Arhive pe etichete: dragoste

Cum știu eu mai bine


Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Scrie un comentariu

Din categoria creaţii, de suflet..., gânduri, La mulţi ani!, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Ce-am mai învăţat de la copilul meu


Dacă pentru mine fericirea supremă este să-mi văd/aud copilul zâmbind/râzând, şi pentru el este la fel de important să mă vadă măcar zâmbind. Asta îi dă siguranţă, încredere, îl face fericit. Copilul meu ştie că viaţa nu e numai roz, dar, dacă mă vede zâmbind, ştie că putem merge mai departe …

Începeţi-vă dimineţile şi încheiaţi-vă zilele zâmbindu-le copiilor, partenerilor, prietenilor voştri, celor ce-i aveţi prin preajmă!

Foto: http://iubibubudulcimumu.sunphoto.ro/poza

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, inocenţă, iubire, viaţă

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Cine nu înţelege că reciprocitatea are două capete, nu are dreptul să ceară nimic de la nimeni. Nu poţi cere atenţie, timp, respect, chiar dragoste, atât timp cât tu te consideri mult prea ocupat şi important să le oferi sau le împingi undeva în subsolul listei tale de priorităţi!

2 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, viaţă

Necunoscutul – partea a IV-a


Andradei i se părea că visează. Nu-i venea să creadă că nu l-a recunoscut pe Cosmin. Este adevărat că, la un moment dat, într-una dintre “întâlnirile” lor din club, s-a gândit că ar putea fi el – aceiaşi ochi negri-cărbune şi acelaşi zâmbet copilăros, plin de farmec, de atunci – dar, parcă pe o altă fizionomie. Iar, lipsa oricărei reacţii din partea lui i-a întărit convingerea că nu este el.

– Mai ai puloverul acela? îl întrebă ea.
– Ha, ha, tot rea ai rămas.
– Doar mă ştii, face parte din farmecul meu personal, îi răspunse şi, în momentul acela, ar fi vrut să-l ţină strâns în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată.
Nici nu începuse bine ora de latină a clasei a XI-a C a unui prestigios Colegiu Naţional, când diriginta deschise uşa şi intră, urmată de un băiat brunet, ce avea capul plecat, de parcă tocmai fusese urecheat.

– Bună dimineaţa, d-le profesor, iertaţi-mă că vă întrerup ora şi permiteţi-mi, vă rog, să-l prezint clasei pe noul coleg: Mărculescu Mihai Cosmin. Cum ţi se spune, Mihai sau Cosmin?
– Cosmin, răspunse băiatul din faţa lor.
Brunet, cu părul des şi, cumva, rebel, îmbrăcat cu un pulover gri de lână, peste care se răsfrângea gulerul unei cămăşi albastre, cu pantalon călcat la dungă şi bocanci negri, grei, Cosmin, care ţinea strans, cu mâinile amândouă, servieta de piele, neagră, ridică ochii şi privi spre clasă. Nu prea înalt, uşor durduliu, noul coleg nu avea în atitudine nonşalanţa băieţilor de vârsta lui. Părea că a fost adus aici împotriva propriei voinţe şi faţa-i avea o expresie chinuită.

Clasa a XI-a C, clasă de “uman” – filologie istorie, era majoritar compusă din fete. Doar cinci băieţi se rătăciseră printre cele 27 de fete. Fiind prima generaţie, după multe zeci de ani, care a putut opta pentru filologie, în oraşul său – profil ce fusese desfiinţat de învăţământul de dinainte de ’89 – era, totodată, ultima obligată să susţină examenul pentru treapta a II-a în învăţământul liceal. Andrada îşi aminteşte cât s-a chinuit să strângă semnăturile pentru un memoriu ce avea să susţină reînfiinţarea acestui profil, pe care l-a trimis ministrului învăţământului al acelei perioade. Cu foarte puţin timp înainte de înscrierea pentru susţinerea examenului, a sosit şi vestea bună, astfel că şi-a putut urma visul în oraşul natal.

Din cele 34 de locuri în bănci, era ocupate 32, astfel că, ultima bancă, de pe rândul de la uşă, era liberă. Andrada stătea în prima bancă, cea din faţa catedrei, împreună cu Adrian Săvulescu – medicul de azi, în a cărui grijă se afla.
– Vă rog, continuă diriginta, cine doreşte să-l ia coleg de bancă pe Cosmin? Să nu-l trimitem totuşi, în ultima bancă, încă din prima sa zi printre noi.
Nu se grăbea nimeni; se formaseră deja “bisericuţe” şi simpatii, mai ales că mai toţi veniseră de la celelalte licee unde învăţaseră în primele două clase de liceu, în tandem cu alt coleg şi, astfel, se aşezaseră în bănci în funcţie de aceste prietenii.
– Mergi tu, te rog, în ultima bancă, îi şopti Andrada lui Adrian.
– De ce eu? se burzului acesta.
– Bine, lasă, că mă voi muta eu cu noul coleg, atunci, în ultima bancă. Se ridică în picioare şi vru să o anunţe pe dirigintă despre decizia ei. Adrian, însă, mai rapid, i-o luă înainte.
– Doamna dirigintă, mă mut eu în ultima bancă şi îi cedez locul lui Cosmin! Bine ai venit la noi, mai spuse Adrian şi, în timp ce-şi strângea lucrurile, îi aruncă Andradei: “Îmi rămâi datoare, să ştii!”

Cosmin îşi ocupă locul în bancă, alături de Andrada şi ora de latină continua fără a o mai întrerupe nimeni. Pe banca lui Adrian ateriză un bilet: “Beatus, qui prodest, quibus potest. (Fericit este cel care se face util prin ajutorul dat)”. Veni şi răspunsul: “Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. Semper idem… (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist. Mereu acelaşi …)”. Cei doi îşi zâmbiră complice şi-şi văzură de conjugarea verbelor.

În zilele care urmară, cum se aflau pe la jumătatea primului trimestru, Cosmin se chinui să recupereze tot ce avea de recuperat, având în vedere că se transferase de la un liceu cu profil tehnic. Venise aici, cu ajutorul cunoştinţelor sus-puse ale tatălui său, preot, care, la rândul său, visa ca unicul fiu să-i calce pe urme că doar, în familia Mărculescu, preoţia “se moştenea” din tată-n fiu, de generaţii bune.
– Şi, nu-i aşa, cine sunt eu să întrerup această sfântă tradiţie? zicea cu amărăciune Cosmin, în timp ce-i spunea Andradei povestea vieţii lui.
– Ei, hai, că nu-i aşa rău. Toată lumea îţi va spune “sărut-mâna!” şi, unde mai pui, că vei avea şi colivă la discreţie, încerca Andrada să-l împace, glumind, fiind evident că visul lui Cosmin era cu totul şi cu totul altul decât al familiei sale. Deveniseră din ce în ce mai buni prieteni. De altfel, Andrada era prietenă cu toată lumea. De noul coleg se ataşase, deoarece acesta continua să se simtă stingher şi se lupta să se integreze în noul colectiv şi să se ridice la nivelul pretenţiilor şi voia să-l ajute. Începuse să-i fie drag, precum un frate.

