Poezie scrisă pe factura de curent

Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom hoinări pe drumuri neștiute,

ne vom trăi viața ca la carte,

fără a ne mai teme nici măcar de moarte.

 

Iubite, ne vom întoarce-n timp, cândva,

pe ăst pământ sau, poate, pe vreo stea,

pe o planetă aflată-n depărtare,

oriunde. Doar să fie numai soare.

 

Vom pune temelia unei alte lumi,

vom scormoni lutul cu ale noastre mâini,

vom construi neîncetat, iar când vom obosi

ne vom opri doar pentru a ne iubi.

 

Vom face pacturi noi cu Dumnezeu,

eu voi tu, tu vei fi eu,

vom cere grațieri pentru cei fără de păcat

și vom slăvi timpul pentru trăit, ce ne-a fost dat.

 

Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom păși pe drumuri ce nu ne-au fost sortite,

ne vom iubi sălbatic, primordial și fără teamă

că lumea din jurul nostru la moarte ne condamnă.

 

(09.02.2017 – vol. ”Din boabe de piper și coji de portocale”)

Când…

Când vom obosi, iubite,
ne vom așeza cuminți
pe o margine de lume,
pentru a nu încurca vremurile
și oamenii ce vor trece
pe lângă noi.

Îi vom privi tăcuți,
pentru a nu le tulbura
trecerea.

Dacă ne vor vedea,
vor ști
că am fost ca ei.

Dacă ne vor întreba,
le vom spune
că fericirea stă
în cele mai simple
și firești lucruri.

(23.07.2016 – vol. „Din boabe de piper și coji de portocală”)

Cum știu eu mai bine

Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Lacrimile lui Bujor

Bujor, un tânăr arătos, ce-abia deschise ochii către viață,
o fată întâlni, în drumul său de zi cu zi
și, cum o văzu, pe loc se-ndrăgosti,
că mândra era fata și mlădie, cu vino-ncoa’ și privire șugubeață.

I-ar fi vorbit. Ba i-ar fi furat chiar și-un sărut,
dar nu-ndrăznea nici măcar s-o privească
prea mult și fără să roșească
și-o iubea în taină, trist și tăcut.

Cum s-o fi-ntrebat:
oare cum o cheamă?
Sigur e o prințesă. Prea e diafană.
Iar el un simplu și-ndrăgostit băiat.

Dar nu știa Bujor că dulcea Margareta – așa o chema
pe fata diafană, cu privirea șugubeață
ce nu cunoștea nici ea prea multe despre viață –
în fiecare zi, drumul cu-al lui și-l potrivea.

Îl privea, la rându-i, bătând din gene ușor
și râdea în sinea-i de sfiala lui.
L-ar fi sărutat și-ar fi fugit hai-hui,
oriunde-n lumea mare cu tânărul Bujor.

Și jocul era același, până într-o zi,
când tinerii îndrăgostiți în ochi se priviră
și din drumul lor vrăjiți se opriră,
iar Margareta prinse a-i vorbi:

„- Știu că mă iubești! Și eu te iubesc!”
Bujor o sărută și în brațe-o strânge,
iar de fericire începe chiar a plânge.
Chiar așa s-a întâmplat, cum vă povestesc!

Străjerii

Mai ții minte nucul acela bătrân, sub care m-ai sărutat întâia dată?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași poartă.
Trecut-au ani de-atunci. Mulți, frumoși și buni.
I-am promis că ne vom întoarce și când vom fi bătrâni.

Mai ții minte teiul, sub care mi-ai spus că sunt frumoasă?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași casă.
Și lui i-am spus că ne vom întoarce într-o zi,
chiar de nu vom mai fi nicicând copii..

Mai ții minte salcâmul acela, sub care ne-am îmbrățișat?
Ne așteaptă și acum, lângă același sat.
Oare pentru câte iubiri o mai fi înflorit
Și câte povești de dragoste o mai fi nășit?

Mai ții minte …? Mai ții minte stejarul care ne-a cununat?
În brațele căruia credință pe vecie ne-am jurat?
Ne-așteaptă și acum, ca un străjer ceresc,
ducând cu el, prin vremi, al nostru „te iubesc!”

Cea făr’ de rost

Îţi voi fi lună şi-ţi voi fi soare,
îţi voi fi cer şi-ţi voi fi mare,
îţi voi fi ieri şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost….

Drum îţi voi fi şi-ţi voi fi cale,
dor îţi voi fi şi-ţi voi fi jale,
îţi voi fi mâine şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Ne vom reîntâlni, însă, cândva,
sub steaua mea, sub steaua ta,
ne vom iubi şi va fi fost
iubirea noastră cea cu rost.

