Bucurie – o lecție pentru copilul meu

Azi, am fost să ne plimbăm puțin, într-unul dintre satele de pe lângă București. La un moment dat, ne-am oprit la o poartă să culegem câteva dude. Prea arătau a copilărie. 🙂 După câteva momente, iese la poartă stăpâna casei în fața căreia am oprit mașina. O femeie mărunțică, slăbuță, arsă de soare și de muncă. O salutăm și-i mulțumim pentru dude. Intrăm în vorbă. Așa aflăm că are 91 de ani și că, deși bolnavă, încă muncește, pentru că „dacă aș fi stat, să nu fac nimic, maică, aș fi fost moartă de mult. Asta mă ține în viață. Când muncesc, îmi simt inima bine.” Mai aflăm că are o noră și nepoți la București și că fiul ei a murit.

La plecare, îl iau pe Victor, îi dau două banane (doar atât aveam la noi, niște banane și niște covrigi) și-i spun să-i ducă bunicii. Copilul le ia bucuros, se duce și i le întinde.
– Uite, mamaie, îi spun, copilul meu a vrut să-ți dea niște banane.

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi și i-a pupat mâna lui Victor. Băiatul meu, la rândul lui, își înghițea lacrimile.
– Vai, mamaie, dar ce suflet bun ai! i-a spus lui Victor.
Am plecat în binecuvântările bătrânei și cu părere de rău pentru singurătatea ei. M-am gândit la toți astfel de bătrâni ai satelor noastre…

În mașină, l-am întrebat pe fi-meu:
– Ce ai simțit, mami, față de ce s-a întâmplat?
– Bucurie, mi-a răspuns el, cu glasul încă plin de emoție.

I-am spus că, pentru a aduce bucurie cuiva, este nevoie de atât de puțin. Numai să-ți pese…
A fost de acord cu mine. Și, la rândul meu, am simțit bucurie…

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Mi-e sufletul mai bătrân cu un salcâm, iar inima-mi mai grea c-o rândunică…

Nu călcați…!

Pe cărarea dintre gânduri,
sufletul meu merge
șchiopătând,
atent la panoul cu
„Nu călcați iarba!”.

Cu ce seamănă?

– Cu ce crezi că seamănă sufletul tău? m-ai întrebat.
– Cu un castel, aș fi vrut să-ți răspund,
pentru ca fiecare dintre cei ce locuiesc în el
să poată avea locul său.
Dar, sufletul meu nu e atât de măreț.

– Cu un cimitir,
ți-aș mai fi putut spune.
Dorm în el atâția oameni
și secrete și visuri
și speranțe
și lacrimi…
Dar, în sufletul meu nu e atât de multă pace.

Aș fi zis
că seamănă cu o floare,
dar nu aș fi știut ce culoare.

Cu un nor
sau c-un dor.

Cu un cer?
Prea mult mister.

De fapt,
sufletul meu seamănă
cu lumea asta.
Toată.

De unde știți?

Oare ce simt lacrimile când curg?
Știu, știu, veți râde
și-mi veți spune că sunt naivă.
Că lacrimile sunt 98-99% apă, albumine,
globuline, săruri minerale, o enzimă numită lizozim
și, deci, nu au suflet.
Cum ar putea simți ceva?

Dacă e așa, de ce nu știu iubi
toți cei ce au suflet?
Și … de unde știți voi că
sufletul nu este o lacrimă?

Hibernală

Ninge cu linişti şi gânduri neştiute,
zăpada ţipă sub paşi nepăsători,
vise ce păreau a fi pe veci pierdute
apar din ceaţa nopţii, spre-a dispărea în zori.

E iarnă peste noi şi-n suflete e gheaţă
şi timpul nu vrea să se joace de-a mersul înapoi,
iubim în etape şi oameni şi viaţă,
dar, cel mai ades, uităm chiar de noi.