– va urma –

Prima parte

Partea a II-a

Partea a III-a

Recomand:
Radu Ştefan – un punct de vedere

4 comentarii

Din categoria proză, viaţă

D’ale toamnei :)


D'ale toamnei 5 D'ale toamnei 1 D'ale toamnei 3 D'ale toamnei 4

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

D'ale toamnei 2

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria copil, copilărie, de suflet...

Trecut-au anii…


Trecut-au anii … 18 … Oare, când? La mulţi ani, iubitul meu!

Un comentariu

Din categoria de suflet..., eveniment, iubire, La mulţi ani!

Copilul din flori (fragment)


” – Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>
La câteva zile după ce bunică-sa trimisese blestemul spre Vasile Iepure, din prispa casei, gesticulând cu pumnul strâns şi cu privirea spre cer, acesta fu găsit mort, lângă căruţa lui, cu gura în bălegar, la câmp, unde muncea zilnic, pentru „Colectiv”. În satul mic, de câmpie, vestea se răspândi cu repeziciune, fâcând ocolul, fiind pe buzele tuturor, de-a lungul întregii zile prăfuite a acelei veri. Fiecare avea propria lui interpretare a evenimentului, dar toţi recunoşteau, cu teamă, parcă: <L-a pedepsit Dumnezeu! Nu trebuia să se bage el între copiii ăia, dacă se iubeau! Ce, ce are Marioara lu’ Tanţa? Că frumoasă e, gospodină e, c-a învăţat-o mă-sa cum să ţină o casă, că doar ea a ţinut-o singură, crescând atâţia copii. Ce, dacă e orfană de tată şi săracă, nu era de nasul Iepureştilor?>

(fragment din povestea „Copilul din flori” – va urma, integral )

Scrie un comentariu

Din categoria iubire, poveşti, proză, viaţă

D’ale mele gânduri … rătăcite


Nu te amâna! Şi mai important de atât, nu-i amâna pe cei de lângă tine! Dragostea pe care nu ai dăruit-o azi, mâine va fi mai puţină cu o zi …

_______

Când oamenii îmi cer părerea despre ceva, am grijă să le spun, întotdeauna, ce cred, cu adevărat. Nefăcând asta, i-aş jigni!

_______

Nu contează cât de mult(e) sau puţin(e) reuşeşti să faci pentru cineva. Important este să o faci cu toată inima!

_______

Unii nu vor şti (putea) niciodată (cum) să iubească. Ceea ce este trist. Alţii iubesc cu fiecare fibră. Eu fac parte dintre „alţii” …

________

Când ţi se spune: „am două veşti”, aşteaptă-te ca, cel puţin una dintre ele, să fie proastă. Niciodată, două veşti bune nu vin împreună!

________

Gândurile sunt precum colesterolul: bune şi rele. Alimentează-le corect, pentru a le ţine pe cele rele sub control!

Un comentariu

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, viaţă

D’ale mele gânduri … rătăcite


E esenţial să rămânem şi copii. Dar, trebuie să înţelegem că dragostea nu e o jucărie. Cel mult, o păpuşă de porţelan, care se mânuieşte cu multă atenţie. Altfel, se sparge …

2 comentarii

Din categoria copil, de suflet..., gânduri, iubire, viaţă

Azi, tace-mă!


Azi, nu-mi vorbi!
Vreau doar să mă taci
în privirea ta.
Să-ţi curg în gânduri,
ca o licoare dulce-amăruie…

Eu să te dor,
tu să mă ierţi,
eu să te plâng,
tu să mă vrei…

Azi, doar frământă-mă
între degete,
ca pe o frunză
ce ţi s-a rătăcit în palmă!
Vei mirosi a nuc…

4 comentarii

Din categoria gânduri, iubire, poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Câteodată …


Câteodată, mă visez balerină.
În tutu-ul meu argintiu, le vorbesc oamenilor cu ochii, cu mâinile, cu picioarele, cu tot trupul meu. Uneori, gesturile sunt ample, ca nişte îmbrăţişări, alteori, doar bătăi timide de aripi. Fac reverenţe, zâmbesc, mă ascund, alerg, mă strânge aerul, mă zbat să scap, mă înalţ, sunt fluture, cobor, ating pământul încet, îl acopăr cu mine. Oamenii mă privesc: unii zâmbind, alţii nepăsători, unii mă străpung cu gândurile, alţii se uită dincolo de mine, câţiva cu dragoste. Mă ridic şi le culeg privirile, la ascund în căuşul palmelor, le ridic spre cer.
Câteodată, mă visez balerină …

8 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate

Azi, e ziua ta, copilul meu!


Azi e ziua ta, copilul meu
şi mă rog lui Dumnezeu,
să fii sănătos, să fii fericit,
să iubeşti mereu şi să fii iubit!

Te privesc, cu drag, cât ai crescut.
Parcă ieri te-am născut.
Împlineşti, iată, 7 ani,
să-ţi fie bine, puiul meu şi la mulţi ani!

În sfântă zi de vineri, pe lume te-am adus,
să fii demn şi bun, mereu cu capul sus,
ţi-am urat, când la sânu-mi te-am luat întâiaşi dată,
minunea mea cea mare, cât lumea asta, toată!

Tu ne umpli sufletul şi viaţa,
eşti puterea noastră de „bună dimineaţa!”,
îţi vom fi alături, oriunde şi oricum,
îţi vom fi lumină, copilul nostru bun!

La mulţi, mulţi ani, iubirea noastră,
să-ţi fie viaţa lungă şi frumoasă,
să mergi, mereu, pe drumul tău,
cu-ncredere în tine şi-n bunul Dumnezeu!

11 comentarii

Din categoria copil, copilărie, eveniment, inocenţă, iubire, La mulţi ani!

De-ale mele gânduri…rătăcite


Înainte să fugi de dragoste, gândeşte-te că este posibil să închizi o uşă pe care să n-o mai poţi deschide niciodată.

Uneori, am impresia că oamenii obosesc să mai fie oameni. Şi, atunci, se transformă în obiecte.

Nu am înţeles niciodată de ce oamenii consumă atâtea resurse pentru a urî, a răni, când este atât de uşor să iubeşti!

Din când în când, e bine să priveşti şi în urmă, pentru a nu uita începutul drumului.