Vom spune lumii-ntregi, apoi,
cum dragostea se-mparte doar la doi,
tu mă vei ierta, chiar de am fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Ce faci cu toamna?

– Ce faci cu toamna asta din suflet?
m-ai întrebat.
Ce să-ţi fi răspuns?
Că este toamna mea?
Că face parte din mine?
Tocmai de aceea nu aveam dreptul s-o păstrez.

-M-am gândit să-i fiu frunză,
ţi-am spus.
În căderea-mi, să mângâi o frunte plecată
sau un gând rătăcit,
un căţel pierdut,
un copil singur,
o lacrimă sau o privire
ce şi-a pierdut strălucirea.

– Şi, apoi? Pentru că nu-ţi va fi destul.
Ştii doar că nu-ţi va fi.
– Apoi, aş arde ca o candelă
la căpătâiul unui vis
sau aş încălzi un zâmbet îngheţat.
Ori aş topi o inimă ce a uitat să trăiască.

– Şi…?
– Şi aş mai fi un poem
pe care să-l citească în amurg cocorii
celor plecaţi în lume…

– Apoi?
– Apoi, aş fi toamna ta ….

Copilului meu

Copilul meu, când eu nu voi mai fi
şi vei avea şi tu copii,
să nu uiţi nicicând, iubirea mea,
că ei vor fi cu-adevărat averea ta.

Tu şi a lor mamă,
să le fiţi scut, să le fiţi armă,
să poată trece prin viaţă cu fruntea ridicată,
să le fii blând şi bun, să le fii Tată.

Să le fii far în cea mai neagră noapte,
să le fii ţipăt sau, după nevoie, şoapte,
să le cânţi despre oameni şi despre iubire
şi să le-arăţi ce-nseamnă adevărata fericire.

Să-i înveţi să râdă şi să plângă
şi să le spui că lumea, deşi poate fi şi strâmbă,
de vor şti să o respecte, va şti să îi iubească,
să-i mângâi des, pentru ca drept să crească.

Copilul meu, când eu nu voi mai fi
şi vei avea şi tu copii,
să-ţi aminteşti cum, din iubirea mea,
ţi-am făcut drum sprea steaua ta…

Tu şi eu

Am amuţit într-o cireaşă de mai.
Zâmbeam lumii. Tu zburai.

„De ce taci?” m-a întrebat vântul.
L-am mângâiat. Tu erai cuvântul.

O fetiţă a vrut cercei.
Era prinţesă. M-ai prins în părul ei.

Am amuţit într-o floare de cais.
Strângeam vise. Tu erai un iris.

„De ce taci?” m-a întrebat un cocor.
L-am sărutat. Tu erai dor.

Am amuţit într-un nai.
Zâmbeam lumii. Tu erai o cireaşă de mai.

Flori de liliac

În flori de liliac, mă voi întrupa
şi voi reveni, de mă vei chema,
voi fi parfumul tău de seară
şi vântul cald de primăvară.

Voi desena un alt apus
să ne putem spune ce a mai rămas de spus
şi timpul îl voi lua şi-am să-l prefac
într-un delicat buchet de alb liliac.

Te voi săruta cu întâia floare
şi-ţi voi fi iarbă şi-ţi voi fi zare,
voi înflori sub geamul tău
şi voi fi ruga-ţi către Dumnezeu.

Mă voi scutura în palma ta.
Să nu plângi însă. De mă vei rechema,
mă voi întoarce şi, cât mă vei iubi,
crenguţa ta de liliac voi fi.

Încă mai e timp

Cât, încă, mai e timp pentru iubire,
cât mai suntem vii şi ne mai zâmbim,
să ne iubim cu sete, să ne iubim fără oprire,
că nu-i departe clipa când n-o să mai fim.

Cât, încă, sufletul tresare la floarea de cireş
şi nu ne este teamă să trăim frumos,
să ne iubim intens şi fără greş,
să ne iubim curat, copilăros.

Cât n-am îngheţat de tot şi ne mai doare versul,
iar inima mai plânge pentru cel de lângă noi,
să ne iubim dumnezeiesc, iubirea fie-ne universul
în care să trăim în viaţa de apoi.

Încă mai e timp pentru iubire,
încă mai e timp pentru a fi noi…

Ascunde-mă

Ascunde-mă de mine. Într-o zi de toamnă,
prefă-mă într-o frunză, prefă-mă-ntr-o gutuie,
ba nu, mai bine în ploaie, norii să mă cearnă
într-o dimineaţă dulce-amăruie!