Din cer, se cern dorinţe şi doruri se cern,
iubiri ce au murit, iubiri ce stau să vină,
tinerii-şi cântă amorul lor etern,
iar iarna se prelinge pe coardă de mandolină.

La gură de sobă, se deapănă poveşti
despre ce n-a fost şi ar fi putut să fie
şi ninge cu linişti la fereşti,
mi-e bine, mi-e iarnă, mi-e poezie…

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Nu-ţi închide niciodată toate ferestrele sufletului! Va lua miros de casă părăsită…

La mijloc de drum

S-a copt toamna din privirea mea.
Are gustul castanelor adormite în spuză
şi forma frasinilor îmbrăţişaţi.

Şi-a făcut culcuş
într-un colţ de suflet
şi-mi mângâie gândurile obosite.

Mirările, mi le-a îmbrăcat
în frunze de nuc
şi mi-a împodobit întrebările
cu miere de soare
pârguit în lan.

Potecile-mi au mirosul ploii
cernute prin lumină …
Tăcerea-mi îşi cheamă
păsările înapoi,
pentru a nu uita să zboare.

Între cer şi pământ

Între cer şi pământ,
sufletul meu îşi caută cărarea.
Zâmbeşte stingher
cu fiecare răsărit
şi îngenunchează smerit
cu fiecare apus…

D’ale mele gânduri … rătăcite …

Consider că cel mai mare rău pe care şi-l poate face un om, o naţiune este să se lase îmbolnăvit/ă de sărăcie sufletească.

Eu am fost crescută, şi acasă, şi la şcoală (da, aia, ceauşistă) să fiu atentă la cel de lângă mine, să ajut cât şi de câte ori pot, să împart. Şi mi s-a părut, întotdeauna, firesc să fie aşa. Nefiresc îmi pare contrariul.

Lucram, cândva, în studenţie, la un birou notarial, undeva în provincie. Doar ce mă angajasem, când, într-o zi, intră o doamnă şi ne roagă să-i permitem să se retragă într-un loc retras pentru a-şi putea face insulina. Era evident că nu se simte bine. Am mers la şefa mea, i-am spus despre ce este vorba şi am rugat-o să mă lase s-o conduc pe acea doamnă în aşa-zisa cameră de protocol. Ea a ezitat, am insistat, până la urmă a cedat, mormâind. În fine, femeia şi-a făcut injecţia, ne-a mulţumit şi a plecat.

Şefa mea a venit la mine şi mi-a zis: „Dacă i se făcea rău la mine în notariat, ce făceam? Ce, tocmai pe mine m-a găsit? Ce sunt eu, mama tuturor răniţilor?”

Mi-a venit să plâng. Cuvintele ei m-au şocat, m-au pălmuit, m-au încovoiat. Mi-au răsunat toată ziua în urechi şi încă nu-mi dau pace! Nu pentru că mi le adresase mie. Ci pentru că putea să gândească, să simtă aşa! Cu atât mai mult, cu cât acea expresie „nu sunt mama tuturor răniţilor” începuse să-i placă. O repeta ori de câte ori cineva îi cerea ceva!

Da, nu poţi fi „mama tuturor…”, nu-i poţi ajuta pe toţi, nu poţi lua asupra ta durerea întregii lumi – probabil că nici nu este sănătos – dar, să nu ai nici cea mai mică tresărire, să nu faci nici cel mai mic gest posibil pentru cel de lângă tine, aflat în nevoie, înseamnă să fii monstru, nu om!

De aceea, consider că sfârşitul lumii înseamnă, de fapt, chircirea sufletelor, până la dizolvare!

39 …

39 de ani. 39 de etape. 39 de transformări. Bucurii, tristeţi, împliniri, eşecuri, visuri, speranţe… De toate am adunat! Da, azi împlinesc 39 de ani şi, uneori, simt că „merg pe” o sută. Alteori, mă simt fără vârstă, între cer şi pământ …

Dar, şi într-un caz şi în celălalt, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare an împlinit. Cunosc persoane care, cu cât se apropie de nişte praguri, devin depresive… Eu, într-o astfel de zi, mă gândesc la cei pentru care timpul a stat în loc, înainte de a aduna 10, 15, 25 sau 39 de ani!