Noi, românii, aşteptăm mereu să ne rezolve alţii problemele, fără a ne gândi că şi acei „alţii”, nu numai că au problemele lor, dar că s-ar putea ca ei, la rându-le,  să-i aştepte pe „alţii”. Când vedem că nu se poate aşa, aşteptăm s-o facă Divinitatea. Uităm, însă, că şi Divinitatea are ritmul ei.

De cele mai multe ori, cea mai bună ficţiune este realitatea.

20 comentarii

Din categoria diverse, gânduri, viaţă

D’ale lui Victor…


… deducţii

– Mami, orice om are câte un înger păzitor?
– Da, mami, îi răspund eu.
– Dar ştii ce cred eu? Că oamenii răi îl au pe dracul păzitor!

… drăgălăşenii

– Mami, ceva mai bun, pe lume, decât tine şi tati, nu am mai văzut! Nu-i aşa că plângi de fericire?

7 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă

Şi ei sunt copiii noştri…


Motto: Când ai încetat să mai fii de folos celorlalţi, ai încetat să iubeşti, deci ai încetat să mai trăieşti.

Este vorba despre cei 45 de copii, fete şi băieţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, instituţionalizaţi în cadrul Centrului de Plasament „Pinocchio 3”, din sectorul 3, str. Serg. Bonea Marin nr. 2. Sunt copii ce poartă eticheta de „cazuri sociale”, copii despre care părinţii lor au considerat că le este mai bine departe de ei, de tot ce înseamnă familie, dragoste familială, cămin. Sunt copii ce tânjesc după socializare, după un tipar „normal”, copii care au nevoie de noi. Pe 1 Iunie este, firesc, şi ziua lor. De aceea, poate, împreună, le putem face cadou câte ceva şi, de ce nu?, inclusiv prezenţa noastră. Pentru ei, doamnele care le poartă de grijă, indiferent de funcţia ce o au în cadrul instituţiei, fiecare dintre ele este „mama”. Aşa li se adresează: „mama….”
Ca de obicei, eu mă adresez vouă, tuturor, să le întindem o mână. Ce spuneţi, ne mobilizăm şi acum pentru 1 Iunie sau, măcar, o altă zi a săptămânii următoare? Pentru orice ajutor pe care îl puteţi da, aştept să mă contactaţi, fie aici, pe blog, fie pe facebook, e-mail sau telefon.
Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut şi pentru ceea ce veţi face, în numele meu şi în numele celor pe care i-aţi ajutat/îi veţi ajuta. Vă îmbrăţişez, cu toată dragostea.

16 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, inocenţă, manifest

De 8 Martie…


Oricare ţi-ar fi menirea şi rolul în viaţa celor dragi ţie, LA MULŢI ANI, FEMEIE! Să fii sănătoasă, să fii puternică, să fii fericită! Pentru voi, toate, dragele mele, toată iubirea şi prietenia mea!

Pentru voi, domnilor, gândurile mele sincere şi urările mele de bine! Să fiţi fericiţi, alături de doamnele de lângă voi!

Vă îmbrăţişez, cu dragoste şi vă dăruiesc, din suflet, câte un trandafir:

50 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, prietenie, sărbătoare

Ne naştem şi murim singuri?


„Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent, trăim împreună.” Am citit această zicere cândva, nu mai ştiu unde şi nici cine a spus-o. Dar o aud în permanenţă. A fost preluată şi ridicată la rang de axiomă. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă că ne „naştem singuri”. De murit, da, putem muri singuri. Dacă aşa alegem. Eu consider că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, decât dacă a fost alegerea noastră. Da, putem fi dezamăgiţi, la un moment dat, ne pot fi înşelate aşteptările, putem investi într-o relaţie tot sufletul nostru şi să pierdem.  Tocmai o astfel de situaţie ne poate face să dorim singurătatea. Ne ermetizăm sufletul, închidem fereastra, zăvorâm uşa şi ne punem platoşa. Renunţăm la luptă, generalizăm, fugim de noi şi de toţi. Este mai simplu aşa, mai confortabil. În fond şi la urma urmei, orice relaţie – indiferent de natura ei – este „Monastirea” noastră. Se construişte greu, cărămidă, cu cărămidă, reconstruind ce s-a dărâmat. Suntem, în permanenţă, nişte Meşteri Manole ce trebuie să-şi zidească sufletul, pentru ca Monastirea să reziste. Asta înseamnă dăruire. Nu e uşor. Trebuie să ai puterea lui Sisif să o poţi lua, mereu, de la capăt. Deci, depinde de noi dacă rămânem singuri. Chiar dacă nu este, poate, persoana pe care ne-am dori-o noi aproape, cineva tot va fi lângă noi, fie chiar şi un simplu străin. Totul este să ştim şi să vrem să primim apropierea. Viaţa a demonstrat-o de nenumărate ori. Este o artă a dărui, dar este o artă şi în a şti să primeşti.
Părerea voastră care este?

45 comentarii

Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, de suflet..., diverse, gânduri

Somn uşor, iubitul meu!


Ţi-am sădit sărut în palmă
şi pe pleoape am pus un zâmbet,
fericite să adoarmă.
Inima-mi vibrează a cântec.

Somn uşor, iubitul meu!
Eu, la pieptu-ţi mă strecor,
să ne legene Morfeu,
dup-o noapte de amor!

Tu ţii pumnul strâns, cuminte,
să nu pierzi sărutul meu
şi m-adormi, cu dulci cuvinte,
vis de iarnă îţi sunt eu.

Cu braţe calde, eu te-mpresor,
Să dormi lin, ca un copil.
Iubitul meu, somn uşor!
Tu-mi zâmbeşti, te-afunzi docil.

Luna cerne peste noi,
pulbere de stele albastre,
adormi-vom amândoi –
înc-o noapte a vieţii noastre.

29 comentarii

Din categoria copil, poezii, poezii de dragoste

De suflet… La mulţi ani!


Sunt lucruri ce nu pot  fi cuantificate. Cum ar fi sufletul şi gândurile unui prieten. S-au spus şi scris multe despre prietenie. Pentru mine, prietenia este ca o floare de colţ: creşte în locuri speciale, este rară, delicată, dar, în acelaşi timp, puternică – înfruntă gerul, arşiţa, zăpada, ploile, înălţimile… Fericiţi cei ce o primesc în dar! Eu sunt o fericită. Nu am niciun merit, sunt doar foarte norocoasă. Unul dintre oamenii frumoşi pe care i-am cunoscut şi pe care-l simt aproape îşi sărbătoreşte, astăzi, ziua de naştere. La mulţi ani, fată dragă! Să-ţi dea Dumnezeu, în continuare, o viaţă frumoasă, aşa ca sufletul tău! Te îmbrăţişez şi-ţi dăruiesc toată afecţiunea mea!

14 comentarii

Din categoria gânduri, La mulţi ani!

