Arhive pe etichete: dimineaţă

Rătăcire


M-am rătăcit într-o lacrimă
şi am uitat drumul
spre înapoi.
De atunci,
în fiecare dimineaţă,
plâng pe câte-un obraz,
simţindu-le mirosul sufletelor.
Cel de copil
are mireasma unei primăveri,
în timp ce
sufletul unui adult
miroase a animal rănit.

M-am rătăcit
în privirea unui om
şi am pierdut cărarea
spre înapoi.
De atunci,
mă scald în fiecare
răsărit şi apus
de iubire
şi tresar
cu fiecare lacrimă.

24 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii

Pasiune


Îţi aminteşti dimineaţa când mi-ai sărutat ochii, să mă trezeşti?
Voiai să-mi spui că mă iubeşti.
Mi-ai şters cu degetul un rid.
Ţi-am mulţumit, zâmbind.
M-am cuibărit în braţele tale, ca o felină.
Ce zi senină!
M-ai sărutat, apoi, pătimaş,
pe buze, pe gât, pe umărul golaş.
Trupul meu se contura în palmele-ţi fierbinţi,
ne priveam, zâmbind complice de gândurile necuminţi.
În cameră, mirosea a parfum şi a cafea proaspăt măcinată,
simţurile au luat-o razna, dintr-o dată.

19 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

D’ale lui Victor


Ieri, după ce a plouat, l-am luat pe Victor să vadă cum miroase după ploaie. Şi el, adulmecând aerul, îmi zice:

„Mami, ploaia asta are miros de păsărele şi de flori”.

Îi spun, foarte des, lui Victor că îl iubesc. Azi de dimineaţă, vrând să-i fac o astfel de declaraţie, dar silabilisind (este un mod de-al nostru de a ne juca, uneori), îi spun:

– Te iu… şi aştept ca el să completeze.

Şi el o face prompt:
– …tube.

Cum să nu-l iubeşti?  🙂

8 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, inocenţă, mobilizarea la joacă, părinţi

