1 Decembrie

La mulți ani, România, la mulți ani, Români! Să vă fie bine, mereu!

Românii sunt o Ţară!

Aţi crezut că suntem slabi, că suntem de vânzare,
că suntem nişte viermi, ce, uşor, pot fi călcaţi în picioare,
v-aţi crezut puternici, chiar mici dumnezei
şi aţi uitat esenţialul: România suntem noi!

Ne-aţi râs în faţă şi ne-aţi umilit,
când, timid, am mai strigat, nu v-a păsat şi ne-aţi lovit!
Ne-aţi amanetat şi viaţa şi ne-aţi anulat viitorul,
dar aţi uitat esenţialul: Noi suntem Poporul!

Ne-aţi pus pe fugă şi ne-aţi alungat din ţară
şi aţi privit rânjind cum alergăm dup-un colţ de pâine amară,
precum şi lacrimile copiilor rămaşi, fără părinţi, acasă,
dar aţi uitat esenţialul: Românii nu se lasă!

Respect, Decenţă, Democraţie, Libertate
sunt valorile noastre-ntru solidaritate.
Pe voi, puterea v-a lăsat fără coloană vertebrală
şi aţi uitat esenţialul: Românii sunt o Ţară!

Când azi, din stradă, cu ură, vă strigăm,
staţi ascunşi, sperând c-o să capitulăm.
Sunteţi aceiaşi laşi ce ne-aţi furat identitatea,
dar aţi uitat esenţialul: Românii nu-şi vând Demnitatea!

Viermii cu conştiinţă (2)

Noi suntem uniţi,
voi doar paraziţi!

Voi ne-aţi „branconat”,
noi v-am terminat!

Voi ne-aţi ciuruit,
noi v-am biruit!

Băsescu şi ai lui „faţă-n faţă” cu reacţiunea!

Drobul de sare

— Oameni buni, oameni buni! Ţara asta are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare, care pândeşte să ia locul lui Băsescu?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul poporului şi să mi-l omoare!
– Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

(„— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!” – Ion Creangă)

De aia zic, decât, Doamne fereşte să vină alţii la putere, care S-AR PUTEA SĂ FIE LA FEL, mai bine îi ungem pe ăştia pe viaţă, CONDUCĂTORI SUPREMI, DEFINITIVI ŞI IREVOCABILI! De ce să ne obosim şi data viitoare, DE N-O FI BINE, să facem ceva să schimbăm lucrurile? Mai bine le lăsăm aşa, că se poate şi mai rău, nu?

Şah la preşedinte. Vom reuşi să dăm mat?

„JOS BĂSESCU!”, „JOS DICTATORUL!”, „IEŞI AFARĂ, JAVRĂ ORDINARĂ!”, „DEMISIA!”, „NU VĂ FIE FRICĂ ŞI BĂSESCU PICĂ!” au fost cele mai strigate lozinci la manifestările din ultimele zile, pe lângă „Păcat, păcat, de sângele vărsat!”, „Aţi greşit, că ne-aţi umilit!”, „Unitate!”, „Solidaritate!”, „Libertate!”, „Ne vrem ţara înapoi!”, „Noi nu plecăm din ţară!”, „Jos Guvernul!”, „Ieşiţi din casă, dacă vă pasă!”, „Bucureşti, unde eşti?”, etc. Am fost acolo şi am strigat, ore în şir, cu toată convingerea – că tot mă întreba cineva, pe Facebook, de ce am fost la manifestaţie. „Din convingere!”, i-am răspuns. Din convingere, din motivele pe care le-am înşiruit aici, precum şi pentru altele în plus: SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ NE EDUCĂM POLITICIENII, SĂ LE ARĂTĂM CĂ EXISTĂ DATORITĂ NOUĂ ŞI CĂ POT DISPĂREA TOT DATORITĂ/SAU DIN CAUZA – NOUĂ/NOASTRĂ!!! SĂ RENUNŢĂM LA LAŞITATE, COMODITATE, FRICĂ, SĂ GÂNDIM MAI MULT ŞI MAI PROFUND ŞI SĂ NU LE MAI LEGITIMĂM/CREDITĂM – PRIN PASIVITATE ŞI PLÂNS ÎN COLŢUL BASMALELOR – ACŢIUNILE. ESTE MAI SIMPLU DECÂT PARE! SĂ ÎNŢELEGEM CĂ SUNTEM O FORŢĂ!