Mesagerul lui Moş Nicolae


Moş Nicolae a lăsat la, uşa mea, toată dragostea lui pentru voi. Eu sunt mesagerul lui şi v-o transmit, din suflet. La mulţi ani, tuturor!

De Moş Nicolae, pentru voi http://adapavel.wordpress.com/2010/12/05/calatorind-prin-anglia/ http://www.adibontea.com/2010/12/05/ningeeee/

http://carmen76negoita.wordpress.com/2010/12/06/brasov-poarta-ecaterina/

http://www.collage.ro/2010/12/photo-017/

http://cosminstefanescu.wordpress.com/2010/12/05/vers-captiv-sange-balcanic-143-poem/

http://pazniculdenoapte.blogspot.com/2010/11/aveti-tichii-de-margaritar-as-dori-una.html

http://zaqk.wordpress.com/2010/12/05/as-good-as-it-gets/

http://alexandrescudaniela.com/casa-stan-si-week-endul-nostru-de-vis-1/ http://anausca.wordpress.com/2010/12/01/ioan-uscaioan-traia-–-comentarii-la-psalmul-necanonic-151/

http://anaveronica.wordpress.com/2010/12/05/un-soi-de-bilant/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/12/05/ireversibile-clipe-intindere-de-vise/

http://blog.adrianvoicu.ro/index.php/2010/12/05/dialog-imaginar/ http://bogdanonin.blogspot.com/2010/12/cutia-misterioasa.html

http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/12/cum-schimbat-capitalismul-relatiile.html

http://bucurvictor.wordpress.com/2010/12/02/am-gugal-deci-caut-noiembrie/

http://caius67.wordpress.com/2010/12/05/colectionara-de-cosmaruri-–-15/

http://calinhera.wordpress.com/2010/12/04/ca-o-carte-deschisa-sunt-pentru-tine-2/

http://cartidragi.blogspot.com/2010/12/carti-de-mos-nicolae.html

http://cititor.stirute.com/premiul-cervantens-pe-anul-2010/

http://cristiandima.wordpress.com/2010/12/04/nu-mi-pasa/

http://dmd-suflet.blogspot.com/2010/12/venin.html

http://eclpsademart.wordpress.com/2010/12/02/cu-pasi-moi-ca-de-pisica/

http://gabitzu.eu/2010/11/only-you/

http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/12/01/romania-oglinda-venetiana/

http://gabrielailies.wordpress.com/2010/12/05/asa-i-in-tenis/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/12/04/cu-scantei/

http://ganduripentrunoi.wordpress.com/2010/10/16/o-zi-cu-cfr/

http://geaninalisandru.wordpress.com/2010/12/05/in-tara-lui-mos-nicolae/

http://griska.wordpress.com/2010/12/03/un-pitic-si-al-sau-tatic/

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/12/vraja-serilor-albastre.html

http://injineru.blogspot.com/2010/11/libertate.html

http://ioanbistriteanul.ro/?p=1763

http://ivanuska.wordpress.com/2010/12/05/oglinda-fermecata-si-roberta/

http://linkping.wordpress.com/2010/12/02/vot-pentru-griska/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/12/06/dimineata-cafea-si-amprentele-degetelor-tale/

http://mariannicolescu.wordpress.com/2010/12/01/sunt-cel-dintai-expres-de-marian-nicolescu/

http://mesterulmanole.wordpress.com/2010/12/05/amintiri/

http://mirelapete.dexign.ro/2010/12/parfum-de-iarna/

http://neinteles.wordpress.com/2010/12/05/rabdarea/

http://onlycontrovento.wordpress.com/2010/12/04/decembre/

http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com/2010/10/16/kassel/ http://paulgabor.com/2010/12/03/la-lia/

http://pisicaroz.ro/2010/12/stați-jos/

http://plante-de-leac.blogspot.com/2010/08/plante-care-se-recolteaza-in-luna_27.html

http://poezieromaneasca.wordpress.com/2010/12/05/un-dar-mic-pentru-un-juriu-mare-juriului-virtual-poezie-si-suflet-ottilia-ardeleanu/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/12/05/ne-am-lustruit-ghetuteleasteptam/

http://primadona25.wordpress.com/2010/12/01/vreau-o-tara-ca-afara/

http://puzderiedevise.wordpress.com/2010/12/03/cat-valoreaza-o-prietenie-18-saci-de-haine-de-mana-a-doua/

http://redsky2010.wordpress.com/2010/12/06/bine-ai-venit-mos-nicolae/

http://relaxare.wordpress.com/2010/12/05/concurs-de-povesti/

http://shorichitz.blogspot.com/2010/11/pentru-ana-maria.html

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/12/05/incompatibilitați/

http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/12/o-emisiune.html http://stropidesuflet.wordpress.com/2010/12/06/vine-mos-nicolae-3/ http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/12/03/pierdem-traind/

http://suzimuziatelier.blogspot.com/2010/12/true-colors.html

http://teonegura.wordpress.com/2010/12/04/poveste-de-vis-16/

http://totuldesprecopii.wordpress.com/2010/12/05/model-de-invitatie-pentru-zi-de-nastere-5-pentru-fetite/

http://traumkidu.wordpress.com/2010/12/04/nu-esti-ceea-ce-pari/ http://vanillamoon.wordpress.com/2010/12/01/dragul-meu-blog/

http://virtualkid.ro/dascalvirtual/?p=64

http://www.cojocarii.ro/2010/12/04/kidex-experienta-mea/

http://www.crixti.net/2010/12/evadeazaro-da-ne-like-ul-tau-si-castiga.html

http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2010/12/06/umbra-marii-10/

http://www.maccumac.ro/2010/10/19/prematur-si-irelevant-gresit-din-start/

http://www.malli.ro/2010/12/04/dac/

http://paulbalanca.blogspot.com/2010/12/impacare.html

http://sanatatesiviata.blogspot.com/2010/11/amelioreaza-secretia-lactala-sani.html

http://tocanadecuvinte.blogspot.com/2010/11/mancare-de-conopida-cu-carne-de-porc.html

http://www.virtualkid.ro/?p=865

http://zbateri.blogspot.com/2010/12/micul-print-de-antoine-de-saint-exupery_05.html

https://creazionicolorate.wordpress.com/2010/10/28/lumea-minunata-a-copilariei/

http://pegas-motorizat.blogspot.com/2010/12/nobletea-hotului.html http://www.paracetalol.ro/filmulete-youtube/cocalar-gheruit-versus-bustean/

http://proatitudine.ro/educatie/democrație-pe-contrasens/

66 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, La mulţi ani!, sărbătoare, urări

D’ale lui Victor…


gânduri

– Mami, pe noi nu o să ne despartă nimic, niciodată. Ştii de ce?
– De ce, puiule?
– Pentru că vom avea cu noi, peste tot, iubirea. Dragostea e totul, nu-i aşa mami?