Oglinda îmi zâmbeşte şi ea

 

 

Mă privesc în oglindă.
Rătăcesc pe micile cărări
apărute în colţul ochilor,
ce duc spre pădurea argintie,
de mesteceni,
atentă să nu strivesc
visele încă neînflorite.

Păşesc încet şi mă mir,
precum Alice, de minunile
din viaţa mea.
Cu grijă, şterg de praf
vreun gând uitat
într-un colţ de timp
şi adun în pumni
lacrimile ce strălucesc
pe frunzele sufletului.

Oblojesc o rană
de la rădăcina inimii
şi lipesc cu lut
cuvintele nerostite.
Număr paşii spre înapoi
şi ridic la puterea a doua
paşii spre orizont.

Zâmbesc.
Oglinda îmi zâmbeşte
şi ea…

S-ajungi bărbat, fiul meu!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copilul meu
şi mă rog, cu lacrimi, lui Dumnezeu:
să mi te ţină sănătos, s-ajungi bărbat,
să creşti puternic, fiul meu cel minunat!

Să cunoşti ce este fericirea,
să te-nvăluie, mereu, iubirea
şi, prin lumea mare să te poarte,
să-ţi dea Dumnezeu de toate!

Să-ţi trăieşti viaţa doar cu bucurie,
cu demnitate şi cu mândrie,
să fii bun şi inimos,
să creşti puternic, fiul meu frumos!

Întotdeauna, în preajma ta să fie
prieteni buni şi oameni dragi ţie,
să-ţi fie, la nevoie, ajutor,
să le fii sprijin, la jale şi la dor!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copil iubit
şi mă rog Fecioarei, ca-n ziua-n care te-am născut,
să ai viaţă lungă şi să ajungi bărbat,
să creşti frumos şi drept, fiul meu cel minunat!

La mulţi ani copiilor noştri, să ne trăiască sănătoşi, norocoşi, fără teamă de viitor!
La mulţi ani şi vouă, părinţi şi copiilor ascunşi în sufletul vostru!
Adulţii care renunţă la copilul din sufletul lor nu vor putea fi niciodată buni părinţi …

D’ale mele gânduri … rătăcite …

„Limba română este patria mea”, spunea Nichita Stănescu. Subscriu, cu toată fiinţa.
Din păcate, însă, ca orice patrie, are şi faună …

––––––––––-

Una dintre greşelile majore ale poporului român, din punctul meu de vedere, este cã s-a îndepãrtat de înţelepciunea popularã, de tradiţional. Marile adevãruri izvorãsc din lucrurile simple, trãibile, din firesc. Nu trebuie decât sã vrei sã priveşti în jurul tãu…

–––––––––––-

Vrei să vezi cum se înfăptuiesc minunile? Zâmbeşte, cu tot sufletul, unor ochi plânşi, sau unui chip trist – oriunde-l întâlneşti – şi vezi ce se întâmplă! Vei avea parte de cea mai pură lumină!

––––––––––––

Oare ce le-o creşte unora, în loc de suflete, de sunt capabili să lovească un om ce se află în genunchi…?

––––––––––––-

Din punctul meu de vedere, nu un necaz, o problemă, ca atare, ne împovărează, nevorbind, aici, de marile drame. Cu toţii ştim că viaţa este precum matematica: are plusuri şi minusuri.  Ceea ce ne îngenunchează în final este, de fapt, imposibilitatea – dintr-un motiv sau altul – de a găsi o soluţie imediată problemei cu care ne confruntăm. Astfel, apare efectul bulgărelui de zăpadă şi totul se augmentează, sfârşind prin a ne copleşi şi a se cere un complex de soluţii.

