Cum știu eu mai bine

Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Lacrimile lui Bujor

Bujor, un tânăr arătos, ce-abia deschise ochii către viață,
o fată întâlni, în drumul său de zi cu zi
și, cum o văzu, pe loc se-ndrăgosti,
că mândra era fata și mlădie, cu vino-ncoa’ și privire șugubeață.

I-ar fi vorbit. Ba i-ar fi furat chiar și-un sărut,
dar nu-ndrăznea nici măcar s-o privească
prea mult și fără să roșească
și-o iubea în taină, trist și tăcut.

Cum s-o fi-ntrebat:
oare cum o cheamă?
Sigur e o prințesă. Prea e diafană.
Iar el un simplu și-ndrăgostit băiat.

Dar nu știa Bujor că dulcea Margareta – așa o chema
pe fata diafană, cu privirea șugubeață
ce nu cunoștea nici ea prea multe despre viață –
în fiecare zi, drumul cu-al lui și-l potrivea.

Îl privea, la rându-i, bătând din gene ușor
și râdea în sinea-i de sfiala lui.
L-ar fi sărutat și-ar fi fugit hai-hui,
oriunde-n lumea mare cu tânărul Bujor.

Și jocul era același, până într-o zi,
când tinerii îndrăgostiți în ochi se priviră
și din drumul lor vrăjiți se opriră,
iar Margareta prinse a-i vorbi:

„- Știu că mă iubești! Și eu te iubesc!”
Bujor o sărută și în brațe-o strânge,
iar de fericire începe chiar a plânge.
Chiar așa s-a întâmplat, cum vă povestesc!

Străjerii

Mai ții minte nucul acela bătrân, sub care m-ai sărutat întâia dată?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași poartă.
Trecut-au ani de-atunci. Mulți, frumoși și buni.
I-am promis că ne vom întoarce și când vom fi bătrâni.

Mai ții minte teiul, sub care mi-ai spus că sunt frumoasă?
Ne așteaptă și acum, lângă aceeași casă.
Și lui i-am spus că ne vom întoarce într-o zi,
chiar de nu vom mai fi nicicând copii..

Mai ții minte salcâmul acela, sub care ne-am îmbrățișat?
Ne așteaptă și acum, lângă același sat.
Oare pentru câte iubiri o mai fi înflorit
Și câte povești de dragoste o mai fi nășit?

Mai ții minte …? Mai ții minte stejarul care ne-a cununat?
În brațele căruia credință pe vecie ne-am jurat?
Ne-așteaptă și acum, ca un străjer ceresc,
ducând cu el, prin vremi, al nostru „te iubesc!”

Cea făr’ de rost

Îţi voi fi lună şi-ţi voi fi soare,
îţi voi fi cer şi-ţi voi fi mare,
îţi voi fi ieri şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost….

Drum îţi voi fi şi-ţi voi fi cale,
dor îţi voi fi şi-ţi voi fi jale,
îţi voi fi mâine şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Ne vom reîntâlni, însă, cândva,
sub steaua mea, sub steaua ta,
ne vom iubi şi va fi fost
iubirea noastră cea cu rost.

Vom spune lumii-ntregi, apoi,
cum dragostea se-mparte doar la doi,
tu mă vei ierta, chiar de am fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Tu şi eu

Am amuţit într-o cireaşă de mai.
Zâmbeam lumii. Tu zburai.

„De ce taci?” m-a întrebat vântul.
L-am mângâiat. Tu erai cuvântul.

O fetiţă a vrut cercei.
Era prinţesă. M-ai prins în părul ei.

Am amuţit într-o floare de cais.
Strângeam vise. Tu erai un iris.

„De ce taci?” m-a întrebat un cocor.
L-am sărutat. Tu erai dor.

Am amuţit într-un nai.
Zâmbeam lumii. Tu erai o cireaşă de mai.

Flori de liliac

În flori de liliac, mă voi întrupa
şi voi reveni, de mă vei chema,
voi fi parfumul tău de seară
şi vântul cald de primăvară.

Voi desena un alt apus
să ne putem spune ce a mai rămas de spus
şi timpul îl voi lua şi-am să-l prefac
într-un delicat buchet de alb liliac.