„adorabilităţi”

Îl drăgăleam, aseară, pe Victor şi-i spuneam ce înseamnă el pentru mine, cât îmi este de drag, cum este el de bun şi cuminte, etc. etc.
– Şi sunt şi şmecher, mami? mă întreabă el.
– Nu eşti şmecher, eşti obrăznicuţ, câteodată.
– Nu sunt obraznic, mami, sunt adorabil!!!

planuri de viitor

– Mami, să ştii că, atunci când voi fi mare, îmi voi cumpăra o navă şi voi pleca pe lună!

50 comentarii

Din categoria copil, copilărie, călătorii, D'ale lui Victor, de suflet...

Vă voi veghea mereu – poezie-testament (familiei mele)


Să nu m-aştepţi în seara astă,
voi fi fluture de noapte,
vă voi legăna cu şoapte
şi voi veghea asupra voastră.
 
Voi împleti raze de lună
şi-am să le agăţ la fereastră,
vă voi cânta de noapte bună
şi voi veghea asupra voastră.
 
Voi cerne pulberi de luceferi,
să strălucească-n noaptea albastră,
precum un lac înnobilat de nuferi
şi voi veghea asupra voastră.
 
Să nu m-aştepţi în seara astă,
voi fi departe, pe un nor,
voi fi dragoste, voi fi dor
şi voi veghea asupra voastră.
 
Mă voi preface, apoi, în răsărit,
să fim iarăşi împreună,
vom fi povestea cu final fericit,
noi, trei, ţinându-ne de mână.

13 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste

Mă înclin…


Ne-am întors de la spital. Vom mai merge şi mâine, când Victor va trece printr-o mică intervenţie chirurgicală, pe care sperăm, să o depăşim cât mai uşor cu putinţă.

În ceea ce vă priveşte, mă înclin în faţa gândurilor şi a gesturilor voastre sincere, de prietenie. Nu mă apuca pe mine destul plânsul. Trebuia să mă mai faceţi şi voi să plâng. Glumesc, desigur. Dar faptul că v-am simţit atât de aproape şi că vă mulţumesc din suflet pentru asta, nu e glumă. De regulă, nu mă prea plâng. De data aceasta, am fost prinsă cu garda jos. Se mai întâmplă. Dar, gata, sunt bărbată (pe principiul „Fii bărbată, Zoe!”, nu? 🙂 ).

Mă înclin, deci, în faţa voastră:

Diana, ai dreptate, trebuie să fie bine. 🙂

Florentin, urarea ta este pe cale să se împlinească. 🙂

Virtualkid, aşa cum bine ai intuit cândva, copilul meu, familia în general,  sunt şi au fost, întotdeauna, prioritatea mea numărul 1, aşa că nu-i vorba de frustrare; au început şi veştile bune, în sfârşit; cu aşa susţinere, nici nu se putea altfel, nu? 🙂

Gabriela, nici nu se poate altfel, aşa trebuie să fie mamele – ăsta-i job-ul nostru. 🙂

Primadona25, bine ai venit, mă bucur să te cunosc! Şi eu îi mulţumesc lui Vania că te-a trimis pe la mine. 🙂

Ada, îmi pare rău că nu ne vom cunoaşte azi, dar chiar nu am cum să ajung.

Călin, am pus la pus la păstrare gândul tău bun; mulţumesc şi pentru „reclamă”. Îmi pare rău că nu ne putem întâlni din nou. 🙂

Alt cer senin, mă copleşeşti, ca de obicei, cu aprecierile tale. 🙂 P.S. Ce s-a întâmplat cu blogul tău, l-ai şters? 😦

Orfiv, bine ai revenit! 🙂

Teo, nu renunţ, mai iau şi eu câte o pauză! Am înţeles „ordinul” cu optimismul, să trăiţi! 🙂

Cristian, îmi revin, că-i musai! 🙂

Vania, nu scăpaţi voi aşa uşor de mine! Mulţumesc de vizită. 🙂

Gina, ştiu, dar asta e, din când în când… 🙂

Stela, mulţumesc. 🙂

Vero, îţi mulţumesc şi-ţi întorc urările! 🙂

LePetitPrince, mulţumesc. 🙂

Loredana, poate ar trebui să-ţi spui şi ţie ce mi-ai spus mie, că ajută. 🙂

Marian, este adevărat şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. 🙂

Cosmin, mulţumesc mult. 🙂

43 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, prietenie, recurs la prea multă realitate

Nu e superb?


7 comentarii

Din categoria recurs la prea multă realitate

Acum 19 ani…


Acum 19 ani, eu şi soţul meu, liceeni pe atunci, am descoperit că suntem singurii de pe planetă. Ne-am luat de mână şi am scris

 

Povestea noastră

 
În acea zi de mai, când m-ai privit,
în acea zi de mai, când ţi-am zâmbit,
spre univers, am deschis fereastră
şi ne-am făcut planeta noastră.
   
Am evadat, ţinându-ne de mână
şi am jurat să creştem, împreună,
copii, nepoţi şi ce-o vrea Dumnezeu,
mereu a ta, mereu al meu.
 
 Am urcat munţi şi am coborât în văi,
mereu singuri, doar noi, amândoi,
am plâns când viaţa ne-a certat,
am mers târâş, dar am şi dansat.
  
Am dăruit şi am primit în dar,
zi după zi, dintr-al vieţii calendar,
eram copii când ne-am îndrăgostit,
am rămas aceiaşi, doar c-am mai albit.
 
 Am râs şi am tăcut în doi,
am pierdut lupte şi am câştigat război
şi, de ne-am rătăcit, câteodată,
ne-am căutat planeta toată.
 
Am mers înainte, am mers înapoi,
însă, tot timpul, „eu” a însemnat „noi”,
am făcut schimb de inimă şi de suflet
şi am cântat iubirea în duet.
  
Trecut-au, aşa, an după an,
din tot ce-a fost, nimic n-a fost în zadar,
copilul nostru ne este mărturie
şi a iubirii noastre, pururea făclie.
 
 

33 comentarii

Din categoria de suflet..., remember, sărbătoare

Să nu mă laşi să plec…


Nu vreau decât să mă ţii în braţe.
Să ne aşezăm pe un colţ de planetă
şi să privim lumea,
mai senini ca oricând.

Să-mi spui că sunt frumoasă,
să-mi săruţi cuvintele
şi să te umpli de mine.

Eu să te alint cu sufletul
şi să te iubesc feciorelnic
cu fiecare respiraţie.

Tu să mă-mbraci în albastru
şi să ne ascundem printre stele.
Să ne regăsim, apoi, cu frenezia
unor copii îndrăgostiţi.