Aşa este şi în relaţii, de orice tip ar fi ele. Odată ajunse în impas, lipsa resurselor – sufleteşti, mentale, etc. – de remediere duce la rupturi, uneori, iremediabile.

D’ale mele gânduri … rătăcite

Mirosul de suflet putrezit nu-l poate acoperi nici cel mai scump parfum din lume.
_____________

Părintele care ucide sufletul copilului său ar trebui judecat pentru crimă…

_____________

Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pentru ca, mai apoi, bărbaţii să se nască din trup de femeie. Paradox sau perfecţiune?

Fuga

Am obosit de viaţă şi-am obosit de moarte,
am obosit de toţi şi-am obosit de toate,
am obosit de orologiul ce ştie doar a bate,
am obosit de timpul ce-l tot car în spate,

Am obosit de ziuă şi-am obosit de noapte,
am obosit de visuri sub talpă sfărâmate,
am obosit de ţipăt si-am obosit de şoapte,
am obosit de lacrimi şi  zâmbete pictate,

Am obosit de măşti prea strâns croşetate,
am obosit de cratima ce uneşte, sau desparte,
am obosit de mere verzi şi-am obosit de mere coapte,
am obosit de strâmbul ce strigă „dreptate”,

Am obosit de orizontala verticalitate,
am obosit de genunchi şi-am obosit de coate,
am obosit de pleoapa stângă ce-ntruna se zbate,
am obosit aproape şi-am obosit departe.

Am obosit de cancer şi de câmpuri minate,
am obosit de suflete mult prea despuiate,
am obosit de minţi ce se cred întortocheate,
am obosit de întrebări şi răspunsuri încrucişate.

Am obosit de „să vedem” şi am obosit „de nu se poate”,
am obosit de drumuri atât de-ntretăiate,
am obosit de efemer şi-am obosit de eternitate,
am obosit de mine şi-am obosit de toate …

.

Am dat-o în dar, copilului meu

O primăvară frumoasă, dragii mei: doamne, domnişoare şi domni! Da, primăvara este şi a domnilor! 🙂 Să fiţi fericiţi, să vă rămână sufletul primăvăratic tot anul! >:D<

Am dat-o în dar, copilului meu

Am legat primăvara la ochi,
ca într-un joc
de-a baba-oarba.
M-am apropiat, încetişor
şi i-am spus
cât e de frumoasă.
Ea a zâmbit
ca o femeie cochetă
şi mi-a nins petale în suflet.
Mi-a prins fluturi în păr
şi mi-a mângâiat obrazul
cu adieri blânde.
M-a luat de mână, delicat
şi m-a plimbat prin crânguri.
Aşa, legată la ochi, cum era,
însufleţea fiecare colţişor
şi râdea…
Râdea mult şi voios.
Iar eu eram fericită,
ca atunci când mi-am născut băiatul.
Şi, de fericire, am luat primăvara
şi am dat-o în dar,
copilului meu.
(13.03.2009)

Azi …

Azi, sufletul meu
şi-a rănit sufletul.
Sângerează tăcut
şi stingher.
Şi-l oblojeşte
cu o lacrimă,
peste care aşează
un zâmbet timid…

Ar fugi …

Copilul din suflet

Copilul din suflet îmi spune „înainte!”,
bătrânul din minte îmi spune „mai stai!”,
iar inima-mi se-mparte, în două, cuminte,
între un octombrie şi un mai.

Tăcut, m-aşteaptă viitorul,
prezentu-mi şopteşte să-l iubesc,
trecutul îmi este indicatorul
pe drumul ce, zilnic, păşesc.

Este târziu şi, totuşi, devreme,
încă mai sunt paşi de-nvăţat,
De-i uşor, sau greu, cine discerne?
E doar un simplu dans, ce pare complicat.