Acum, revenind la proteste şi la ce s-a întâmplat acolo:  sâmbătă, am fost de la 14.30, până pe la 18,30, când au început violenţele. Timp de 4 ore, cât am stat acolo, s-a manifestat în mod PAŞNIC. Cu sete, dar paşnic. Am stat lângă oameni, de toate vârstele şi toate categoriile sociale, care nu făceau altceva decât să scandeze ce am scris mai sus. La început, am fost mai puţini, apoi, oamenii au început să se mai adune. Laitmotivul lozincilor – care se striga la unison – era „Jos Băsescu!”. Printre noi, se puteau observa, cu uşurinţă, chiar şi de către un ochi neexperimentat, diverşi infiltraţi. La un moment dat, cam în jurul orelor 16,00, cred, când masa de oameni începuse să devină din ce în ce mai mare şi mai compactă, câteva persoane au început să facă presiuni pentru plecarea spre Cotroceni şi chiar s-a format un grup care a plecat. Eu nu am fost de acord cu plecarea şi le-am spus şi celor din jurul meu să nu se lase păcăliţi, pentru că este o diversiune: începuserăm să ne adunăm, din ce în ce mai mulţi, nu avea rost risipirea oamenilor. Riscăm să ne divizăm în grupuleţe şi devenim vulnerabili. De altfel, grupul care a plecat, s-a întors la scurt timp, strigându-ne că suntem laşi. După această încercare, manifestarea a continuat, ca şi până atunci, fără violenţă, civilizat. În jurul orei 18,00, s-a început, din nou, cu îndemnul „spre Cotroceni!”. În acel moment, oamenii au ieşit în stradă – din nou, fără violenţă, ba, mai mult, ne avertizam unii pe alţii asupra gardurilor mobile care se răsturnaseră şi în care ne puteam lovi, din cauza întunericului. Aproape toată masa de oameni s-a mutat în stradă. Greşeală! Din acel moment, s-a creat confuzie. Unii strigau „spre Cotroceni!”, cei mai mulţi, însă şi-au dat seama că este o diversiune şi au început să strige: „nu plecăm din piaţă!”, „nu plecaţi din piaţă, rămâneţi pe loc!” La un moment dat, cineva a venit şi a spus să nu mai înaintăm că s-a dat cu gaze lacrimogene şi, într-adevăr, se simţea ceva în aer. Eu nu apucasem să avansez prea mult spre primele rânduri, din stradă. O altă persoană a venit şi a spus că un jandarm i-ar fi zis: „Este mai bine să rămâneţi pe loc, este mai multă lumină aici!„. Din acel moment, oamenii au început să se risipească, unii au plecat spre Cotroceni, creându-se o confuzie totală şi începând violenţele. Eu am plecat. Nu am fost de acord cu plecarea din piaţă, nu am fost de acord cu dislocarea de acolo şi, în mod clar, nu am fost de acord cu violenţele. Motive pentru care am considerat că nu vreau să devin o „victimă colaterală”, pentru că în România nu eşti lăsat să-ţi strigi, în stradă, nemulţumirile. Spun asta, pentru că ce s-a întâmplat nu au fost decât diversiuni, care, din păcate au reuşit.