Jurnalul unei dimineţi de mai – ultimul capitol


În drum spre casă, merse la piaţă şi-şi cumpără flori. Multe şi cât mai colorate, cât mai parfumate. Avea nevoie de frumos, avea nevoie de starea de bine cu care se trezise azi-dimineaţă, avea nevoie de dragoste, avea nevoie de o minune în viaţa ei rectilinie. De undeva, din apropiere, se auzea melodia lui Şeicaru, „dragostea-i destin străvechi/cu cireşe la urechi/te iubeşte dulce-amar/n-are vreme de cântar”. Nu ştia dacă să plângă sau să râdă.
Ajunsă acasă, aranjă florile în toate vazele pe care le avea, mai puse şi într-o oală de lut – iubea vasele de lut şi achiziţiona de oriunde găsea -, o mângâie pe Miţi, care o aştepta, ca în fiecare zi, lângă uşă, mieunând, când îi auzea paşii apropiindu-se („parcă ai fi căţel, îi spunea Ileana râzând, o să-ţi spun Azorel”) şi se îndreptă spre duş. Îşi pregăti baia cu spumă şi se cufundă, cu voluptate, în apa caldă care o îmbrăţişa din toate părţile. Închise ochii şi se lăsă în voia căldurii şi a spumei de baie. Simţea cum se destinde. Acum se putea gândi, fără şocul descoperirii, la e-mail-ul lui Mihai. Oare ce scrie? Poate vrea să-mi spună că s-a căsătorit. Simţi o strângere de inimă. Poate vrea să ştie dacă l-am iertat. Poate…
Sări din cadă. Gata cu suspansul. Acum se simţea pregătită să-l citească.
„Iubita mea, zeiţa mea,
nu ştiu cum să încep. Mi-e greu şi ştiu că ţi-e greu. Am atâtea să-ţi spun, dar mai ştiu şi că toate cuvintele lumii ar fi de prisos. De ce-ţi mai scriu, atunci, nu? asta te-ntrebi. Aş vrea să comprim timpul, să rescriu pagina întreruptă în acea zi de septembrie…Ţi-am scris mereu, dar ştiu că nu ai citit. Te cunosc. Asta nu m-a împiedicat, totuşi, să o fac. După două luni, am vrut să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că am fost un prost – da, e puţin spus, ai dreptate – dar nu mi-ai răspuns. Fără tine, nimic nu avea valoare. Am încercat să fac rost de numărul tău de telefon
– Ileana îşi schimbase numărul de telefon, după plecarea lui Mihai şi ştia de la prieteni că încercase să-l afle – dar niciunul dintre cei întrebaţi nu a vrut să mi-l spună. Nici măcar prietenii mei cei mai buni. Eram un damnat, nu? Greşisem fundamental. Mă încurc în gânduri, în sentimente, în senzaţii…şi nu pot continua…
Vreau, doar, să ştii că m-am întors în ţară. Vreau să ne vedem, Ileana. Vreau să ştiu dacă mai putem salva ceva din dragostea noastră – şi, nu spune, te rog, că e prea târziu, nu încă. Te-am rănit şi nu-mi vor ajunge o mie de vieţi să repar asta… Dar, te rog, hai să ne vedem, de dragul iubirii noastre… şi, refuz să spun, trecute. Vreau să ştii că m-am întors numai pentru tine. Poate nu mai are nicio importanţă. Dar am simţit nevoia să o fac, să mai cerşesc o şansă. Oricine are dreptul la a doua şansă, nu? Aceşti ultimi doi ani au fost cei mai trişti ani din viaţa mea. M-am risipit,
m-am pierdut, am trăit din inerţie. „
Ileana citea şi lacrimile i se prelingeau tăcute pe obraji, înnodându-se, undeva, în poală.