Copilul din suflet mă-nvaţă să râd,
bătrânul din minte mă-nvaţă să iert,
copilul din suflet mă creşte visând,
bătrânul din minte mă-nvaţă să plec…

D’ale mele gânduri… rătăcite

Moartea ne putrezeşte învelişul. De restul, noi suntem vinovaţi. Iar, dacă începi să miroşi a gunoi, nu-i învinovăţi pe cei din jurul tău că nu te vor aproape.

sau, altfel spus:

Paradox uman: ne naştem oameni şi sfârşim gunoi! Sunt unii, însă, care încep să se transforme încă din timpul vieţii…

O zi în care nu ai dăruit măcar un zâmbet,  este o zi scursă, nu trăită!

La răscruci, fă un pas înapoi, pentru a vedea mai bine indicatorul!

38…

Azi, împlinesc 38 de ani. Ani în care m-am născut şi-am renăscut, în care m-am pierdut şi m-am regăsit, ani în care am căzut şi m-am ridicat,  în care am primit şi am dăruit, în care am adăugat şi am îndepărtat, ani în care am petrecut şi am jelit, am tăcut şi am ţipat, am râs şi am plâns, ani în care am scris şi am rescris, în care am adunat şi am împrăştiat, în care m-am inventat şi reinventat, în care m-am simţit tânără şi m-am simţit bătrână, în care am dat viaţă. Singura constantă a rămas „te iubesc” – primit şi dăruit. Cunosc persoane pe care, după o anumită vârstă, fiecare aniversare le deprimă. Eu sunt recunoscătoare pentru fiecare an, pentru că sunt atâţia oameni care nu (mai) primesc timp pentru toate acestea. Pentru mine, fiecare aniversare este o celebrare a familiei, a prietenilor, a lui Dumnezeu!

Aşa că, azi,  mai fac un pas…

Am mers prin viaţă cu paşi adânci.
Urmele mi se văd la tâmple.
Uneori, am căzut. Juliturile le-a primit sufletul
şi le-a clasificat într-un folder cu parolă.
Alteori, am jucat şotronul printre gânduri,
sau am dansat cu ploaia, valsând spre abis.
La răscruci, am făcut paşi înapoi,
pentru a vedea mai bine indicatorul.

Am mers prin viaţă cu paşi adânci.
Când am obosit, mi-am sprijinit fruntea de un nor.
Seninul mi l-am ascuns în suflet
să-mi fie balsam la nevoie.

Şi merg prin viaţă cu paşi adânci…

( Paşi – 18.04.2010)

Verde de viaţă

Mi-e verde de viaţă şi roşu de vis,
mi-s gleznele sufletului rupte,
mă plânge primăvara în flori de cais,
din mine, tristeţea caută să se-nfrupte.

Îmi şchioapătă inima în cuvinte,
în gânduri, îmi curge lumină,
privesc lumea, tăcută, cuminte
şi-aş vrea s-o răsfăţ cu flori de sulfină.

Bătrână şi grea, îmi este simţirea,
prin vene-mi se târâie cioburi de uitare,
mă sfâşie viaţa, mă doare iubirea,
mi-e bine şi rău, mi-e albastru de zare.

Mi-e floare de vişin suflarea,
iar zborul, aripă de fluture,
chiar de la venire, începe plecarea,
mi-e verde de viaţă, să-mi picure-n suflet…

Li-i verde de viaţă şi lor:
Cosmin Ştefănescu, Vania Usca, Alioşa

Sunt un strigăt de iubire

Azi, m-am trezit cu primăvara în suflet.
A aşteptat tăcută,
până când inima s-a transformat în frunză,
iar seninul mi s-a topit în ochi.
Îi simt gustul de verde,
şi mirosul de muguri fremătânzi.
Prin vene, mi se topeşte zăpada
în timp ce, în pântec, fluturii dansează a viaţă.
Râd zgomotos şi adevărat.
Sunt un fir de iarbă,
o şoaptă de zambilă,
sunt un strigăt de iubire…
Sunt o vioară…!

