La mijloc de drum

S-a copt toamna din privirea mea.
Are gustul castanelor adormite în spuză
şi forma frasinilor îmbrăţişaţi.

Şi-a făcut culcuş
într-un colţ de suflet
şi-mi mângâie gândurile obosite.

Mirările, mi le-a îmbrăcat
în frunze de nuc
şi mi-a împodobit întrebările
cu miere de soare
pârguit în lan.

Potecile-mi au mirosul ploii
cernute prin lumină …
Tăcerea-mi îşi cheamă
păsările înapoi,
pentru a nu uita să zboare.

Publicitate

Lacrimi şi rugăciuni …

Pentru cei care au murit în Muntenegru … Să-i odihnească Dumnezeu!

Haideţi să ne rugăm pentru cei ce s-au dus şi pentru cei care se zbat să rămână în viaţă!

Plecăciune pentru Oamenii din Muntenegru!

Copilul din suflet

Copilul din suflet îmi spune „înainte!”,
bătrânul din minte îmi spune „mai stai!”,
iar inima-mi se-mparte, în două, cuminte,
între un octombrie şi un mai.

Tăcut, m-aşteaptă viitorul,
prezentu-mi şopteşte să-l iubesc,
trecutul îmi este indicatorul
pe drumul ce, zilnic, păşesc.

Este târziu şi, totuşi, devreme,
încă mai sunt paşi de-nvăţat,
De-i uşor, sau greu, cine discerne?
E doar un simplu dans, ce pare complicat.

Copilul din suflet mă-nvaţă să râd,
bătrânul din minte mă-nvaţă să iert,
copilul din suflet mă creşte visând,
bătrânul din minte mă-nvaţă să plec…

Ne curgem, încet…

Mă doare când ţipă tăcerea din noi,
iar orologiul îşi cere dreptul la timp,
prea trişti, ori prea veseli, pentru un anotimp,
ne curgem încet, spre temutu-napoi…

Mă doare când tace ţipătul lumii,
iar cerul îşi vrea dreptul la sfinţi,
prea mari, ori prea mici, ne ducem cuminţi,
ne curgem încet, în sufletul lunii…

Când ţipătul lumii tace, dar ţipă tăcerea din noi,
prea veseli, ori prea trişti, prea mari, ori prea mici,
când rolurile se încheie, iar cortina stă să cadă, aici,
ne curgem încet, în lacrimi de ploi…

Am obosit, mamă!

Durere
tăcere
visare
mirare

minţire
umilire
plecare
uitare

minciuni
rugăciuni
sinucideri
desprinderi

suflet
plânset
nepăsare
abandonare

viaţă
speranţă
încrâncenare
disperare

lacrimi
patimi
teamă…
am obosit, mamă!

Contur de viaţă

Pictez albastru
pe un colţ de suflet:
lumini şi umbre –
contur de viaţă.

Însăilez tăceri
pe un colţ de gând:
amintiri rătăcite –
file de jurnal.

Ning cuvinte
pe un colţ de privire:
dorinţe uitate –
palme-n rugăciune.

Ascund lacrimi
într-un colţ de inimă:
cufăr cu vise –
bătăi de aripi.

Lumini şi umbre…
amintiri rătăcite…
dorinţe uitate…
cufăr cu vise…
contur de…

When that my dark ego…

Fani sau nu, bărbaţi sau femei, sensibili sau mai puţin, cu toţii am fost şocaţi de sinuciderea Mădălinei Manole. Se caută răspunsuri, se umblă prin unghere ascunse, se arată cu degetul, se plânge, se spun rugăciuni, se aprind lumânări, se cer moşteniri… Dincolo de toate acestea, dincolo de şocul pe care l-am simţit, la rându-mi, la aflarea veştii, mă interesează drama omului Magda Mircea şi a omului, în general.

Cu toţii avem cimitire în suflet, cu toţii cărăm cruci în spate, cu toţii ne-am gândit, la un moment dat, la moarte, într-un fel sau altul. Câţi dintre noi nu au spus, cândva: „până aici. mai bine…” sau „nu mai pot, am ajuns la capăt de drum.” Şi, totuşi, cineva, ceva  ne-a făcut să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Dar, cât de vulnerabilă este graniţa dintre raţiune şi nonraţiune, cât de uşor intră sufletul în eclipsă totală de speranţă, de voinţă de a trăi,  cât de uşor se produce declicul? Cât de uşor ceaţa învăluie totul într-atât, încât ce era mai important în viaţa până în acel moment – copii, soţ, familie, în general, prieteni, etc. – trece în plan secund, ba, mai mult, îi vrem pedepsiţi, chiar?

Cât durează până acel „eu” – cel adormit, ascuns – „that my dark ego” – îl omoară pe celălalt „eu” şi, mai ales, ce-i dă această putere de anihilare a tot ce însemnă „viaţă”? Când nu mai pot coexista şi se deschide abisul?

Există un destin?

Încă mă întreb când cele două „Mădăline” au devenit duşmani. Aparent, această femeie avea tot ce-şi poate dori un om. Se pare, însă, că deşi aproape şi-a anunţat sfârşitul „în gura mare”, familia şi prietenii, dar, mai ales, familia – au pus, mai presus de viaţa ei, convenţionalismul, faima, orice altceva.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte întrebări. Cât de atenţi sunt cei de lângă noi la trăirile noastre, cât de atenţi suntem noi la trăirile celor de lângă noi?

Pentru un moment

Am îngenuncheat

clipa

şi i-am poruncit

să mă slujească.

Am exilat

cuvintele

în gânduri

şi le-am poruncit

să tacă.

Am împlachetat

universul,

l-am parfumat cu o lacrimă

şi i-am poruncit

să zboare.

Am construit

zâmbete

pe retina lumii

şi i-am poruncit

să viseze.

Am plantat

stele

pe margini de dimineţi

şi le-am poruncit

să valseze.

Am înflorit

un migdal

pe o uliţă îngheţată

şi i-am poruncit

să depene poveşti.

Pentru un moment

am fost regină.