Ai lor, ai mei, ai tăi, ai noştri …

Şi ei sunt copiii noştri!

Ei, copiii abandonaţi, copiii instituţionalizaţi despre care, putem crede, la un moment dat, că nu sunt „problema” noastră. Că responsabili sunt părinţii care le-au dat viaţă şi i-au aruncat ca pe nişte obiecte nefolositoare şi instituţiile care i-au luat „în primire”. Instituţii care, este adevărat, funcţionează din banii noştri, ai tuturor. Numai că, din păcate, aceşti copii sunt din ce în ce mai mulţi, iar statul le acordă, pentru întreţinere, pe zi, mai puţin decât plăteşte pentru un deţinut.

Ce nu trebuie noi să uităm este că aceşti copii, la împlinirea vârstei de 18 ani, vor fi azvârliţi în societate. Şi, din acel moment, noi vom începe să le pretindem să devină nişte adulţi responsabili, verticali, utili lor înşişi şi societăţii, adulţi care să respecte legea, convenţiile sociale, etc. Ceea ce este firesc! Numai că să nu uităm că noi, la rândul nostru, fie nu am ştiut, fie nu ne-am făcut timp, fie nu am dorit, nu i-am învăţat, de-a lungul copilăriei şi adolescenţei lor, cum să fie responsabili, buni, cum să înveţe, cum să nu-i urască pe cei ce nu sunt ca ei, cum să respecte, cum să trăiască normal, cum să iubească …

Ne place, sau nu, şi ei sunt copiii noştri şi avem datoria de a nu le întoarce spatele!

De exemplu, copiii din Centrul Pinocchio 3. Că despre ei este vorba în această nouă acţiune pe care o iniţiez: sunt 46 de copii, cu vârste între 3 şi 13 ani, 26 de băieţi şi 20 de fete. Au nevoie de mâncare, pentru gustările dintre mese, au nevoie de rechizite, de hăinuţe, de atenţie. 

De aceea, dacă doriţi şi puteţi, vă aştept ca, împreună, să strângem bani – sau bunuri – pentru ei şi, odată cu începerea şcolii, să le mai facem câte-o bucurie!
Cei ce doriţi să donaţi, orice, ştiţi unde mă găsiţi. 

Contul este RO56INGB0000999903764958, deschis, în lei, la ING BANK, titular ADELA ONETE. Vă rog să menţionaţi la natura plăţii: donaţie proiect Centru de plasament.

De asemenea, pe toţi cei care vor să-mi fie alături la cumpărături şi, ulterior, la Centru, când vom duce donaţiile, îi rog să-mi dea de ştire, pentru că trebuie ca, în cererile pe care le trimit către DGASPC sector 3, să menţionez persoanele care vor merge în vizită la copii. 

Ştiţi, totodată, că-mi puteţi solicita orice dovadă a banilor primiţi, precum şi a modului în care au fost cheltuiţi şi vi le voi pune la dispoziţie, fără ezitare!

Publicitate

Daniel

UPDATE: Gata, am făcut rost de monitor, astfel încât Daniel are, acum, un computer complet! Le mulţumesc pentru monitor, prietenilor mei, prof. Cristina Cioacă şi soţului ei, Marius Cioacă! 🙂

Bună să vă fie săptămâna, dragii mei!

Iar apelez la voi. La bunica soţului meu, la ţară, este un băieţel care are 8 ani. Din păcate, face parte dintr-o familie foarte săracă, a mamei. Tatăl l-a părăsit. Eu şi soţul meu vrem să-i ducem diverse lucruşoare: hăinuţe, rechizite, cărţi şi un calculator. Am reuşit să-i configurăm calculatorul, dar nu avem monitor.

De aceea, vă rog, pe cei din Bucureşti, sau din Vâlcea, dacă aveţi de donat un monitor de computer, ce nu vă mai trebuie, daţi-mi de ştire. Şi orice altceva doriţi să donaţi pentru un băieţel de 8 ani.

Este un copil extrem de inteligent, cu bun simţ, dornic să înveţe. Spunea că abia aşteaptă să înceapă şcoala, deşi face naveta, zilnic, spre şcoală şi înapoi, vreo 16 km. Este adevărat, cu un microbuz, dar tot navetă e. Însă face un motiv de bucurie şi din mersul cu microbuzul: „aşa, merg şi eu cu maşina! Îmi place la şcoală, pentru că vreau să învăţ multe lucruri!”

Dacă doreşte cineva să-i dăruiască ceva lui Daniel, mă poate contacta aici, pe blog, sau pe FB, https://www.facebook.com/adela.onete.
Mulţumiri!

Poziţia copilului

Am văzut, azi-noapte, filmul „Poziţia copilului”. Din păcate, mi-a înşelat cu mult aşteptările. La final, am rămas cu senzaţia că i-a lipsit „filmul”, filmului. Parcă văzusem o ştire, redată mai pe larg, dar, cumva, pe repede înainte. Da, subiectul este foarte actual şi plin de dramatism, indiferent din perspectiva căruia dintre personaje priveşti. Dar, punerea lui în scenă a lăsat de dorit: a lipsit profunzimea, au lipsit detaliile, trăirile.
Nu am apreciat deloc scena în care Carmen îi povesteşte mamei lui Barbu momentele de intimitate dintre ea şi acesta. Şi nu din exagerată sau falsă pudoare, ci pentru că mi s-a părut spus prea mult – aici, detaliile au fost exagerate şi prost dozate.

Însuşi modul în care a fost filmat m-a dus cu gândul că urmăresc un reportaj. Camera urmărea personajele într-un fel obositor.

La un moment dat, m-a încercat sentimentul că filmul este, cumva, o scuză pentru „beizadelele” – că tot e un termen la modă – care fac ce fac din cauza mamelor mult prea sufocante, prea imperative, chiar dacă ei, „copiii”, au 25-30 de ani…

Desigur, aceasta este percepţia mea asupra filmului, în simpla-mi calitate de spectator.

Voi aţi văzut filmul, cum vi s-a părut?

Părerea ta, în cartea mea :)

Dragii mei! Am o propunere pentru voi: în curând – sau cel puţin aşa sper/intenţionez – voi publica cea de-a doua carte de poezie: „Din boabe de piper şi coji de portocală.”
Vreau ca, în loc de prefaţă, să am comentariile/părerile voastre cu privire la poeziile mele. Aşa că vă rog, pe cei ce mi-aţi citit/îmi citiţi poezia – aici, sau pe facebook – şi aveţi un cuvânt de spus, să-mi lăsaţi comentariile voastre. Ele vor fi publicate cu numele vostru, dacă, evident, îmi veţi da acordul. 
Vă mulţumesc!