Te voi săruta cu întâia floare
şi-ţi voi fi iarbă şi-ţi voi fi zare,
voi înflori sub geamul tău
şi voi fi ruga-ţi către Dumnezeu.

Mă voi scutura în palma ta.
Să nu plângi însă. De mă vei rechema,
mă voi întoarce şi, cât mă vei iubi,
crenguţa ta de liliac voi fi.

Uniţi în primăvară

Să plouă cu primăveri, peste noi, iubite
şi să ne ude pân-la piele,
să ne prefacă-n iarbă, sau în ciute,
ca-ntr-un magic basm, cu iele.

Să ne-nflorească piersicii în palmă,
în suflet, luna culcuş să îşi facă,
să-mbătrânim tăcuţi, apoi, în toamnă.
pe aripi de cocori, ce vin şi pleacă.

Să ne curgă ceru-n fâşii de curcubeu,
cu pământul mare să facem legământ
şi vom fi, de-a pururi, tu şi eu
uniţi în primăvară, cu-acelaşi jurământ.

Să plouă cu primăveri peste noi, iubitul meu,
Să ne-nflorească piersicii în palmă,
să ne curgă ceru-n fâşii de curcubeu,
să fii al meu domn, să fiu a ta doamnă!

La mulţi ani, soţului meu! :)

La mulţi, mulţi ani, cu toată fericirea din lume, iubitul meu!

Poem
– soţului meu-

Sufletul meu picură albastru
stropi de gânduri îndrăgostite
peste sufletul tău.

Ochii mei şoptesc, în amurg,
rugăciuni cu miros de irişi imperiali,
la altarul inimii tale.

Mâinile mele sărută încet
furtunile de pe fruntea ta
şi-ţi ocrotesc visul.

Gândurile mele ascultă iubind
şoaptele tăcerii tale
şi-ţi dăruiesc mistere.

Inima mea am agăţat-o
la reverul hainei tale
să-ţi poarte noroc.

Azi, tace-mă!

Azi, nu-mi vorbi!
Vreau doar să mă taci
în privirea ta.
Să-ţi curg în gânduri,
ca o licoare dulce-amăruie…

Eu să te dor,
tu să mă ierţi,
eu să te plâng,
tu să mă vrei…

Azi, doar frământă-mă
între degete,
ca pe o frunză
ce ţi s-a rătăcit în palmă!
Vei mirosi a nuc…

Din aburi de cafea

Mă voi întrupa
din flori de levănţică şi aburi de cafea,
în fiecare dimineaţă şi-n fiecare seară,
îţi voi fi simfonie, cu miros de scorţişoară.

Mă voi prelinge, încet, pe buzele fierbinţi,
voi curge, apoi, lasciv, în palme-ţi, să mă alinţi,
voi fi a ta iubită, cea veşnic răsfăţată,
vei fi al meu iubit şi-a noastră lumea toată.

Povestea e aşa: iubirea nu piere niciodată,
aşteaptă numai să fie reîntrupată:
din flori de levănţică, din aburi de cafea,
dintr-un mesteacăn singur, din pulbere de stea.

S-ajungi bărbat, fiul meu!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copilul meu
şi mă rog, cu lacrimi, lui Dumnezeu:
să mi te ţină sănătos, s-ajungi bărbat,
să creşti puternic, fiul meu cel minunat!

Să cunoşti ce este fericirea,
să te-nvăluie, mereu, iubirea
şi, prin lumea mare să te poarte,
să-ţi dea Dumnezeu de toate!

Să-ţi trăieşti viaţa doar cu bucurie,
cu demnitate şi cu mândrie,
să fii bun şi inimos,
să creşti puternic, fiul meu frumos!

Întotdeauna, în preajma ta să fie
prieteni buni şi oameni dragi ţie,
să-ţi fie, la nevoie, ajutor,
să le fii sprijin, la jale şi la dor!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copil iubit
şi mă rog Fecioarei, ca-n ziua-n care te-am născut,
să ai viaţă lungă şi să ajungi bărbat,
să creşti frumos şi drept, fiul meu cel minunat!

26.08.2012

Palmele noastre

Sărutul tău,
cu iz de cireaşă amară,
mi se prelinge
pe buze,
până-n căuşul palmei.