Duminică, am ieşit din nou, în stradă, tot cam pe la 14,30. Spre bucuria mea, de data aceasta, am fost mult mai mulţi decât cu o seară înainte şi – foarte important, din punctul meu de vedere, mulţi tineri – oameni, diferiţi ca vârstă şi categorie socială, paşnici, civilizaţi. Timp de 5 ore, am scandat cu toţii, însufleţiţi de faptul că am dovedit că nu am uitat ce înseamnă „împreună!”, „solidaritate”, „popor român”. Totul a decurs, din nou, PAŞNIC, CIVILIZAT, PE LOC, oamenii înţeleseseră că nu trebuie să mai cadă în capcana diversiunilor. S-a mai încercat ceva, la un moment dat. În spatele meu, era un grup de domni şi doamne peste 50 de ani. Au venit un domn şi o d-ră, care avea şi un reportofon şi s-a început următorul dialog: „De ce aţi ieşit în stradă? Ce doriţi, demisia preşedintelui? Bun şi pe cine vreţi în loc, pe Iliescu?” Evident,  că nu m-am putut abţine, m-am întors spre domnul cu pricina şi am avut un schimb de replici, nu prea lung, pentru că a plecat imediat. Cât priveşte violenţele, totul a început, evident, după lăsarea întunericului. În jurul orelor 18.30-19,00, cam  la aceeaşi oră ca în seara precedentă, a sosit un grup de 60-70 de tineri, despre care am auzit, de la tinerii de lângă mine, că sunt „galeria„. Subliniez că toţi erau îmbrăcaţi în culori închise, cu hanorace şi cu glugile pe cap. Au venit, cu surle şi trâmbiţe, undeva, în spatele meu, lângă grupul de statuete din faţa Teatrului Naţional, au început să se manifeste gălăgios şi specific, câteva zeci de minute, după care, făcându-şi loc printre noi, folosindu-se de o portavoce, au început să coboare spre lanţul de jandarmi. Imediat, un bărbat cu un drapel a ieşit în stradă, încercând să distragă atenţia, după care au început petardele, fumigenele, sticlele incendiare şi tot ce s-a putut vedea, apoi, din transmisiile directe ale televiziunilor.

Desigur, că noi, miile de oameni care am ieşit în stradă, ne delimităm de gesturile acestor huligani, că ştim că sunt provocări intenţionate, după scenarii bine ticluite. Nu înţeleg, însă, de ce nu i-am imobilizat pe aceşti indivizi şi să-i predăm noi jandarmilor, aşa cum s-a întâmplat în Spania, de exemplu. Ei erau câteva zeci, noi eram mii. Au fost în mijlocul nostru şi şi-au făcut potecă printre noi. În felul acesta, am fi dejucat mai multe planuri.

Voi ieşi în stradă, atât cât voi putea! Dacă am ceva de spus, vreau să spun! Direct, paşnic, civilizat. Este dreptul, dar şi obligaţia mea, de a lua atitudine, când simt că pierd controlul propriei vieţi, din motive independente de voinţa mea! Copilul meu, ca noi toţi, s-a născut cu dreptul de a trăi demn, liber şi decent în ţara noastră!

 

De-ale mele gânduri…rătăcite

Înainte să fugi de dragoste, gândeşte-te că este posibil să închizi o uşă pe care să n-o mai poţi deschide niciodată.

Uneori, am impresia că oamenii obosesc să mai fie oameni. Şi, atunci, se transformă în obiecte.

Nu am înţeles niciodată de ce oamenii consumă atâtea resurse pentru a urî, a răni, când este atât de uşor să iubeşti!

Din când în când, e bine să priveşti şi în urmă, pentru a nu uita începutul drumului.

Noi, românii, aşteptăm mereu să ne rezolve alţii problemele, fără a ne gândi că şi acei „alţii”, nu numai că au problemele lor, dar că s-ar putea ca ei, la rându-le,  să-i aştepte pe „alţii”. Când vedem că nu se poate aşa, aşteptăm s-o facă Divinitatea. Uităm, însă, că şi Divinitatea are ritmul ei.

De cele mai multe ori, cea mai bună ficţiune este realitatea.

Scrisoare către monsieur Jamel Debbouze

Nu ştiţi cine este M. Jamel Debbouze? Alt francez, e drept, de origine marocană, care şi-a permis să ne facă cerşetori.