Vreau doar să mă ţii în braţe
şi să nu mă laşi să plec
nicicând…

18 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

M-am îmbogăţit!


Nu, nu daţi năvală! Nu am câştigat la 6/49 (oricum, am înţeles că mai întâi trebuie să joci) şi nici nu am moştenit vreo mătuşă, cu averi uriaşe, din… nu ştiu, Caraibe.

Zilnic, fac rondul de onoare prin „casele” voastre. Vă respir fiecare mireasmă de visare, de bucurie, de lacrimi, de incertitudini, de zbateri, de încrâncenare, de iubire, de dăruire, de uitare, de ironie, de gânduri (dezlânate sau nu), de poveste, de dăruire, de cântec, de mirări, de răspunsuri, de ironie, de voi..

Unii mă primiţi zâmbind, alţii încruntaţi, indiferenţi, unii mă dojeniţi sau mă priviţi de sus, alţii mă simţiţi aproape

Eu continui să-mi fac rondul… Aşa că RECTIFIC:

M-aţi îmbogăţit!

18 comentarii

Din categoria prietenie

O lalea şi un cireş


O lalea s-a-ndrăgostit de un cireş
şi-n fiecare dimineaţă, îi zâmbeşte galeş.
Nici lui, laleaua nu-i displace
şi-o tot priveşte drăgăstos, de-o vreme-ncoace.

Ea îşi ridică privirea spre el, cochetă,
el i-o sărută, cu o atingere discretă,
ea zâmbeşte, roşu şi sfios,
el se ştie mândru şi frumos.

În grădină, s-a şi auzit vestea,
albinele au polenizat povestea.
Lalelele celelalte au-ngălbenit de obidă,
aveau ele, oricum, pe cea roşie, ciudă:

că-i altfel decât ele, e chiar mai tinerică
şi ce atât mister, lor nu putea să le zică?
Ar fi învăţat-o şi ele câte ceva
că-s de multă vreme în grădina asta.

Laleaua cea firavă-şi vedea de ale ei,
şi-şi venera iubitul, gustând dulceaţa clipei,
ştiind că dragostea lor avea, curând, să moară,
peste un pic de timp, într-un început de vară.

26 comentarii

Din categoria poezii, poezii de dragoste

Jurnalul unei dimineţi de mai – ultimul capitol


În drum spre casă, merse la piaţă şi-şi cumpără flori. Multe şi cât mai colorate, cât mai parfumate. Avea nevoie de frumos, avea nevoie de starea de bine cu care se trezise azi-dimineaţă, avea nevoie de dragoste, avea nevoie de o minune în viaţa ei rectilinie. De undeva, din apropiere, se auzea melodia lui Şeicaru, „dragostea-i destin străvechi/cu cireşe la urechi/te iubeşte dulce-amar/n-are vreme de cântar”. Nu ştia dacă să plângă sau să râdă.
Ajunsă acasă, aranjă florile în toate vazele pe care le avea, mai puse şi într-o oală de lut – iubea vasele de lut şi achiziţiona de oriunde găsea -, o mângâie pe Miţi, care o aştepta, ca în fiecare zi, lângă uşă, mieunând, când îi auzea paşii apropiindu-se („parcă ai fi căţel, îi spunea Ileana râzând, o să-ţi spun Azorel”) şi se îndreptă spre duş. Îşi pregăti baia cu spumă şi se cufundă, cu voluptate, în apa caldă care o îmbrăţişa din toate părţile. Închise ochii şi se lăsă în voia căldurii şi a spumei de baie. Simţea cum se destinde. Acum se putea gândi, fără şocul descoperirii, la e-mail-ul lui Mihai. Oare ce scrie? Poate vrea să-mi spună că s-a căsătorit. Simţi o strângere de inimă. Poate vrea să ştie dacă l-am iertat. Poate…
Sări din cadă. Gata cu suspansul. Acum se simţea pregătită să-l citească.
„Iubita mea, zeiţa mea,
nu ştiu cum să încep. Mi-e greu şi ştiu că ţi-e greu. Am atâtea să-ţi spun, dar mai ştiu şi că toate cuvintele lumii ar fi de prisos. De ce-ţi mai scriu, atunci, nu? asta te-ntrebi. Aş vrea să comprim timpul, să rescriu pagina întreruptă în acea zi de septembrie…Ţi-am scris mereu, dar ştiu că nu ai citit. Te cunosc. Asta nu m-a împiedicat, totuşi, să o fac. După două luni, am vrut să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că am fost un prost – da, e puţin spus, ai dreptate – dar nu mi-ai răspuns. Fără tine, nimic nu avea valoare. Am încercat să fac rost de numărul tău de telefon
– Ileana îşi schimbase numărul de telefon, după plecarea lui Mihai şi ştia de la prieteni că încercase să-l afle – dar niciunul dintre cei întrebaţi nu a vrut să mi-l spună. Nici măcar prietenii mei cei mai buni. Eram un damnat, nu? Greşisem fundamental. Mă încurc în gânduri, în sentimente, în senzaţii…şi nu pot continua…
Vreau, doar, să ştii că m-am întors în ţară. Vreau să ne vedem, Ileana. Vreau să ştiu dacă mai putem salva ceva din dragostea noastră – şi, nu spune, te rog, că e prea târziu, nu încă. Te-am rănit şi nu-mi vor ajunge o mie de vieţi să repar asta… Dar, te rog, hai să ne vedem, de dragul iubirii noastre… şi, refuz să spun, trecute. Vreau să ştii că m-am întors numai pentru tine. Poate nu mai are nicio importanţă. Dar am simţit nevoia să o fac, să mai cerşesc o şansă. Oricine are dreptul la a doua şansă, nu? Aceşti ultimi doi ani au fost cei mai trişti ani din viaţa mea. M-am risipit,
m-am pierdut, am trăit din inerţie. „
Ileana citea şi lacrimile i se prelingeau tăcute pe obraji, înnodându-se, undeva, în poală.
Nu-şi dădea seama ce simte, nu ştia ce trebuie să simtă. „Prostule, prostule, prostul lumii!”, gândea ea.
„Mai vreau să-ţi spun că voi rămâne în ţară o săptămână. Dacă nu vei vrea să ne vedem, voi pleca, înapoi, în Canada, pentru totdeauna. Nu voi putea trăi aici fără tine. Acum sunt la Cheia, la Pensiunea Ana. Îţi mai aminteşti? 🙂
Numărul meu de telefon: 0766.240…..
Te iubesc, zeiţa mea!”