Degetele tale,
cu miros de flori de câmp,
mi se preling
pe chip
până-n căuşul palmei.

Palmele noastre –
Rugăciune…

 

Eu te voi privi ca o Monalisă…

Pictează-mă aşa cum mă priveşti acum:
în lumina aceasta albastră,
ce-mi curge pe buze,
pe gât şi pe sâni!
Fă timpul să tacă
şi pune-mi-l în palmă,
pentru a-ntregi tabloul.
Desenează-mi conturul cu buzele,
iar ochii în cărbune.
Din două tuşe, împleteşte-mi părul cu raze de lună,
în două cosiţe ce-or să cadă
pe umerii rotunjiţi
de căuşul mâinilor tale.
Buzele… ei, bine, buzele
lasă-le să tremure de cuvinte…

Eu te voi privi ca o Monalisă răsfăţată
şi te voi răsplăti
aşternându-ţi, la picioare, inima.

Hai, să ne strigăm iubirea!

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ducă vântul, pe aripi de ecou, departe,
să se audă, până-n cea din urmă zare,
că nimeni şi nimic nu ne mai desparte!

Hai… să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ascundă vulturii-n vârf de munte,
de ploi şi de furtuni, s-o scalde-n soare,
s-o facă poveste, pentru cei ce vor s-o-asculte!

„Iubeşte-mă!, mi-ai spus, ţinându-mă de mână,
iubeşte-mă ca luna, ca noaptea şi ca vinul,
iubeşte-mă acum, şi ieri, şi mâine, făr-a privi în urmă,
iubeşte-mă tăcut, iubeşte-mă râzând şi eu-ţi voi fi destinul!”

Şi te-am iubit ca luna şi te iubesc şi mâine,
tu mi-ai fost destin şi soartă eu ţi-am fost
şi pod mi-ai fost şi drum mi-ai fost, spre tine,
iar lumea, dintr-o dată, a căpătat un rost.

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o scrie cronicarii-n ceaslovul de iubire,
când, ţinându-ne de mână, ne vom topi în zare
şi ne vom transforma într-o dulce amintire!

Din boabe de piper şi coji de portocală

Şi de mă voi naşte, iar şi iar,
din boabe de piper şi coji de portocală,
coborî-voi să-ţi aduc în dar,
încă o zi, încă un cer şi înc-o seară.

Voi curge lin, prin vene de copac,
de mă vei vrea, îţi voi picura în palmă,
în strai ţesut din frunze, am să mă-mbrac
şi-ţi voi fi dans şi foc şi-ţi voi fi toamnă.

Te voi îmbăta, apoi, de mine
şi te voi plimba prin sfere de iubire,
îţi voi fi cald şi-ţi voi fi bine
şi dor de viaţă îţi voi fi, şi amintire…

Voi râde parfum de amurg în flori de măr,
şi-l voi scutura peste lacrimi, să nu mai doară,
voi pleca, încet, încet, pe aripă de zbor,
eu, cea din boabe de piper şi coji de portocală.

M-ai cules cu buzele

Am visat
că mă plăsmuiai
dintr-o frunză.
Îţi zâmbeam mură,
în timp ce-mi sculptai ochii.

Trupul meu luase
formă de inimă.

Mă priveai,
în timp ce mă ţineai
în palmă.
Apoi, m-ai învăţat
să zbor.
Se făcea
că-mi creşteau
aripi albastre.

Trupul meu luase
formă de senin.

M-ai strigat
şi am curs peste tine
ca o ploaie.
M-ai cules cu buzele.

Matematica iubirii

Palmele noastre s-au intersectat

într-un punct de fugă

spre o altă lume.

Am crescut perpendicular

pe univers

şi am rătăcit printre

constelaţii.

Inimile noastre

s-au suprapus

într-un arc de cerc,

precum o sprânceană

ridicată a mirare.

Tu şi eu,

două necunoscute

ale aceleiaşi ecuaţii

cu soluţie unică.

Pasiune

Îţi aminteşti dimineaţa când mi-ai sărutat ochii, să mă trezeşti?

Voiai să-mi spui că mă iubeşti.

Mi-ai şters cu degetul un rid.