Un gând îmbibat de primăvară, pentru voi toţi:
Ada Pavel, Adi Bontea, Dănutz, Georgiana, Flavius Obeadă, Tury, Cantina Socială, Cora Bogdan, Cosmin Ştefănescu, Cristian Gheorghe, Dana Pătrănoiu, Dr. Lecter, Lotussarina, Theodora, Daniela, Alioşa, Ana Usca, Vero, Andrei, Victor Cătălin,  Atelier literar, Adrian Voicu, Blog event, Cristina, Bogdan, Victor, Buimacii, Caius, Călin, Diana, Mădălin, Costin, Cristian, Oana Clara, Dan, Nicuşor, Eclipsa de marte,  Răzvan Mateescu, Florentin, Florin, Gabriela Savitsky, Gabriela, Gabriela Elena, Doctorul, Icepickk, Ilarie, Gina, Edit, Alex, Ioan Bistriţeanul, Vania, Sorin, Lorelai, Mădălina, Mădălina Ionescu, Ela, Dan, Ana lu’ Manole, Micael, Mirela Pete, Marius Torsan, Elena (La mulţi ani, fată dragă!), Orry, Cezara, Ottilia, Daniela, Carmen, Florentin, Gazorica, Anca, Gabi, Simina, Rokssana, Catrinel, Melami, Aura Georgescu, Suflet de femeie, Teo Negură, Daniela, Adrian Pascu, Tzukutza, Victor Ciutacu, Gabi Cojocaru, Cris-Mary, Sorana, Dan, G. Zoltan, Malli, Paul Balanca, Le Petit Prince, Laura Frunză, Andreea, Costang, Smaranda, Echipa MWB, Aniela, Tink3rbell 

Ce glumă…!

Mi-am peticit sufletul,
cu o fărâmă de cer,
să-l oblojesc.
Mi s-a spus că infinitul nu doare…
Ce glumă…!

Am obosit, mamă!

Durere
tăcere
visare
mirare

minţire
umilire
plecare
uitare

minciuni
rugăciuni
sinucideri
desprinderi

suflet
plânset
nepăsare
abandonare

viaţă
speranţă
încrâncenare
disperare

lacrimi
patimi
teamă…
am obosit, mamă!

Dor

Mi-e dor
să-mi miroasă sufletul
a verde,
să râd atât de tare,
încât să vă molipsesc pe toţi,
să ne luăm de mână
şi să ne-nvârtim, hohotind.
Să ne dăm prioritate
unii altora, la infinit:
„Poftiţi, vă rog! Vai, se poate?!
Poftiţi d-voastră! Ba nu, d-voastră!”
Şi Dumnezeu să ne privească zâmbind.

Mi-e dor
să fim nebunii sănătoşi
şi nu sănătoşi nebuni,
mi-e dor de mine
cea de ieri
şi de noi, cei de mâine.

Mi-e dor…
să nu-mi mai fie
dor de viaţă…

D’ale lui Victor…

… gelozii

Eu şi soţul meu,  într-o cameră, făcând planuri de bătaie pentru ziua în curs şi cele ce vor urma, înainte ca George să plece spre birou. Victor se joacă în cealaltă cameră. Îl auzim strigând:
– Mami, vino şi mai stai şi cu mine, nu numai cu tati!
– Tati va pleca imediat la serviciu, Victor şi voi sta cu tine toată ziua!
– Uraaaaaaa!!!!!! se aude, ca răspuns, după care:
– Tatiiii !!!!!!
-Da, puiul meu! îi răspunde taică-său, topit după odrasla-i.
-Paaaaa!!!!!!!!!!!!

… declaraţii de dragoste

– Mami, eu vă iubesc atât de mult pe tine şi pe tati, că nici nu mai pot simţi cât de mult vă iubesc!

