Voiam…

Când eram mică, voiam să fiu mare…
Azi, îmi caut copilăria prin sertare,
prin librării și prin anticariate,
printre file vechi, de carte.

Caut s-o aflu în adieri de primăvară,
în fiecare răsărit și apus de vară,
o caut în năzbâtiile copilului meu,
în fiece rugăciune către Dumnezeu.

Când eram mică, visam să fiu mare,
crezând că voi avea și cerul și pământul la picioare.
Azi, vreau să fiu iar mică, numai cu universul meu
și să cuceresc lumea doar înălțând un zmeu.

Şi voi fi şi sunt … eram …

Mă fac albastru de la zare
şi roşu de căutare
şi sunt alb, de la cuvânt,
mă fac negru de pământ.

Îmi curge cerul în privire,
eu mireasă şi el mire,
orizontul ne cunună,
mă fac verde de furtună.

Mă fac galben, mă-nfior,
sunt lumină în pridvor
şi-s corai – muşcată-n geam,
Şi voi fi şi sunt … eram …

Şi cerul are

Ştii că şi cerul are o poveste?
Este povestea poveştilor,
despre Dumnezeu şi despre oameni,
despre dorinţe şi lacrimi,
despre vise şi stele.

Este poveste albastră
despre soare şi lună,
despre îngeri şi luceferi.

Este povestea mea şi a ta,
a lui şi a ei,
este povestea noastră
despre speranţă…

_____________________

Atât timp cât acel albastru va exista printre şi dincolo de nori, ai obligaţia să te ridici şi să mergi mai departe…

Între cer şi pământ

Între cer şi pământ,
sufletul meu îşi caută cărarea.
Zâmbeşte stingher
cu fiecare răsărit
şi îngenunchează smerit
cu fiecare apus…

Oamenii sunt…

Ştii? Oamenii sunt precum un câmp cu maci.
Par la fel, dar nu sunt.
Pe unii, roua îi face să strălucească,
pe alţii îi apleacă…
Pe unii, soarele îi scaldă în lumină,
pe alţii îi face să privească în pământ.
La un moment dat, însă,
toţi zâmbesc roşu spre cer
şi se leagănă în vânt.

Apar şi dispar, ştiuţi şi neştiuţi,
sprijinind cerul cu fruntea…

Ştii? Oamenii sunt … precum un câmp cu maci.

De 8 Martie …

Doamnelor şi domnişoarelor, vă doresc, din tot sufletul, ca toată viaţa să vă fie precum zâmbetul şi iubirea unui copil! La multe, multe primăveri!

Poezie pentru mami
– de VICTOR ONETE –

Mami, te iubesc
şi aş face orice!
Când sunt fericit,
mă transform într-un zâmbet de pisică.

Mami, te iubesc
şi când sunt fericit,
ma transform în zâmbetul tău.

Mami,
te arunc în iubire,
să fii fericită si frumoasă.

Aş vrea să cresc până la cer
şi să mângâi stelele.

Mai ştiu şi eu?

Mai ştiu şi eu ce să mai vreau?
Mă năpădesc atâtea gânduri,
în minte mi se-nvălmăşesc, la harţă se tot iau
şi mi se aşează-n suflet, rânduri-rânduri…

Mai ştiu şi eu ce să mai simt?
Mă copleşesc dureri, atâtea
şi vreau să mă ascund, chiar să mă mint,
că, poate, într-o zi, vor dispărea…

Mai ştiu şi eu ce să mai spun?
Atât de mică, sub un cer atât de mare
şi foc mi-e sufletul, cuvântul fum,
ce-şi caută, spre alte lumi, cărare…

Mai ştiu şi eu ce să mai cred?
O luptă e iubirea.
Mă voi regăsi, de-am să mă pierd,
îmi voi împlini menirea?

Ce glumă…!

Mi-am peticit sufletul,
cu o fărâmă de cer,
să-l oblojesc.
Mi s-a spus că infinitul nu doare…
Ce glumă…!

Nostalgie

Plouă septembrie, sub un gutui,
la marginea grădinii părăsite.
Ai vrea să pleci, dar vrei şi să rămâi
şi nu ştii de-ncepe totul sau este pe sfârşite.

Priveşti în urma-ţi, la paşii de peste timp,
ce s-au făcut din ce în ce mai mari,
ca brazdele adânci, de pe un câmp,
în care ai semănat şi au crescut lăstari.

Nimeni nu mai intră pe poarta cea micuţă.
Ţi-e dor de scârţâitu-i de altădată,
când ea era mare şi tu doar o fetiţă.
Acum e ruginită şi pururi încuiată.

În jurul tău, e linişte prea multă,
chiar şi ploaia plânge în tăcere,
undeva, în zare, doar o mică pasăre mai cântă
şi nu-nţelegi de e împăcare sau durere.

O lacrimă a adormit, plângându-ţi pe obraz,
o ştergi încet, o alta îi ia locul,
priveşti spre cerul ce pare de topaz
şi te întrebi şoptit unde a zburat totul.

Doar nucul cel bătrân, acelaşi credincios străjer,
a rămas la fel, în măreţia-i simplă,
învăluit în ploaie, lumină şi mister,
te-atinge uşor pe frunte, pe păr şi pe tâmplă.

Îi primeşti sărutul, zâmbind spre răsărit,
acum când soarele este la apus,
te ridici şi pleci, călcând încet, mărunt,
gândind că s-a scris tot ce era de spus.

Vis de copilă

Îţi aminteşti, micuţă stea,
dorinţa mea din seara aceea,
când te pândeam, dup-o perdea,
sperând să-ţi aflu odiseea?