Ţi-am mulţumit, zâmbind.

M-am cuibărit în braţele tale, ca o felină.

Ce zi senină!

M-ai sărutat, apoi, pătimaş,

pe buze, pe gât, pe umărul golaş.

Trupul meu se contura în palmele-ţi fierbinţi,

ne priveam, zâmbind complice de gândurile necuminţi.

În cameră, mirosea a parfum şi a cafea proaspăt măcinată,

simţurile au luat-o razna, dintr-o dată.

Să ne scăldăm în toamnă, iubite!

S-a copt soarele a toamnă

şi picură miere pe frunze,

crizantema-i, deja, doamnă,

cerul ne plânge pe buze.

Pădurea s-a gătit de bal,

cu a ei trenă, arămie,

se scurge vinul în pocal

şi moare-ncet, viţa-de-vie.

Cocorii se duc în depărtări,

tufănica stă de veghe,

alergând în cele patru zări,

ziua-n calendar se pierde.

Se simte iz de mere date-n pârg,

în zare, se aude un clopoţel,

miroase a pâine coaptă pe câmp,

iar, în crame, a brumărel.

Să ne scăldăm în toamnă, hai, iubite,

să ne miroasă pielea a gutui,

să ne ţinem de mână, cuminţi, fără cuvinte,

ca atunci, când eram copii.

Plăsmuire

Te-am plăsmuit din gânduri vinovate de iubire,
te-am decantat din mireasma florilor de tei,
te-am cioplit din vise şi din dăruire,
te-am modelat din şoapte – să tăcem în doi.

Te-am desenat cu tuşă de rouă şi de răsărit,
ţi-am privit conturul cum se topeşte-n noi,
te-am inventat din cioburi de curcubeu rănit
şi te-am ascuns în suflet – să tăcem în doi.

Te-am plăsmuit din nopţi agăţate în colţ de stele,
te-am conturat cu degetul înmuiat în lună,
te-am cules din lacrimi mari, de albăstrele
să tăcem în doi, mereu pribegi şi pururea-mpreună.

Să nu mă laşi să plec…

Nu vreau decât să mă ţii în braţe.
Să ne aşezăm pe un colţ de planetă
şi să privim lumea,
mai senini ca oricând.

Să-mi spui că sunt frumoasă,
să-mi săruţi cuvintele
şi să te umpli de mine.

Eu să te alint cu sufletul
şi să te iubesc feciorelnic
cu fiecare respiraţie.

Tu să mă-mbraci în albastru
şi să ne ascundem printre stele.
Să ne regăsim, apoi, cu frenezia
unor copii îndrăgostiţi.

Vreau doar să mă ţii în braţe
şi să nu mă laşi să plec
nicicând…

O lalea şi un cireş

O lalea s-a-ndrăgostit de un cireş
şi-n fiecare dimineaţă, îi zâmbeşte galeş.
Nici lui, laleaua nu-i displace
şi-o tot priveşte drăgăstos, de-o vreme-ncoace.

Ea îşi ridică privirea spre el, cochetă,
el i-o sărută, cu o atingere discretă,
ea zâmbeşte, roşu şi sfios,
el se ştie mândru şi frumos.

În grădină, s-a şi auzit vestea,
albinele au polenizat povestea.
Lalelele celelalte au-ngălbenit de obidă,
aveau ele, oricum, pe cea roşie, ciudă:

că-i altfel decât ele, e chiar mai tinerică
şi ce atât mister, lor nu putea să le zică?
Ar fi învăţat-o şi ele câte ceva
că-s de multă vreme în grădina asta.

Laleaua cea firavă-şi vedea de ale ei,
şi-şi venera iubitul, gustând dulceaţa clipei,
ştiind că dragostea lor avea, curând, să moară,
peste un pic de timp, într-un început de vară.

Mireasa ta

M-ai legat la ochi
cu dimineaţa în care mi i-ai sărutat,
mi-ai pus, în păr,
mângâierea cu care l-ai alintat.
La urechi, mi-ai agăţat
şoaptele primei nopţi de dragoste.
Mi-ai făcut cingătoare
din prima îmbrăţişare,
mi-ai pus la deget
prima floare de cais
şi m-ai făcut
Mireasa ta…