Şi pentru că mă deranjează când se aruncă, în noi, cu noroi, am şi eu ceva de spus – mai bine zis de întrebat – acestui domn:

„Bună ziua, d-le Jamel Debbouze,

mă numesc Adela Onete şi sunt cetăţean ROMÂN! Nu, nu vă speriaţi, nu vreau să vă cer nimic!
De fapt, ba da, vreau! Dar nu ce vă închipuiţi d-voastră, deşi am şi eu un copil. Vreau să vă cer nişte explicaţii/răspunsuri, apropo de afirmaţiile pe care le-aţi făcut într-una dintre emisiunile d-voastră la postul de radio “Rire et Chansons”, cu ocazia lansării DVD-ului „Tout sur Jamel”. Şi, dacă aveţi coloană vertebrală, d-le Debbouze, îmi veţi răspunde următoarelor întrebări:
1. Ce ştiţi d-voastră despre România şi despre poporul român?
2. Ce consideraţi că vă dreptul să jigniţi o naţiune/un popor despre care, sunt sigură, nu cunoaşteţi mai nimic? (Ştiu că aproape mi-am dat singură răspunsul la prima întrebare).
3. Făcând aprecieri peiorative la adresa poporului român este maximul de creativitate de care puteţi da dovadă?
4. Aţi auzit de Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina, România – d. 28 martie 1994, Paris), Emil Cioran ( n. 8 aprilie 1911, Rășinari, România – d. 20 iunie 1995, Paris), Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj, România – d. 16 martie 1957, Paris), etc., oameni de cultură, români, de care Franţa nu s-a ruşinat să şi-i asume (şi nu am dat decât infinit de puţine exemple).
5.  Ştiaţi că România s-a declarat mereu a fi o ţară francofonă? Că românii cunosc şi apreciază istoria, literatura, cultura, etc., Franţei?
6. Ştiţi care este diferenţa dintre “român” şi “rrom”, dintre minoritar şi majoritar?
7. Dumneavostră ce naţionalitate aveţi?
8. În ţara d-voastră nu există oameni care au/fac probleme?
9. Nu consideraţi că ar fi un gest de dreptate şi onoare să cereţi scuze poporului român? Eu am credinţa că sunteţi un om de calitate şi că o veţi face.
10. Cum v-aţi simţi dacă cineva ar vorbi despre poporul marocan, aşa cum aţi făcut d-voastră, despre poporul meu?
11. În încheiere, d-le Debouzze, vă invit în România, să-i cunoaşteţi pe români, aşa cum sunt ei în realitate.
Cu sinceritate,
Adela Onete”

Pentru a nu-i da bătaie de cap distinsului domn, în a traduce scrisoare, i-o voi trimite – de fapt, o voi posta pe paginile lui de pe Facebook:

http://www.facebook.com/pages/Jamel-debouzze/114709645271926, http://www.facebook.com/pages/Jamel-debouzze/208146929210803,  http://www.facebook.com/pages/JAMEL-DEBOUZZE-A-LANCIENNE/194917333166,

în limba franceză. Îi mulţumesc, în acest sens, prietenei mele dragi, profesor de lb. franceză, Cristina Cioacă.

„Bonjour, M. Jamel Debbouze,

Je m’appelle Adela Onete et je suis citoyen ROUMAIN. N’ayez pas peur, je ne vous demande rien. Mais si, en fait, je veux quelque chose. Mais non pas ce que vous imaginez meme si j’ai moi aussi un enfant. Je voudrais quelques explications/réponses concernant les affirmations que vous avez faites dans une de vos émissions au poste de radio “Rire et Chansons”, à l’occasion du lancement du DVD „Tout sur Jamel”. Et, si vous avez une colonne vertébrale, monsieur Debouzze, vouz allez me répondre à quelques questions:
1. Qu’est-ce que vous connaissez sur la Roumanie et sur le peuple roumain?
2. Qu’est-ce que vous considérez que vous donne le droit d’humilier une nation/un peuple, dont je suis sure, vous n’en savez rien? Je sais avec certitude que je me suis donnée seule la réponse.
3. Faisant des remarques péjoratives à l’adresse du peuple roumain c’est votre maximum de créativité dont vous faites preuve?
4. Vous avez entendu parler de Constantin Brancusi, (né le 19 février 1876, Hobita, Gorj, România – mort le 16 mars 1957, à Paris), Eugene Ionescu Eugen Ionescu (né 26 noiembrie 1909, Slatina, România – mort le 28 martie 1994, Paris), Emil Cioran (né 8 aprilie 1911, Rășinari, România – mort le 20 iunie 1995, Paris), gens de culture dont la France n’a pas eu honte de les adopter?
5. Quelle est votre nationalité?
6. Vous savez que la Roumanie c’est un pays francophone? Que les Roumains apprécient la culture, l’histoire, la littérature francaise?
7. Vous savez quelle est la différence entre roumain et rrom, entre la majorité et la minorité?
8. Vous avez quelle nationalité?
9. Dans votre pays il n’y a pas des gens qui font des problèmes?
10. Vous ne considérez pas un geste d’honneur de demander des excuses au peuple roumain? J’ai la conviction que vous etes un homme d’honneur et que vous allez le faire.
11. En conclusion, monsieur Debouzze, je vous invite en Roumanie, connaitre les Roumains, tels comme ils sont en réalité.
Avec sincérité,
Adela Onete”

Prin reducere la absurd…

UPDATE: Nici nu am terminat bine de urcat articolul, că mă sună o prietenă să-mi spună ce „noroc” mare a dat peste băieţelul ei, elev în clasa I: a primit azi, la şcoală, o punguţă de cadouri ce conţinea un penar complet echipat, precum şi patru caiete marca „Pigna”, cu cartea de vizită a unui senator PDL.

Sunt anti Băsescu şi gaşca lui. Profund anti, până în măduva oaselor, cu greaţa şi revolta aferente. Dar pentru că în mine sălăşluiesc două „euri” – nu, nu am personalitate multiplă! – unul care gândeşte cu sufletul şi celălalt care gândeşte cu mintea (n-am niciun merit, sau vreo vină pentru asta, de la zodie mi se trage), zic să dau satisfacţie şi eului meu cel raţional şi să fac o analiză a situaţiei, chiar matematică. Astfel, să presupunem, prin reducere la absurd, că acestor domni şi doamne de la putere chiar le-a păsat şi le pasă de această ţară şi de oamenii ei, dar, din cauza (sau datorită, cum ar spune un anumit soi de intelectual român) contextului internaţional, a vremurilor tulburi, cu puternice efecte şi la nivel naţional, nu prea au ce face, sunt legaţi de mâini şi de picioare, se luptă cu zmeul şi cu balaurii, nu dorm noaptea căutând soluţii, sunt disperaţi… Pot chiar să înţeleg asta, până la un punct – am un grad ridicat de toleranţă. Dar ce nu pot înţelege este de ce sunt ei aşa de fericiţi, de ce jubilează ei de câte ori ni se adresează, de ce bunăstarea lor este direct proporţională cu nenorocirile noastre, de ce se poartă precum nişte stăpâni, cu biciul în mână, de ce pare că se hrănesc cu lacrimile şi rănile poporului român?

Întrebări care îmi demonstrează că ipoteza de la care am plecat este falsă! 

Şi mă gândesc câtă dreptate a avut fi-meu, când a exclamat: „Mami, Boc ar trebui bătut, ca să nu mai facă atâtea bocate!” 

Pe o gură de rai…

Lăsând la o parte drumul prost spre Rimetea, locul, ca atare, chiar poate fi numit „o gură de rai”. Rimetea (denumirea veche Trascău) este o localitate din judeţul Alba, aflată la poalele muntelui Trascăului, vârful Piatra Secuiului, la 24 km. de Aiud şi 43 km. de Alba-Iulia, spre Turda. Azi este comună, dar, prin secolul al XVIII-lea, a fost oraş. Populaţia era mixtă: secui, saşi şi români, preponderentă fiind, însă, populaţia maghiară. Ocupaţiile de bază au fost exploatarea minereului de fier (mineritul) şi prelucrarea fierului.

Prin 1870, ca urmare a unui incendiu, au fost construite casele albe cu ferestre verzi, specifice zonei. În sat, există un muzeu etnografic şi o moară cu apă, care nu mai este, evident, funcţională – doar punct de atracţie – o biserică catolică, ce era deschisă şi o biserică ortodoxă care, evident, era închisă. N-am să înţeleg niciodată de ce bisericile ortodoxe sunt deschise doar după un anumit program, fără să ai posibilitatea să intri într-o biserică atunci când simţi nevoia şi nu în funcţie de un orar, ca la supermaket.

În fine. Noi am campat la o superbă pensiune, foarte bine organizată, patronată de o doamnă singură, de etnie maghiară. Locaţia avea o pensiune, căsuţe, iar, în poieniţa din spatele căsuţei, locul pentru corturi. Noi am fost singurii români. Toţi ceilalţi erau maghiari, veniţi din Ungaria.

Din păcate, şi acolo a fost foarte cald, astfel încât nu am avut prea multă libertate de mişcare. Dar a fost teribil de odihnitor şi de frumos. Peisajul este, de-a dreptul, mirific.

Vă las să apreciaţi singuri:

Aşa arăta curtea pensiunii:

Cortul nostru este cel gri, din dreapta.

Munţii Trascăului şi satul:

Românii – ca nişte ciute în bătaia focului

Aşa percep acum situaţia ţării, a noastră. După ce  au fost orbiţi de promisiuni electorale ieftine,  ca de farurile unei maşini, românii sunt, acum, ca nişte ciute în bătaia glonţului, speriate de moarte. Gonacii îşi fac bine treaba. Din păcate, până şi natura îi ajută pe hăitaşi. Mi se face sufletul ghem când văd cum Moldova s-a transformat într-o imensă întindere de ape, cum viaţa oamenilor a ajuns o banală statistică raportată la câţi l/m.p. de ploaie au căzut.

Vedeam cum, în Dorohoi, un tânăr i se plângea lui Boc. Naivul…

Vădit enervat de „nesimţirea” omului, premierul îi bâiguie ceva de genul: „Am vorbit cu primarul, o să facem….. Şi, apoi, peste tot în lume este greu.”, după care îi întoarce spatele.

Pe cei care vor supravieţui, îi aşteaptă sărăcia lucie.

În infinita-le înţelepciune, onor preşedintele şi al său guvern, au ciuntit salarii, au mărit taxe şi impozite, cu scopul salvării României. Deja, oamenii au început să-şi cumpere uleiul, pâinea, maşina de spălat, etc., din Bulgaria, Ungaria, etc.

Să existe un acord între România şi ţările vecine să ne restituie TVA-ul? Ca să se atingă scopul guvernului, nu de alta… Adică să ieşim din criză…

În altă ordine de idei – că se tot vorbeşte de solidaritatea românilor – oamenii, în general, n-ar face un gest să-i ajute pe ceilalţi. Şi mă refer aici la faptul că, în zonele afectate, cei care au fost mai norocoşi şi nu au fost afectaţi de inundaţii, stăteau şi se uitau, ca la spectacol, la pompierii şi jandarmii care se luptau cu sacii de nisip pentru îndiguire, sau la vecinii lor cum se chinuie să facă ceva să scape de furia apelor. Am aflat asta dintr-o ştire. În condiţiile în care, am înţeles că ei înşişi trecuseră prin aşa ceva, anii trecuţi…

Îmi vin, acum în minte, nişte versuri: „Vom mai fi mâine, vom mai fi?/Neputincioşi ne legănăm între noapte şi zi!” (le-am citat din memorie, s-ar putea să nu fie chiar exacte).

P.S. Ştie cineva unde este preşedintele? Poate ar trebui să oferim o recompensă găsitorului, nu?