După trei zile de zbateri, de certuri cu ea însăşi, Ileana hotărî că Mihai merita, măcar, să se vadă. Nu ştia dacă l-a iertat, nu ştia dacă ar mai putea-o lua de la capăt, dar, cei zeci ani trăiţi împreună, trebuiau, cel puţin, comemoraţi cumva.
A patra zi, cu inima cât un purice şi cu un bagaj ce conţinea strictul necesar, Ileana porni spre Cheia.
Ieşi cu greu din Bucureşti şi se îndrepta spre DN1, în direcţia Ploieşti-Măneciu-Cheia. Era o seară frumoasă. Cerul îşi prinsese cei mai strălucitori butoni şi flirta cu o lună prea plină de ea, cochetă şi zâmbitoare. Ileana încerca să-şi stăpânească emoţiile şi să nu facă niciun fel de scenariu cu privire la întâlnirea ce urma să aibă loc. „Oare cum arată Mihai acum?” Nu trecuseră decât doi ani, este adevărat, dar ei i se păruseră o veşnicie.
Drumul se întindea, leneş şi nepăsător, în faţă. Inima Ilenei tura cu o viteză din ce în ce mai mare. „Noroc că nu există radare pentru inimă.”, îşi zise. „Cu siguranţă aş fi…” şi gîndul i-a fost frânt de două faruri puternice şi un tir ce apăruse din senin. O fracţiune de secundă a durat totul. S-a aşternut tăcerea şi a început agonia.
„- 1,2,3, acum, pe targă!”, a fost tot ce a mai putut auzi. „Ni-no-ni-no-ni-no”, salvarea îşi făcea, cu greu, loc.
La spital, s-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Ciocnirea celor două autoturisme, fusese, iniţial, frontală, după care, maşina ei a fost azvârlită sub tirul ucigaş, al cărui şofer îşi pierduse răbdarea şi intrase într-o depăşire forţată. Ileana suferise multiple răni la cap şi nu numai. Fiind în comă, era conectată la tot felul de aparate. La un moment dat, creierul ei, obosit de atâtea întrebări fără răspuns, a hotărât să se odihnească. O lacrimă aluneca pe obrazul palid, ca un bob de rouă stingher. Numai inima se încăpăţîna să bată. „Aş fi mers cu tine până la capătul lumii, Mihai…” Poate pentru că, atâţia ani, primise „sărutul cu apă vie.” Intrase în moarte clinică. Acum, trăia artificial şi inert – era tot ce urâse vreodată.
Dar nu avea să fie pentru prea multă vreme. Părinţii ei ştiau ce au de făcut.
Odată, Ileana le spusese, împotriva protestelor acestora, că, dacă avea să i se întâmple vreodată ceva şi se va putea, să fie de acord cu donarea a tot ce se putea dona. Era testamentul ei. Cu sufletele sfâşiate, familia a semnat actele necesare. Cumva, în sinea lor, credeau că, aşa, Ileana va continua să trăiască.
Dintre toate „darurile” ei, inima o primise un tânăr de 20 de ani.
În sfârşit, Ileana avea copilul ei. Dăruise viaţă…

Eu nu-mi mai aparţin,
eu sunt a soarelui şi a lunii.
Sunt mireasa lumii.
Voi naşte stele şi le voi da viaţă,
mă voi însoţi cu cerul
şi voi zâmbi curcubeu,
mă voi însoţi cu vântul,
voi şopti cântece de leagăn, în amurg
şi voi mângâia suflete obosite.
Mă voi însoţi cu ploaia
şi voi spăla păcate.

Eu nu-mi mai aparţin.
Eu sunt mireasa lumii.

sfârşit

Capitolul III

Capitolul II

Capitolul I

16 comentarii

Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate

Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul III)


Era o după-amiază de toamnă molatecă. Ei doi stăteau turceşte lângă măsuţa de cafea şi ascultau Vivaldi. Pe fereastra deschisă, intra o lumină ca o miere de salcâm, ce se prelingea spre amurg.
Mihai era mai tăcut ca de obicei. De fapt, cam de o săptămână, Ileana observase că ceva îl preocupă. Nu primea din partea lui decât răspunsuri gen: „Iartă-mă, iubito, sunt doar mai obosit!” sau „Nu am nimic, mă preocupă un proiect şi nu ştiu cum să-i dau de capăt. Nu-ţi bate tu, capul. Mai bine, sărută-mă. Sărută-mă mult şi ţine-mă în braţe.” Ileana, însă, îl cunoştea atât de bine… Ştia şi simţea că ceva nu este în regulă. Oricât ar fi vrut să afle ce-l bântuie pe iubitul ei, învăţase să nu-l preseze. Îi era teamă, dar avea răbdare. Să fie bolnav? Să aibă probleme la serviciu? Să fi apărut o altă femeie? Se chinuia, punându-şi sumedenie de întrebări, dar aştepta.
Îşi aduse aminte de cum s-au cunoscut. La o zi de naştere a unei prietene, care avea un prieten, ce mai adusese şi un amic – pe Mihai. A fost, cumva, un coup de foudre. Ochii ei negri şi ochii lui albaştri au făcut totul. Nu a fost nevoie de cuvinte, nu a fost nevoie de clişee. Parcă se mai cunoscuseră cândva, se îndrăgiseră, iar, acum, s-au regăsit şi urmau a continua de unde rămăseseră, simplu şi firesc. Din acel moment, nu s-au mai despărţit. Aproape că prietenii lor deveniseră geloşi, se simţeau neglijaţi. Cu timpul, însă, au înţeles că „aştia doi sunt bolnavi de dragoste. Iar boala asta este incurabilă. Nu mai ai ce le face” şi i-au lăsat în iubirea lor, bucurându-se pentru ei şi visând, fiecare, în sinea sa, la o poveste asemănătoare.
Făceau totul împreună şi se iubeau mai mult, şi mai mult cu fiecare zi, cu fiecare an ce trecea peste ei. Erau fericiţi. Poate prea fericiţi. Uneori, Ilenei i se făcea teamă: ce preţ are fericirea asta? Ea ştia foarte bine că, în viaţă, totul are un preţ. Dar se simţea iubită, de Mihai şi, chiar, de Dumnezeu. Era prima ei relaţie serioasă, era jumătatea pe care o căutase dintotdeauna.
„Ilenucă, mamă, să nu stai necununată!, îi zisese, odată, bunica ei. Nu e vorba de primărie, că ce bălmăjesc ăia acolo, ştiţi şi voi, dar să te cununi în faţa lui Dumnezeu, că e păcat să n-o faci!”.
Şi s-au cununat în faţa lui Dumnezeu. Era într-o zi de aprilie, într-una dintre călătoriile lor prin ţară, într-un sătuc de munte. Vorbiseră cu preotul de acolo şi, nu ştiau prin ce minune, acesta acceptase să-i cunune, fără să fie căsătoriţi oficial. De fapt, era o altfel de slujbă, nu era slujba propriu-zisă a cununiei. Era ca un fel de binecuvântare a dragostei lor. Bisericuţa de lemn era primitoare şi, totodată, solemnă. Ileana, îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, din in, avea pe cap o coroniţă din flori de măr. Mihai purta, la rîndul lui, un costum de culoare deschisă, tot din in.
Şi-au spus şi jurămintele, aşa în felul lor:

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
la sărbătoarea nopţilor albastre,
e atâta viaţă şi atâta dor,
că-i sărbătoarea cununiei noastre.