Te întrebam de unde vii,
rugându-te să cobori la mine,
şi-ţi spuneam chiar poezii,
şoptind naiv: „ia-mă cu tine!”

Tu mă priveai, clipind şăgalnic,
jucându-te de-a v-aţi scunsea,
inima-mi bătea năvalnic,
îţi aminteşti, micuţă stea?

Voiam lumina ta de-argint,
din ea să-mi împletesc o scară,
să mă înalţ, să te ating,
să fiu ca tine, pentru o seară.

Să luminez drumuri pe mare
şi să-mplinesc dorinţe ascunse,
să îndemn lumea la visare,
să-nsufleţesc gânduri nespuse.

Îţi aminteşti, micuţă stea,
că te-am rugat să-mi povesteşti
cum de faci tu toate astea?
Te-ai mulţumit doar să zâmbeşti.

Eu am rămas cu visul meu,
încă dorind să-ţi dezleg misterul,
tu ai mers pe drumul tău,
cununându-te cu cerul.

 

Uneori…

Uneori,
aş pleca să mor puţin…
atât cât să mă odihnesc o clipă.

Mi-aş elibera sufletul,
din colivia trupului
şi i-aş şopti să zboare
într-o pădure de mesteceni.
I-aş spune să atingă cerul
cu vârful aripilor,
să îmbrăţişeze soarele,
să-l caute pe Dumnezeu
şi să-l întrebe vrute şi nevrute,
pentru ca, mai apoi,
să ademenească luceafărul
şi să culeagă stelele.

Uneori,
aş pleca să mor puţin…
atât cât să mă odihnesc o clipă.

Am creioane colorate

Am multe creioane colorate

şi, de le-oi folosi pe toate,

voi face un desen mare,

pentru doamna educatoare.

Cu ce să-ncep, oare?

Cu galben, voi face un soare.

Soarele este un astru.

Urmează, deci, un cer albastru.

Albastră este şi marea.

Îmi place tot mai mult culoarea.

Cu roşu, ce-aş putea desena?

O gărgăriţă şi o floricea.

Cu verde, iarbă şi frunze desenez,

cu maro, trunchiul copacului colorez,

portocaliu, voi face un fluturaş,

cu negru, un gândăcel şi-un greieraş.

Cu un pic de mov cochet,

voi desena un zmeu perfect,

ce zboară, peste toţi şi toate,

pe aripi de vânt, departe.

Iar, mai în zare, un curcubeu

va face, din desenul meu,

un tablou adevărat

ce aşteaptă a fi-nrămat.

Şi ştii că se poate

Nu vrei să zbori.

Tu ştii că nu se poate.

Doar gândurile-ţi se lipesc de nori,

iar sufletul mii de lumi străbate.

Nu vrei să-nvingi mereu.

Tu ştii că nu se poate.

Dar nu mai vrei speranţe pe cartelă

şi zâmbete-n clepsidre încuiate.

Nu vrei să nu mai plângi.

Tu ştii că nu se poate.

Dar vrei să-ţi faci din lacrimi cer

şi lună, din singurătate.

Nu vrei nemurirea.

Tu ştii că nu se poate.

Vrei, doar, să poţi trăi,

măcar, câte puţin, din toate.

Vrei să fii tu şi-atât.

Şi ştii că se poate.

Să mergi, mereu, pe drumul tău,

ducându-ţi visu-n spate.

Întâlnire cu Dumnezeu

Am văzut un om plimbându-se pe cer. L-am întrebat unde merge şi mi-a răspuns că are întâlnire cu Dumnezeu.

– N-ai un ceas? m-a întrebat.

N-aveam.

– Ceasul e capcana timpului, a continuat el. Îmi place punctualitatea, dar nu-mi plac ceasurile. Timpul ar trebui simţit, nu măsurat.

– Ce treabă ai cu Dumnezeu? Şi cum de te poţi întâlni cu el?

– E simplu. Ceri audienţă: nu e nevoie decât de o rugăciune. Spusă din suflet. Aici e cheia: spusă din suflet. Dumnezeu nu se ascunde. Noi ne facem că nu-l vedem. Suntem ocupaţi. Ne umplem sufletul, ca pe o cămară, şi cu ce trebuie şi cu ce nu trebuie. Când nu mai încape în suflet, trecem la sertarul următor: mintea. Înghesuim şi acolo multe. Şi uităm, apoi, să facem ordine. Spuneai că nu ai ceas, nu? Nu vreau să întârzii.

– Ce treabă ai cu Dumnezeu? am repetat eu. Vrei să-i ceri ceva?

– Nu. Vreau să-i mulţumesc că există.

Azi, cerul este pictor…

Curcubeul

Astăzi, după ploaie, peste oraş,
cerul şi-a desenat guleraş,
cu roşu, oranj, galben şi verde,
ce, tocmai de departe, se vede!

A mai adăugat albastru, indigo şi violet
şi a desenat tuşele atent, încet,
ca nu cumva culorile să se-ntindă,
sau vreo scamă de nor, de el să se prindă.

După ce a terminat de desenat,
la gât, frumos şi l-a aranjat
şi, mândru de opera lui de artă,
tuturor, fericit, le-o arată.

Păsările, toate, toate,
la sfat sunt adunate,
privesc şi se miră întrebând
„ce şi-a mai pus cerul la gât?!”

„E un fular!”, strigă unele în cor,
„Ba nu, ba nu, este un nor!”
O rândunică zice: „Ştiu eu, ştiu eu,
Acela este un curcubeu!”