Iubesc adjectivul „oameni”! (gânduri)

Nu, nu am înnebunit! Şi nici nu am nevoie de o carte de gramatică din clasele primare care să-mi reamintească faptul că acest cuvânt este substantiv. Ştiu asta. Şi mai ştiu că există adjectivele „omenesc”, „uman”, etc. Dar sunt derivate, mi se pare că ciuntesc din complexitatea a tot ce denumesc cele două litere: OM. Şi nu mă refer, aici, la definiţia din DEX (online): OM, oameni, s. m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat. A fi om/oameni este o însuşire a unei (unor) persoane, din punctul meu de vedere. Este ceva ce înnobilează o existenţă, o fiinţă, un suflet. Este o căutare perpetuă de frumos, de iubire, de toleranţă, compasiune, speranţă, dăruire. În ciuda complexităţii structurale şi funcţionale, eşti cu atât „mai” om, cu cât eşti mai simplu – atenţie, nu am spus simplist! -, cu cât eşti mai dedicat conceptului de „umanitate”. Să fii OM, înseamnă să depăşeşti graniţa lui „eu”, să ştii să întinzi o mână, să ştergi o lacrimă, să poţi să dăruieşti o bucăţică de suflet chiar la un colţ de stradă, să poţi privi în ochii celorlalţi, cu demnitate, cu seninătate, să te bucuri sincer de bucuria celui de lângă tine şi să te doară durerea lui. Să fii OM, înseamnă să nu-ţi fie teamă să fii tu însuţi (însăţi), să crezi în visul tău şi să ajuţi la împlinirea visului celuilalt, să nu-ţi numeri niciodată paşii pe care trebuie să-i faci pentru a-ţi ridica prietenul căzut în genunchi, să nu-ţi fie teamă să-ţi pui inima în palmă şi s-o laşi atinsă.
Iubesc oamenii, iubesc firescul, mă hrănesc cu nevoia de (a fi) OM!

Cu drag, pentru voi, un crâmpei de suflet

UPDATE: şi vocea şi poezia îmi aparţin. 🙂

D’ale lui Victor…

... declaraţii

 
– Mami, eu te iubesc în mai multe feluri!
– Cum, în mai multe feluri?
– Păi, te iubesc pentru că ai grijă de mine, te iubesc pentru că mă mângâi când mă lovesc, te iubesc pentru că eşti frumoasă. Cu tine, sunt mai fericit decât orice bogat!

Nostalgie

Plouă septembrie, sub un gutui,
la marginea grădinii părăsite.
Ai vrea să pleci, dar vrei şi să rămâi
şi nu ştii de-ncepe totul sau este pe sfârşite.

Priveşti în urma-ţi, la paşii de peste timp,
ce s-au făcut din ce în ce mai mari,
ca brazdele adânci, de pe un câmp,
în care ai semănat şi au crescut lăstari.

Nimeni nu mai intră pe poarta cea micuţă.
Ţi-e dor de scârţâitu-i de altădată,
când ea era mare şi tu doar o fetiţă.
Acum e ruginită şi pururi încuiată.

În jurul tău, e linişte prea multă,
chiar şi ploaia plânge în tăcere,
undeva, în zare, doar o mică pasăre mai cântă
şi nu-nţelegi de e împăcare sau durere.

O lacrimă a adormit, plângându-ţi pe obraz,
o ştergi încet, o alta îi ia locul,
priveşti spre cerul ce pare de topaz
şi te întrebi şoptit unde a zburat totul.

Doar nucul cel bătrân, acelaşi credincios străjer,
a rămas la fel, în măreţia-i simplă,
învăluit în ploaie, lumină şi mister,
te-atinge uşor pe frunte, pe păr şi pe tâmplă.

Îi primeşti sărutul, zâmbind spre răsărit,
acum când soarele este la apus,
te ridici şi pleci, călcând încet, mărunt,
gândind că s-a scris tot ce era de spus.