E iubire şi e soare mult,
e visare şi e frumuseţe,
eu, fericită, stau şi te ascult
şi totul pare ca într-o poveste.

– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
privesc la tine, ca la o zeiţă,
suntem doar noi şi-un tainic adevăr
iar inima mi-e plină de dorinţă.

Îşi aminteşte, roşind, că ar fi vrut să facă dragoste acolo, pe iarba abia răsărită, din curtea bisericuţei.
Deşi discutaseră de atâtea ori despre a se căsători oficial, nu făcuseră niciodată un scop în sine din asta. Şi timpul trecuse şi trecuse şi rămăseseră doar cununaţi în faţa lui Dumnezeu, în felul lor special. Făceau haz de cum suna Ileana Kiss. „O-ho şi ce mai kiss, Ileana, spunea Mihai, luând-o în braţe, cum n-o face nimeni!”
Singurul of al Ilenei era lipsa unui copil. Era tot ce-i întuneca iubirea. Mihai tot amâna momentul, dintr-un egosim greu de înţeles. Iar ea îl iubea prea mult, pentru a i se opune, într-un fel sau altul. Nu voia să forţeze lucrurile, mai ales că era vorba despre un lucru atât de special.
În după-amiaza aceea de septembrie, Ileana a încercat, din nou, să deschidă discuţia despre posibilitatea de a avea un copil. Simţea din ce în ce mai acut nevoia de a strânge în braţe propriul ei copil. Îi iubea pe ai prietenilor, îi adora pe cei ai fratelui ei – era mătuşa perfectă – dar se simţea incompletă. Ştia că ar fi putut fi o mamă bună. Pe de altă parte, spera, cumva, ca discuţia să-l determine pe Mihai să mărturisească ce îl preocupa. Şi Mihai a făcut-o, clar şi la obiect:
– Ileana, nu e momentul potrivit. „Din nou, nu-i momentul potrivit?!”, gândi cu amărăciune Ileana.
– Ştii, mi s-a oferit posibilitatea unei burse în Canada, pentru doi ani, la o şcoală postdoctorală şi mă gândeam să nu las să treacă pe lângă mine. Ce zici, ţi-ar plăcea să plecăm în Canada?
– Şi ce să fac eu în Canada, Mihai?
– Te specializezi şi tu în Management şi Comunicare în afaceri, de exemplu.
– Mihai, nu am discutat niciodată să plecăm din ţară, altfel decât în concedii. De ce tocmai acum? Nu sunt împotriva specializărilor şi autodepăşirilor, cum bine ştii, dar nu este prea brusc? De când ai luat hotărârea asta? Asta era ceea ce te măcina de vreo săptămână, aşa-i? De ce nu mi-ai spus de la început?
– Mi-era teamă…
-Ţi-era teamă, Mihai? De ce anume ţi-era teamă, că nu voi fi de acord? Şi asta îţi dă dreptul să iei hotărâri radicale de unul singur cu privire la viaţa amândurora? Ileana îşi înghiţea cu greu lacrimile. Nu-i venea să creadă că trăiesc acest moment, i se părea că este un coşmar şi-şi dorea să se trezească. Mihai al ei nu putea să se fi schimbat atât de neaşteptat. Ea nu putea să se fi înşelat asupra lui atâta vreme! O lua ameţeala. Spune-mi, te rog, când ai aplicat pentru bursă, cu cât timp în urmă?
Mihai tăcea.
– Când? Acum o lună, două, trei, acum un an, când? De ce n-ai spus nimic?
– Când am aplicat, nu credeam că voi câştiga. A fost mai mult un pariu cu mine însumi. Am vrut să-ţi spun atunci dar, fiind aproape sigur că nu voi câştiga, am hotărât să-ţi spun când voi fi primit răspunsul.
– Pe care l-ai primit acum o săptămână, desigur… Şi nici atunci nu ţi-ai găsit cuvintele…
– Dar, Ileana, vom fi tot noi doi, însă în altă parte. Ne vom duce iubirea cu noi.
– Este vorba despre încredere, Mihai. Despre cum mi-ai înşelat încrederea. Încerc să înţeleg cum de este posibil să avem această discuţie. Nu este vorba despre nimic altceva, decât despre încredere. Şi nu mai am nimic de spus. Îţi doresc să-ţi împlineşti visul, să te regăsesşti, să te reinventezi, să faci ce crezi tu de cuviinţă că te va face fericit. Voi veni mâine să-mi strâng lucrurile.
Sper să ai decenţa să nu fii acasă. Îţi voi lăsa cheia în cutia poştală. Să nu mă mai cauţi, Mihai.
– Nu se poate termina totul acum, Ileana. Te rog, hai să găsim o soluţie! Nu lua totul aşa în tragic. Sunt zece ani, nu-ţi dai seama?!
– Nu se termină, acum, Mihai. S-a terminat în momentul în care ai ales altă cale. Tu ai aruncat cei zece ani şi pe cei ce ar fi putut urma. Poate chiar am fi plecat amândoi. Cu tine, aş fi plecat şi la capătul lumii, ştii bine…
Îşi aminteşte că s-a îmbrăcat în grabă şi a fugit spre maşina parcată în faţa clădirii în care locuise până atunci.
Se mutase la Mihai, dar nu renunţase nici la apartamentul ei. De obicei, îl închiria. Spre norocul ei, acum era liber. La un moment dat, nu mai voise să-l închirieze. Să fi fost un presentiment?
A condus cu greu, a ajuns acasă, s-a prăbuşit în pat şi a început să plângă. Tare, cu sughiţuri, fără oprire. Simţea că i se amputase sufletul. Se aştepta să vadă propriu-i sânge şiroind. Aşadar, venise ziua în care trebuise să plătească preţul… Nu avea destulă putere s-o facă demn. Ar fi vrut să nu se mai oprească din plâns. Şi, o săptămână, nici nu se oprise. Oricât ar fi încercat prietenii şi familia s-o scoată din starea în care căzuse, eforturile au fost zadarnice. Nici măcar nu mai era furioasă pe Mihai. Era furioasă pe ea însăşi pentru că îşi imaginase că-l cunoaşte. Nu regreta anii pe care şi-i dăruiseră reciproc, dar tabloul nu mai era perfect.

va urma

Ultimul capitol

Capitolul II

Capitolul I

9 comentarii

Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate