D’ale lui Victor (şcoler)

– Mami, când spui „CHI”, nu se aude şi „H” ?
– Nu, mami, de auzit, nu se aude, doar se scrie.
– Eu aud unul mic!

De prin viaţă adunate …

Într-o dimineaţă, trecând pe lângă lucrătorii de la Rosal, care măturau strada, am observat că una dintre femei stătea mai retrasă, ghemuită şi plângea. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. S-a uitat mirată la mine şi mi-a răspuns:
„- Nu, doamnă, nu puteţi, dar vă mulţumesc frumos!” Cu demnitate, cu decenţă, ca o lecţie pentru mulţi dintre noi.

Trecând pe lângă cei din jurul nostru, fără a ne obosi să-i observăm, ne ignorăm, de fapt, pe noi înşine!
Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi vrut împreună, ar fi creat doar cerul şi apele, şi munţii, şi păsările şi animalele …

D’ale mele gânduri …rătăcite

Dacă îţi vinzi demnitatea şi onoarea pentru diamante, nu devii decât o (altă) marfă. Un porc cu diamante poate fi un porc bogat, dar rămâne … tot porc. Dacă îţi vinzi diamantele pentru a-ţi păstra onoarea şi demnitatea, rămâi suveran!

La mulţi ani, ţie, Poezie!

„Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii.” – Nichita Stănescu

21 martie – Ziua mondială a Poeziei

Poezia este pânza pe care pictezi cu sufletul …
La mulţi ani, ţie, Poezie!
Misterul lumii
Am visat că sunt un munte
ce priveam lumea semeţ,
încercând să-i desluşesc misterul.

Privită de sus, însă,
lumea nu-i decât un contur.

M-am aşezat, apoi, la picioare-i,
ca un sângeriu covor
de maci.

Privită, însă, de jos,
lumea nu-i decât mişcare.

M-am ridicat
şi am înconjurat-o
ca un fum.

Însă, privită de jur-împrejur,
lumea e doar un cerc.

Cuvânt m-am făcut, atunci
şi i-am pipăit sufletul.

Am înţeles:
e o greşeală doar s-o priveşti.
Lumea trebuie simţită.

 

D’ale mele gânduri … rătăcite

E esenţial să rămânem şi copii. Dar, trebuie să înţelegem că dragostea nu e o jucărie. Cel mult, o păpuşă de porţelan, care se mânuieşte cu multă atenţie. Altfel, se sparge …

D’ale mele gânduri rătăcite …

Bunicii şi străbunicii noştri şi-au dus războaiele, luptând cu moartea, pentru o viaţă mai bună. Într-un mod bizar, pare că noi ne luptăm cu viaţa pentru … o moarte mai bună …

D’ale mele gânduri … rătăcite

Eu nu scriu poezie, eu doar mă dăruiesc prin cuvinte …

De 8 Martie …

Doamnelor şi domnişoarelor, vă doresc, din tot sufletul, ca toată viaţa să vă fie precum zâmbetul şi iubirea unui copil! La multe, multe primăveri!

Poezie pentru mami
– de VICTOR ONETE –

Mami, te iubesc
şi aş face orice!
Când sunt fericit,
mă transform într-un zâmbet de pisică.

Mami, te iubesc
şi când sunt fericit,
ma transform în zâmbetul tău.

Mami,
te arunc în iubire,
să fii fericită si frumoasă.

Aş vrea să cresc până la cer
şi să mângâi stelele.

Azi, tace-mă!

Azi, nu-mi vorbi!
Vreau doar să mă taci
în privirea ta.
Să-ţi curg în gânduri,
ca o licoare dulce-amăruie…

Eu să te dor,
tu să mă ierţi,
eu să te plâng,
tu să mă vrei…

Azi, doar frământă-mă
între degete,
ca pe o frunză
ce ţi s-a rătăcit în palmă!
Vei mirosi a nuc…

Uite, vezi?

Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în păr!

Acum mulţi ani,

era doar un mugur

ce începuse să zâmbească în suflet.

A crescut odată cu mine.

Rădăcinile au rămas acolo

şi vor fi chiar şi după ce

eu voi fi fost plecată

într-un alt timp …

Doar florile se vor scutura

peste tâmplele tale

şi vor avea mirosul

sărutului meu.

 

Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în ochi…

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)

Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată.  S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în  grijă, era vecina din stânga, cum  priveai spre poartă, vecina cu care  muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă.  Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus  să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv.  Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz,  din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

Am dat-o în dar, copilului meu

O primăvară frumoasă, dragii mei: doamne, domnişoare şi domni! Da, primăvara este şi a domnilor! 🙂 Să fiţi fericiţi, să vă rămână sufletul primăvăratic tot anul! >:D<

Am dat-o în dar, copilului meu

Am legat primăvara la ochi,
ca într-un joc
de-a baba-oarba.
M-am apropiat, încetişor
şi i-am spus
cât e de frumoasă.
Ea a zâmbit
ca o femeie cochetă
şi mi-a nins petale în suflet.
Mi-a prins fluturi în păr
şi mi-a mângâiat obrazul
cu adieri blânde.
M-a luat de mână, delicat
şi m-a plimbat prin crânguri.
Aşa, legată la ochi, cum era,
însufleţea fiecare colţişor
şi râdea…
Râdea mult şi voios.
Iar eu eram fericită,
ca atunci când mi-am născut băiatul.
Şi, de fericire, am luat primăvara
şi am dat-o în dar,
copilului meu.
(13.03.2009)