Ascunde-mă de tine, într-o clepsidră mică,
prefă-mă în nisip şi lasă-mă să-ţi curg,
prefă-mă într-un mac, sau într-o levănţică,
iar eu o să te alint cu fiece amurg.

Ascunde-mă de oameni într-un cuvânt de dor,
în chemări de iubire, în cioburi de speranţă,
cu dragoste şi rugă eu am să-i împresor,
şoptindu-le despre vise, şoptindu-le despre  viaţă…

S-ajungi bărbat, fiul meu!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copilul meu
şi mă rog, cu lacrimi, lui Dumnezeu:
să mi te ţină sănătos, s-ajungi bărbat,
să creşti puternic, fiul meu cel minunat!

Să cunoşti ce este fericirea,
să te-nvăluie, mereu, iubirea
şi, prin lumea mare să te poarte,
să-ţi dea Dumnezeu de toate!

Să-ţi trăieşti viaţa doar cu bucurie,
cu demnitate şi cu mândrie,
să fii bun şi inimos,
să creşti puternic, fiul meu frumos!

Întotdeauna, în preajma ta să fie
prieteni buni şi oameni dragi ţie,
să-ţi fie, la nevoie, ajutor,
să le fii sprijin, la jale şi la dor!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copil iubit
şi mă rog Fecioarei, ca-n ziua-n care te-am născut,
să ai viaţă lungă şi să ajungi bărbat,
să creşti frumos şi drept, fiul meu cel minunat!

La mulţi ani copiilor noştri, să ne trăiască sănătoşi, norocoşi, fără teamă de viitor!
La mulţi ani şi vouă, părinţi şi copiilor ascunşi în sufletul vostru!
Adulţii care renunţă la copilul din sufletul lor nu vor putea fi niciodată buni părinţi …

La mulţi ani, soţului meu! :)

La mulţi, mulţi ani, cu toată fericirea din lume, iubitul meu!

Poem
– soţului meu-

Sufletul meu picură albastru
stropi de gânduri îndrăgostite
peste sufletul tău.

Ochii mei şoptesc, în amurg,
rugăciuni cu miros de irişi imperiali,
la altarul inimii tale.

Mâinile mele sărută încet
furtunile de pe fruntea ta
şi-ţi ocrotesc visul.

Gândurile mele ascultă iubind
şoaptele tăcerii tale
şi-ţi dăruiesc mistere.

Inima mea am agăţat-o
la reverul hainei tale
să-ţi poarte noroc.

Azi, tace-mă!

Azi, nu-mi vorbi!
Vreau doar să mă taci
în privirea ta.
Să-ţi curg în gânduri,
ca o licoare dulce-amăruie…

Eu să te dor,
tu să mă ierţi,
eu să te plâng,
tu să mă vrei…

Azi, doar frământă-mă
între degete,
ca pe o frunză
ce ţi s-a rătăcit în palmă!
Vei mirosi a nuc…

Uite, vezi?

Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în păr!

Acum mulţi ani,

era doar un mugur

ce începuse să zâmbească în suflet.

A crescut odată cu mine.

Rădăcinile au rămas acolo

şi vor fi chiar şi după ce

eu voi fi fost plecată

într-un alt timp …

Doar florile se vor scutura

peste tâmplele tale

şi vor avea mirosul

sărutului meu.

 

Uite, vezi?

Mi-a înflorit primăvara în ochi…

S-ajungi bărbat, fiul meu!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copilul meu
şi mă rog, cu lacrimi, lui Dumnezeu:
să mi te ţină sănătos, s-ajungi bărbat,
să creşti puternic, fiul meu cel minunat!

Să cunoşti ce este fericirea,
să te-nvăluie, mereu, iubirea
şi, prin lumea mare să te poarte,
să-ţi dea Dumnezeu de toate!

Să-ţi trăieşti viaţa doar cu bucurie,
cu demnitate şi cu mândrie,
să fii bun şi inimos,
să creşti puternic, fiul meu frumos!

Întotdeauna, în preajma ta să fie
prieteni buni şi oameni dragi ţie,
să-ţi fie, la nevoie, ajutor,
să le fii sprijin, la jale şi la dor!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copil iubit
şi mă rog Fecioarei, ca-n ziua-n care te-am născut,
să ai viaţă lungă şi să ajungi bărbat,
să creşti frumos şi drept, fiul meu cel minunat!

26.08.2012

Palmele noastre

Sărutul tău,
cu iz de cireaşă amară,
mi se prelinge
pe buze,
până-n căuşul palmei.

Degetele tale,
cu miros de flori de câmp,
mi se preling
pe chip
până-n căuşul palmei.

Palmele noastre –
Rugăciune…

 

Eu te voi privi ca o Monalisă…

Pictează-mă aşa cum mă priveşti acum:
în lumina aceasta albastră,
ce-mi curge pe buze,
pe gât şi pe sâni!
Fă timpul să tacă
şi pune-mi-l în palmă,
pentru a-ntregi tabloul.
Desenează-mi conturul cu buzele,
iar ochii în cărbune.
Din două tuşe, împleteşte-mi părul cu raze de lună,
în două cosiţe ce-or să cadă
pe umerii rotunjiţi
de căuşul mâinilor tale.
Buzele… ei, bine, buzele
lasă-le să tremure de cuvinte…

Eu te voi privi ca o Monalisă răsfăţată
şi te voi răsplăti
aşternându-ţi, la picioare, inima.

Hai, să ne strigăm iubirea!

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ducă vântul, pe aripi de ecou, departe,
să se audă, până-n cea din urmă zare,
că nimeni şi nimic nu ne mai desparte!

Hai… să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ascundă vulturii-n vârf de munte,
de ploi şi de furtuni, s-o scalde-n soare,
s-o facă poveste, pentru cei ce vor s-o-asculte!

„Iubeşte-mă!, mi-ai spus, ţinându-mă de mână,
iubeşte-mă ca luna, ca noaptea şi ca vinul,
iubeşte-mă acum, şi ieri, şi mâine, făr-a privi în urmă,
iubeşte-mă tăcut, iubeşte-mă râzând şi eu-ţi voi fi destinul!”

Şi te-am iubit ca luna şi te iubesc şi mâine,
tu mi-ai fost destin şi soartă eu ţi-am fost
şi pod mi-ai fost şi drum mi-ai fost, spre tine,
iar lumea, dintr-o dată, a căpătat un rost.

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o scrie cronicarii-n ceaslovul de iubire,
când, ţinându-ne de mână, ne vom topi în zare
şi ne vom transforma într-o dulce amintire!

Din boabe de piper şi coji de portocală

Şi de mă voi naşte, iar şi iar,
din boabe de piper şi coji de portocală,
coborî-voi să-ţi aduc în dar,
încă o zi, încă un cer şi înc-o seară.

Voi curge lin, prin vene de copac,
de mă vei vrea, îţi voi picura în palmă,
în strai ţesut din frunze, am să mă-mbrac
şi-ţi voi fi dans şi foc şi-ţi voi fi toamnă.

Te voi îmbăta, apoi, de mine
şi te voi plimba prin sfere de iubire,
îţi voi fi cald şi-ţi voi fi bine
şi dor de viaţă îţi voi fi, şi amintire…

Voi râde parfum de amurg în flori de măr,
şi-l voi scutura peste lacrimi, să nu mai doară,
voi pleca, încet, încet, pe aripă de zbor,
eu, cea din boabe de piper şi coji de portocală.

M-ai cules cu buzele

Am visat
că mă plăsmuiai
dintr-o frunză.
Îţi zâmbeam mură,
în timp ce-mi sculptai ochii.

Trupul meu luase
formă de inimă.

Mă priveai,
în timp ce mă ţineai
în palmă.
Apoi, m-ai învăţat
să zbor.
Se făcea
că-mi creşteau
aripi albastre.

Trupul meu luase
formă de senin.

M-ai strigat
şi am curs peste tine
ca o ploaie.
M-ai cules cu buzele.

Somn uşor, iubitul meu!

Ţi-am sădit sărut în palmă
şi pe pleoape am pus un zâmbet,
fericite să adoarmă.
Inima-mi vibrează a cântec.

Somn uşor, iubitul meu!
Eu, la pieptu-ţi mă strecor,
să ne legene Morfeu,
dup-o noapte de amor!

Tu ţii pumnul strâns, cuminte,
să nu pierzi sărutul meu
şi m-adormi, cu dulci cuvinte,
vis de iarnă îţi sunt eu.

Cu braţe calde, eu te-mpresor,
Să dormi lin, ca un copil.
Iubitul meu, somn uşor!
Tu-mi zâmbeşti, te-afunzi docil.

Luna cerne peste noi,
pulbere de stele albastre,
adormi-vom amândoi –
înc-o noapte a vieţii noastre.

Matematica iubirii

Palmele noastre s-au intersectat

într-un punct de fugă

spre o altă lume.

Am crescut perpendicular

pe univers

şi am rătăcit printre

constelaţii.

Inimile noastre

s-au suprapus

într-un arc de cerc,

precum o sprânceană

ridicată a mirare.

Tu şi eu,

două necunoscute

ale aceleiaşi ecuaţii

cu soluţie unică.

