în ultima bancă. Se ridică în picioare şi vru să o anunţe pe dirigintă despre decizia ei. Adrian, însă, mai rapid, i-o luă înainte.
– Doamna dirigintă, mă mut eu în ultima bancă şi îi cedez locul lui Cosmin! Bine ai venit la noi, mai spuse Adrian şi, în timp ce-şi strângea lucrurile, îi aruncă Andradei: “Îmi rămâi datoare, să ştii!”
Cosmin îşi ocupă locul în bancă, alături de Andrada şi ora de latină continua fără a o mai întrerupe nimeni. Pe banca lui Adrian ateriză un bilet: “Beatus, qui prodest, quibus potest. (Fericit este cel care se face util prin ajutorul dat)”. Veni şi răspunsul: “Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. Semper idem… (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist. Mereu acelaşi …)”. Cei doi îşi zâmbiră complice şi-şi văzură de conjugarea verbelor.
În zilele care urmară, cum se aflau pe la jumătatea primului trimestru, Cosmin se chinui să recupereze tot ce avea de recuperat, având în vedere că se transferase de la un liceu cu profil tehnic. Venise aici, cu ajutorul cunoştinţelor sus-puse ale tatălui său, preot, care, la rândul său, visa ca unicul fiu să-i calce pe urme că doar, în familia Mărculescu, preoţia “se moştenea” din tată-n fiu, de generaţii bune.
– Şi, nu-i aşa, cine sunt eu să întrerup această sfântă tradiţie? zicea cu amărăciune Cosmin, în timp ce-i spunea Andradei povestea vieţii lui.
– Ei, hai, că nu-i aşa rău. Toată lumea îţi va spune “sărut-mâna!” şi, unde mai pui, că vei avea şi colivă la discreţie, încerca Andrada să-l împace, glumind, fiind evident că visul lui Cosmin era cu totul şi cu totul altul decât al familiei sale. Deveniseră din ce în ce mai buni prieteni. De altfel, Andrada era prietenă cu toată lumea. De noul coleg se ataşase, deoarece acesta continua să se simtă stingher şi se lupta să se integreze în noul colectiv şi să se ridice la nivelul pretenţiilor şi voia să-l ajute. Începuse să-i fie drag, precum un frate.
– va urma –
Prima parte
Partea a II-a
Partea a III-a
Recomand:
Radu Ştefan – un punct de vedere
Noaptebunacopii's Blog 