Nu-şi dădea seama ce simte, nu ştia ce trebuie să simtă. „Prostule, prostule, prostul lumii!”, gândea ea.
„Mai vreau să-ţi spun că voi rămâne în ţară o săptămână. Dacă nu vei vrea să ne vedem, voi pleca, înapoi, în Canada, pentru totdeauna. Nu voi putea trăi aici fără tine. Acum sunt la Cheia, la Pensiunea Ana. Îţi mai aminteşti? 🙂
Numărul meu de telefon: 0766.240…..
Te iubesc, zeiţa mea!”

După trei zile de zbateri, de certuri cu ea însăşi, Ileana hotărî că Mihai merita, măcar, să se vadă. Nu ştia dacă l-a iertat, nu ştia dacă ar mai putea-o lua de la capăt, dar, cei zeci ani trăiţi împreună, trebuiau, cel puţin, comemoraţi cumva.
A patra zi, cu inima cât un purice şi cu un bagaj ce conţinea strictul necesar, Ileana porni spre Cheia.
Ieşi cu greu din Bucureşti şi se îndrepta spre DN1, în direcţia Ploieşti-Măneciu-Cheia. Era o seară frumoasă. Cerul îşi prinsese cei mai strălucitori butoni şi flirta cu o lună prea plină de ea, cochetă şi zâmbitoare. Ileana încerca să-şi stăpânească emoţiile şi să nu facă niciun fel de scenariu cu privire la întâlnirea ce urma să aibă loc. „Oare cum arată Mihai acum?” Nu trecuseră decât doi ani, este adevărat, dar ei i se păruseră o veşnicie.
Drumul se întindea, leneş şi nepăsător, în faţă. Inima Ilenei tura cu o viteză din ce în ce mai mare. „Noroc că nu există radare pentru inimă.”, îşi zise. „Cu siguranţă aş fi…” şi gîndul i-a fost frânt de două faruri puternice şi un tir ce apăruse din senin. O fracţiune de secundă a durat totul. S-a aşternut tăcerea şi a început agonia.
„- 1,2,3, acum, pe targă!”, a fost tot ce a mai putut auzi. „Ni-no-ni-no-ni-no”, salvarea îşi făcea, cu greu, loc.
La spital, s-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Ciocnirea celor două autoturisme, fusese, iniţial, frontală, după care, maşina ei a fost azvârlită sub tirul ucigaş, al cărui şofer îşi pierduse răbdarea şi intrase într-o depăşire forţată. Ileana suferise multiple răni la cap şi nu numai. Fiind în comă, era conectată la tot felul de aparate. La un moment dat, creierul ei, obosit de atâtea întrebări fără răspuns, a hotărât să se odihnească. O lacrimă aluneca pe obrazul palid, ca un bob de rouă stingher. Numai inima se încăpăţîna să bată. „Aş fi mers cu tine până la capătul lumii, Mihai…” Poate pentru că, atâţia ani, primise „sărutul cu apă vie.” Intrase în moarte clinică. Acum, trăia artificial şi inert – era tot ce urâse vreodată.
Dar nu avea să fie pentru prea multă vreme. Părinţii ei ştiau ce au de făcut.
Odată, Ileana le spusese, împotriva protestelor acestora, că, dacă avea să i se întâmple vreodată ceva şi se va putea, să fie de acord cu donarea a tot ce se putea dona. Era testamentul ei. Cu sufletele sfâşiate, familia a semnat actele necesare. Cumva, în sinea lor, credeau că, aşa, Ileana va continua să trăiască.
Dintre toate „darurile” ei, inima o primise un tânăr de 20 de ani.
În sfârşit, Ileana avea copilul ei. Dăruise viaţă…

Eu nu-mi mai aparţin,
eu sunt a soarelui şi a lunii.
Sunt mireasa lumii.
Voi naşte stele şi le voi da viaţă,
mă voi însoţi cu cerul
şi voi zâmbi curcubeu,
mă voi însoţi cu vântul,
voi şopti cântece de leagăn, în amurg
şi voi mângâia suflete obosite.
Mă voi însoţi cu ploaia
şi voi spăla păcate.

Eu nu-mi mai aparţin.
Eu sunt mireasa lumii.

sfârşit

Capitolul III

Capitolul II

Capitolul I

16 comentarii

Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate

Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul III)


Era o după-amiază de toamnă molatecă. Ei doi stăteau turceşte lângă măsuţa de cafea şi ascultau Vivaldi. Pe fereastra deschisă, intra o lumină ca o miere de salcâm, ce se prelingea spre amurg.
Mihai era mai tăcut ca de obicei. De fapt, cam de o săptămână, Ileana observase că ceva îl preocupă. Nu primea din partea lui decât răspunsuri gen: „Iartă-mă, iubito, sunt doar mai obosit!” sau „Nu am nimic, mă preocupă un proiect şi nu ştiu cum să-i dau de capăt. Nu-ţi bate tu, capul. Mai bine, sărută-mă. Sărută-mă mult şi ţine-mă în braţe.” Ileana, însă, îl cunoştea atât de bine… Ştia şi simţea că ceva nu este în regulă. Oricât ar fi vrut să afle ce-l bântuie pe iubitul ei, învăţase să nu-l preseze. Îi era teamă, dar avea răbdare. Să fie bolnav? Să aibă probleme la serviciu? Să fi apărut o altă femeie? Se chinuia, punându-şi sumedenie de întrebări, dar aştepta.
Îşi aduse aminte de cum s-au cunoscut. La o zi de naştere a unei prietene, care avea un prieten, ce mai adusese şi un amic – pe Mihai. A fost, cumva, un coup de foudre. Ochii ei negri şi ochii lui albaştri au făcut totul. Nu a fost nevoie de cuvinte, nu a fost nevoie de clişee. Parcă se mai cunoscuseră cândva, se îndrăgiseră, iar, acum, s-au regăsit şi urmau a continua de unde rămăseseră, simplu şi firesc. Din acel moment, nu s-au mai despărţit. Aproape că prietenii lor deveniseră geloşi, se simţeau neglijaţi. Cu timpul, însă, au înţeles că „aştia doi sunt bolnavi de dragoste. Iar boala asta este incurabilă. Nu mai ai ce le face” şi i-au lăsat în iubirea lor, bucurându-se pentru ei şi visând, fiecare, în sinea sa, la o poveste asemănătoare.
Făceau totul împreună şi se iubeau mai mult, şi mai mult cu fiecare zi, cu fiecare an ce trecea peste ei. Erau fericiţi. Poate prea fericiţi. Uneori, Ilenei i se făcea teamă: ce preţ are fericirea asta? Ea ştia foarte bine că, în viaţă, totul are un preţ. Dar se simţea iubită, de Mihai şi, chiar, de Dumnezeu. Era prima ei relaţie serioasă, era jumătatea pe care o căutase dintotdeauna.
„Ilenucă, mamă, să nu stai necununată!, îi zisese, odată, bunica ei. Nu e vorba de primărie, că ce bălmăjesc ăia acolo, ştiţi şi voi, dar să te cununi în faţa lui Dumnezeu, că e păcat să n-o faci!”.
Şi s-au cununat în faţa lui Dumnezeu. Era într-o zi de aprilie, într-una dintre călătoriile lor prin ţară, într-un sătuc de munte. Vorbiseră cu preotul de acolo şi, nu ştiau prin ce minune, acesta acceptase să-i cunune, fără să fie căsătoriţi oficial. De fapt, era o altfel de slujbă, nu era slujba propriu-zisă a cununiei. Era ca un fel de binecuvântare a dragostei lor. Bisericuţa de lemn era primitoare şi, totodată, solemnă. Ileana, îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, din in, avea pe cap o coroniţă din flori de măr. Mihai purta, la rîndul lui, un costum de culoare deschisă, tot din in.
Şi-au spus şi jurămintele, aşa în felul lor:

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
la sărbătoarea nopţilor albastre,
e atâta viaţă şi atâta dor,
că-i sărbătoarea cununiei noastre.

E iubire şi e soare mult,
e visare şi e frumuseţe,
eu, fericită, stau şi te ascult
şi totul pare ca într-o poveste.

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
privesc la tine, ca la o zeiţă,
suntem doar noi şi-un tainic adevăr
iar inima mi-e plină de dorinţă.

Îşi aminteşte, roşind, că ar fi vrut să facă dragoste acolo, pe iarba abia răsărită, din curtea bisericuţei.
Deşi discutaseră de atâtea ori despre a se căsători oficial, nu făcuseră niciodată un scop în sine din asta. Şi timpul trecuse şi trecuse şi rămăseseră doar cununaţi în faţa lui Dumnezeu, în felul lor special. Făceau haz de cum suna Ileana Kiss. „O-ho şi ce mai kiss, Ileana, spunea Mihai, luând-o în braţe, cum n-o face nimeni!”
Singurul of al Ilenei era lipsa unui copil. Era tot ce-i întuneca iubirea. Mihai tot amâna momentul, dintr-un egosim greu de înţeles. Iar ea îl iubea prea mult, pentru a i se opune, într-un fel sau altul. Nu voia să forţeze lucrurile, mai ales că era vorba despre un lucru atât de special.
În după-amiaza aceea de septembrie, Ileana a încercat, din nou, să deschidă discuţia despre posibilitatea de a avea un copil. Simţea din ce în ce mai acut nevoia de a strânge în braţe propriul ei copil. Îi iubea pe ai prietenilor, îi adora pe cei ai fratelui ei – era mătuşa perfectă – dar se simţea incompletă. Ştia că ar fi putut fi o mamă bună. Pe de altă parte, spera, cumva, ca discuţia să-l determine pe Mihai să mărturisească ce îl preocupa. Şi Mihai a făcut-o, clar şi la obiect:
– Ileana, nu e momentul potrivit. „Din nou, nu-i momentul potrivit?!”, gândi cu amărăciune Ileana.
– Ştii, mi s-a oferit posibilitatea unei burse în Canada, pentru doi ani, la o şcoală postdoctorală şi mă gândeam să nu las să treacă pe lângă mine. Ce zici, ţi-ar plăcea să plecăm în Canada?
– Şi ce să fac eu în Canada, Mihai?
– Te specializezi şi tu în Management şi Comunicare în afaceri, de exemplu.
– Mihai, nu am discutat niciodată să plecăm din ţară, altfel decât în concedii. De ce tocmai acum? Nu sunt împotriva specializărilor şi autodepăşirilor, cum bine ştii, dar nu este prea brusc? De când ai luat hotărârea asta? Asta era ceea ce te măcina de vreo săptămână, aşa-i? De ce nu mi-ai spus de la început?
– Mi-era teamă…
-Ţi-era teamă, Mihai? De ce anume ţi-era teamă, că nu voi fi de acord? Şi asta îţi dă dreptul să iei hotărâri radicale de unul singur cu privire la viaţa amândurora? Ileana îşi înghiţea cu greu lacrimile. Nu-i venea să creadă că trăiesc acest moment, i se părea că este un coşmar şi-şi dorea să se trezească. Mihai al ei nu putea să se fi schimbat atât de neaşteptat. Ea nu putea să se fi înşelat asupra lui atâta vreme! O lua ameţeala. Spune-mi, te rog, când ai aplicat pentru bursă, cu cât timp în urmă?
Mihai tăcea.
– Când? Acum o lună, două, trei, acum un an, când? De ce n-ai spus nimic?
– Când am aplicat, nu credeam că voi câştiga. A fost mai mult un pariu cu mine însumi. Am vrut să-ţi spun atunci dar, fiind aproape sigur că nu voi câştiga, am hotărât să-ţi spun când voi fi primit răspunsul.
– Pe care l-ai primit acum o săptămână, desigur… Şi nici atunci nu ţi-ai găsit cuvintele…
– Dar, Ileana, vom fi tot noi doi, însă în altă parte. Ne vom duce iubirea cu noi.
– Este vorba despre încredere, Mihai. Despre cum mi-ai înşelat încrederea. Încerc să înţeleg cum de este posibil să avem această discuţie. Nu este vorba despre nimic altceva, decât despre încredere. Şi nu mai am nimic de spus. Îţi doresc să-ţi împlineşti visul, să te regăsesşti, să te reinventezi, să faci ce crezi tu de cuviinţă că te va face fericit. Voi veni mâine să-mi strâng lucrurile.
Sper să ai decenţa să nu fii acasă. Îţi voi lăsa cheia în cutia poştală. Să nu mă mai cauţi, Mihai.
– Nu se poate termina totul acum, Ileana. Te rog, hai să găsim o soluţie! Nu lua totul aşa în tragic. Sunt zece ani, nu-ţi dai seama?!
– Nu se termină, acum, Mihai. S-a terminat în momentul în care ai ales altă cale. Tu ai aruncat cei zece ani şi pe cei ce ar fi putut urma. Poate chiar am fi plecat amândoi. Cu tine, aş fi plecat şi la capătul lumii, ştii bine…
Îşi aminteşte că s-a îmbrăcat în grabă şi a fugit spre maşina parcată în faţa clădirii în care locuise până atunci.
Se mutase la Mihai, dar nu renunţase nici la apartamentul ei. De obicei, îl închiria. Spre norocul ei, acum era liber. La un moment dat, nu mai voise să-l închirieze. Să fi fost un presentiment?
A condus cu greu, a ajuns acasă, s-a prăbuşit în pat şi a început să plângă. Tare, cu sughiţuri, fără oprire. Simţea că i se amputase sufletul. Se aştepta să vadă propriu-i sânge şiroind. Aşadar, venise ziua în care trebuise să plătească preţul… Nu avea destulă putere s-o facă demn. Ar fi vrut să nu se mai oprească din plâns. Şi, o săptămână, nici nu se oprise. Oricât ar fi încercat prietenii şi familia s-o scoată din starea în care căzuse, eforturile au fost zadarnice. Nici măcar nu mai era furioasă pe Mihai. Era furioasă pe ea însăşi pentru că îşi imaginase că-l cunoaşte. Nu regreta anii pe care şi-i dăruiseră reciproc, dar tabloul nu mai era perfect.