Pasiune

Îţi aminteşti dimineaţa când mi-ai sărutat ochii, să mă trezeşti?

Voiai să-mi spui că mă iubeşti.

Mi-ai şters cu degetul un rid.

Ţi-am mulţumit, zâmbind.

M-am cuibărit în braţele tale, ca o felină.

Ce zi senină!

M-ai sărutat, apoi, pătimaş,

pe buze, pe gât, pe umărul golaş.

Trupul meu se contura în palmele-ţi fierbinţi,

ne priveam, zâmbind complice de gândurile necuminţi.

În cameră, mirosea a parfum şi a cafea proaspăt măcinată,

simţurile au luat-o razna, dintr-o dată.

Vă voi veghea mereu – poezie-testament (familiei mele)

Să nu m-aştepţi în seara astă,

voi fi fluture de noapte,

vă voi legăna cu şoapte

şi voi veghea asupra voastră.

 

Voi împleti raze de lună

şi-am să le agăţ la fereastră,

vă voi cânta de noapte bună

şi voi veghea asupra voastră.

 

Voi cerne pulberi de luceferi,

să strălucească-n noaptea albastră,

precum un lac înnobilat de nuferi

şi voi veghea asupra voastră.

 

Să nu m-aştepţi în seara astă,

voi fi departe, pe un nor,

voi fi dragoste, voi fi dor

şi voi veghea asupra voastră.

 

Mă voi preface, apoi, în răsărit,

să fim iarăşi împreună,

vom fi povestea cu final fericit,

noi, trei, ţinându-ne de mână.

Să ne scăldăm în toamnă, iubite!

S-a copt soarele a toamnă

şi picură miere pe frunze,

crizantema-i, deja, doamnă,

cerul ne plânge pe buze.

Pădurea s-a gătit de bal,

cu a ei trenă, arămie,

se scurge vinul în pocal

şi moare-ncet, viţa-de-vie.

Cocorii se duc în depărtări,

tufănica stă de veghe,

alergând în cele patru zări,

ziua-n calendar se pierde.

Se simte iz de mere date-n pârg,

în zare, se aude un clopoţel,

miroase a pâine coaptă pe câmp,

iar, în crame, a brumărel.

Să ne scăldăm în toamnă, hai, iubite,

să ne miroasă pielea a gutui,

să ne ţinem de mână, cuminţi, fără cuvinte,

ca atunci, când eram copii.

Iubirea ca un dans al fluturilor

Suflete împletite în cunună,

jumătăţi ce se caută înfiorate,

contopiri în geană de lună,

tăceri prefăcute în şoapte,

rotiri pe muzica luceferilor,

plimbări pe Caleea Lactee –

iubirea ca un dans al fluturilor,

iubirea cu gust de orhidee.

Tu şi eu – o singură vioară,

şoptind iubire la tâmpla zorilor,

tu şi eu şi o primăvară,

uniţi într-un dans al fluturilor.

Cum spuneam, am comis-o!

Despre asta este vorba:

Prima mea carte de poezii. Un vis împlinit… 🙂 Este în lucru (îmi dau de furcă ilustraţiile) şi cartea cu poezii pentru copii, în care voi fi coautoare, alături de Victor. 🙂  Ambele apar la Editura „Ars Docendi”.

Sper că nu v-aţi supărat că m-am jucat un pic cu voi, dar aşteptam să iasă de la tipar şi nici nu mi-o luaţi în nume de rău că mă laud. Însă este prea mare bucuria să nu o împărtăşesc cu voi. Sper să reuşesc să organizez şi o lansare a celor două cărţi; de fapt, două: una în Bucureşti şi una în Rm. Vâlcea.

Aceste două cărţi sunt cadoul meu pentru Victor şi pentru familia mea. Cine ştie, poate vor mai urma şi altele… 🙂

Vă mulţumesc că aţi intrat în jocul meu! Sunteţi nişte prieteni adevăraţi!

Plăsmuire

Te-am plăsmuit din gânduri vinovate de iubire,
te-am decantat din mireasma florilor de tei,
te-am cioplit din vise şi din dăruire,
te-am modelat din şoapte – să tăcem în doi.

Te-am desenat cu tuşă de rouă şi de răsărit,
ţi-am privit conturul cum se topeşte-n noi,
te-am inventat din cioburi de curcubeu rănit
şi te-am ascuns în suflet – să tăcem în doi.

Te-am plăsmuit din nopţi agăţate în colţ de stele,
te-am conturat cu degetul înmuiat în lună,
te-am cules din lacrimi mari, de albăstrele
să tăcem în doi, mereu pribegi şi pururea-mpreună.