va urma

Ultimul capitol

Capitolul II

Capitolul I

9 comentarii

Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate

Jurnalul unei dimineţi de mai (capitolul I)


Dimineaţa asta i se părea cea mai frumoasă din ultimii… o sută de ani. Aşa se simţea, ca având o sută de ani.
Dar, azi nu voia să se simtă copleşită de nimic; a dormit bine, s-a trezit bine; cum nu se mai întâmplase de mult. Deschise fereastra. Păsările ciripeau, care de care mai gălăgioase, la geamul ei şi cântecele lor îi sporeau starea de bine. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut lipsi azi de la birou! Dar nu putea. Şi-ar fi pus ginşii, tricoul de bumbac preferat, şi-ar fi prins părul, neglijent, într-o coadă de cal, după care ar fi plecat în parc! Să citească sau, pur şi simplu, să stea pe o bancă şi să privească vrăbiile, scăldându-se în praf, sau oamenii care ar fi trecut pe lângă ea, sau copiii, jucându-se. Iubea copiii. Mult. Şi faptul că avea, deja, aproape patruzeci de ani şi că lăsase timpul, iubiţii, jobul să-i răpească această bucurie, era cea mai mare tristeţe a ei. Nici faptul că era singură acum, nici că, până la urmă, aşa-zisa carieră nu-i mai oferea, din păcate, satisfacţiile de altădată, nu reuşeau să o demoralizeze mai mult decât că nu avea copii. Da, e adevărat, teoretic, încă nu era prea târziu.
Doar sunt atâtea, fată, care au făcut copii la 40 de ani, îi spuneau prietenele. Tu ce ai?!
Hei, de-ar fi aşa de simplu… Câteodată, se ura că nu putea gândi mai puţin complicat, fără să despice firul în patru. Dar, dacă o făcea ea pentru lucruri mai puţin importante, pentru un asemenea pas…
La toate astea, se gândea în timp ce urma ritualul din fiecare dimineaţă premergător plecării la birou. Din ceaşca de cafea, aburii răspândeau o mireasmă familiară, jucăuşă. Miţi rostogolea un pluş pe parchetul din living şi, din când în când, se mângâia, torcând, de picioarele ei încălţate în papucii de casă, albi şi pufoşi.
Începu sa fredoneze o melodie veche, veselă, pe care o asculta, în copilărie, la radioul bunicii. Bunica… Ciudat cum lucruri care, în mod normal, o întristau, în dimineaţa asta le putea „privi” cu zâmbetul pe buze, cu o nevoie acută de a şi le aminti şi analiza.
„- Ilenucă, mamă, îi spunea bunica ei, cu puţin timp înainte să plece dincolo, discret şi liniştită, aşa cum a trăit, să nu rămâi singură, mamă, că-i rea singurătatea! Ascultă, aci, la mine, e rău cu rău, da’ mai rău fără rău. Uite eu, după ce a murit bietu’ bunicu-tău, nu m-am învrednicit să-mi refac viaţa şi m-am chinuit singură cu cinci copii, că mă gândeam că cine mă ia pe mine cu cinci copii şi cum poate cineva să vrea să crească şi să iubească odoarele altuia. Mare prostie am făcut, muică, mare prostie că şi copiii au crescut fără tată şi eu m-am ostenit singură cu toate. Dar dacă aşa a vrut bunul D-zeu, să mi-l ia pe Costel!

Şi bunica işi ştergea ochii cu colţul baticului de pe cap. Trecuseră cincizeci de ani de atunci, dar amintirea soţului ei tot îi seca sufletul, cum zicea ea. Îl iubise, fugise cu el de la şaisprezece ani, că deh, părinţii ei, „chiaburi” fiind, nu-l puteau accepta pe sărăntoc, chit că era „înalt ca bradu’ şi frumos, muică, frumos, de se-nvârteau toate în jurul lui, la horă în sat şi, mai ales, bun, ca pâinea caldă”. Făcuseră cinci copii. Erau tineri, dar vrednici şi cu „minţile la locul lor”. Reuşiseră să-şi încropească o gospodărie frumuşică: o casă cu trei camere – „casa mare” – , o bucătărie de vară – „cunia” unde Ileana dormea cu bunica şi cu fratele ei, Ştefan, când erau mici şi părinţii fuseseră nevoiţi,  să-i dea ei să-i crească, până când au început şcoala – „de, mumă, ei au servici, cine să stea cu voi?”. Îşi aminteşte şi acum, cu nostalgie, de gutuiul de lângă casa mare, în care se urcau ca într-un leagăn…
„- Şi i-am spus, Ilenucă, în sâmbăta aia, să nu se mai ducă la lucru, i-am spus, parcă aveam aşa, un cui în inimă. I-am zis: nu te mai duce azi, Costele, lasă că pot ăia să sape la drumuri şi fără tine, că nu degeaba eşti şeful lor. Nu te mai duce că, uite, e târg la Pleniţă şi avem atâtea de luat, copiii aştia sunt desculţi, nu mai am boabe pentru păsări… Dar nu m-a ascultat, că zicea că el nu poate să stea acasă să-şi rezolve problemele şi oamenii lui să sape la şanţuri. Că tocmai de-aia e şeful lor, să fie acolo, cu ei – aranjau drumurile că-şi anunţase vizita, în sătucul lor de câmpie, Gheorghe Gheorghiu Dej şi trebuia totul terminat repede. <Lasă, Tanţo, că o să mergem duminică în târg, că nu pleacă târgul nicăieri, tot acolo o să-l găsim.> Şi a plecat râzând, după ce şi-a pupat „puradeii”, cum le zicea el, copiilor – toţi erau micuţi – maică-ta avea trei ani, unchi-tu, care era ăl mai mic, avea un an iar a mai mare avea zece ani. Dacă aş fi ştiut, Ilenucă, mamă, că atunci va fi utima oară când o să-l mai văd în viaţă, nu ştiu ce aş fi fost în stare să fac să-l opresc. Când m-am dus la amiază cu coşul cu mâncare, m-am întâlnit cu Vasile a lu’ Mutu, venea spre mine să mă anunţe că pe Costel al meu a căzut malu’. Pe el şi pe Nicu a’ lui Bâzdoacă, numai că pe ăla l-au putut scoate viu, era mai la suprafaţă. Costel era pe fundul şanţului, că aşa era el, se băga unde era mai greu. Şi, când au reuşit să-l scoată, era prea târziu…”
De ce imi amintesc toate astea azi? – se întreba Ileana, în timp ce-şi aşeza laptopul în geanta lui. Nu-şi putea răspunde, dar un lucru era cert: astăzi, pentru prima oară, după zece ani, putea, oarecum, să accepte moartea bunicii. Nu că acum i-ar fi mai puţin dor… Numai că, în sufletul ei, începuse să prindă rădăcini ideea că cei doi bunici s-au reîntâlnit şi că, în sfârşit, îşi trăiesc povestea de dragoste, departe de orice i-ar mai putea despărţi. Zâmbi din nou. Şi-i închipuia îmbrăţişaţi, într-un tangou vechi, privindu-se în ochi, fără să-şi vorbească. Îşi surâdeau şi era de ajuns.

– va urma –

Capitolul II

5 comentarii

Din categoria proză

Noapte bună, copilaş… (Poezii pentru Victor, poezii pentru copii)


Noapte bună, copilaş,
dormi uşor,
iar de sus, un îngeraş,
îţi va cânta pe-un norişor:

„Noapte bună, puişor,
să visezi frumos,
noapte bună, somn uşor,
legănat duios!

Soarele, de dimineaţă,
te va mângâia,
o nouă zi, plină de viaţă,
te va-ntâmpina!”

Noapte bună, copilaş….

Scrie un comentariu

Din categoria poezii pentru copii