Arhive pe categorii: poveşti

O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață


Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., poveşti, prietenie, privind în jur, recurs la prea multă realitate, viaţă

Prima recenzie


Domnul Şerban Cionoff, ziarist, mi-a făcut onoarea de a scrie prima recenzie a poveştii „Copilul din flori„, pentru care îi mulţumesc, cu recunoştinţă.

Recenzia poate fi citită aici:

http://libersaspun.3netmedia.ro/rezumate/adela-onete-talent-autentic-in-spatiul-virtual/

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., poveşti, proză

Copilul din flori – final de poveste


–          I-am adus pe Marioara şi pe Sandu, continuă Rodica, pentru că vor să vă facă o propunere.

–          Tanti Tanţă,  începu, ezitând, Marioara. Noi avem 40 de ani şi, deşi am vrut, nu am avut noroc de copii. Tu eşti mult prea tânără pentru un copil, acum, copila mea dragă, se întoarse ea spre Marioara şi-i luă mâna într-ale sale. Ne-am gândit, dacă, după naştere, nu ai vrea să ni-l dai nouă. Noi am avea grijă de tine pe toată perioada cât eşti gravidă. Am vorbit şi cu moaşa Rodica şi cu Păun, de la Consiliul Popular şi vom înregistra naşterea direct pe numele nostru. Să nu mai complicăm lucrurile… Ce ziceţi? Noi putem să-i oferim acestui copil totul, să crească sănătos, fără lipsuri şi să ajungă om mare. Îl vom iubi ca pe copilul nostru. Pentru că va fi copilul nostru, dacă tu şi mata, tanti, veţi fi de acord.

                Toată lumea tăcea. Instinctiv, Andrada se ghemui în braţele mătuşă-sii, care plângea tăcut. După minute bune, în care nimeni nu mai spuse nimic, bunică-sa li se adresă soţilor Tănase:

–          Eu, ce să vă spui, mumă? Eu sunt mă-sa şi nu pot zice că mă bucur că a rămas grea la doar şaptişpe ani şi nemăritată. Pe de-o parte, nici de măritiş nu ar fi fost. Eu m-am măritat de mică, au venit copiii, am rămas văduvă de tânără şi n-am apucat să trăiesc. Dar, aşa mi-a fost mie soarta. Celelalte fete ale mele şi-au luat mai întâi servici şi dup-aia s-au măritat. Ce, ea nu putea la fel? Dar, dacă se-ntâmplă ce se-ntâmplă… O fi şi vina mea … Numa’ că, vedeţi dumneavoastră, ea trebuie să ‘otărască. E copilul ei. E ea crudă, dar e copilul ei. Mie, cât de greu mi-a fost, nu mi-am putut da copiii. I-am mai trimis pe la creşele săptămânale şi internate, că nu aveam ce să le dau să mănânce, şi plângea sufletu-n mine. Eu vă zic aşa: lăsaţi-ne să ne sfătuim şi vă anunţăm. N-are decât vreo trei luni. Hai să nu ne pripim şi să ne pară rău, dup-aia. Noi vă mulţămim şi rămâne să vă anunţăm ce-om ‘otărî.

                Soţii Tănase mulţumiră pentru masă şi se retraseră, spunând că le doresc să le dea Dumnezeu gândul cel bun. Să se facă aşa cum va fi mai bine pentru copil.

După plecarea lor, Rodica le spuse şi ea celor două să se gândească bine, că e o propunere bună şi că important este binele copilului.

–          Marioară, să te gândeşti că acest copil trebuie să aibă şi mamă şi tată, să te gândeşti că tu ai viaţa înainte şi că trebuie să-ţi faci un rost mai întâi. Un copil nu e o păpuşă. Sau crezi, cumva, că acum că muri tac-su, Fane va vrea să te ia? Eu nu cred. Şi chiar să vrea, cu ce vă veţi ţine voi? Că nevoile sunt multe. Mai ales cu un copil. Ş-or mai veni şi alţii. Acum, mă duc şi eu, tanti Tanţă. Voi veni periodic să văd cum îţi este, Marioară!

–          Mulţămim, Rodică! Om vedea şi ţ-om spune!

Rămase singure, cele două începură să strângă masa, fără niciun cuvânt. Andrada, la rândul ei tăcea.

Se ţinea după mătuşă-sa, vrând, parcă, s-o aline, s-o apere. Merseră la culcare tot muţeşte. În noaptea aceea, Marioara plânse şi suspină, fără să-nchidă un ochi.

                Timpul trecea fără a putea să ia o hotărâre. Nu mai simţea decât cum creşte şi palpită viaţa în ea. Ieşea din ce în ce mai puţin din curte. Făcea ce avea de făcut prin gospodărie şi, în afară de rude, nu mai vorbea cu nimeni.

                 Veni toamna şi micul sat de câmpie îşi vedea de ale lui. Combinele treierau grâul şi porumbul, înghiţind, neobosite, hectare de teren,  ca nişte monştri – aşa îi păreau Andradei – iar, în urma lor, oamenii adunau paiele şi le legau în baloţi mari, pe care, apoi, îi încărcau în remorcile tractoarelor. Alţii munceau la vie şi în livezi. Totul era scăldat într-o lumină galbenă, ca de miere, ce dădea satului o aură de poveste. O poveste fără cuvinte, ca un tablou.  Nucii de pe marginea uliţei vegheau oameni şi case şi câmpuri… Moara din sat măcina neobosită, zi şi noapte, grâu şi porumb.

Cu atâtea de făcut, trecu repede toamna.

Iarna veni la timpul ei şi acoperi totul de zăpadă. Casele, şi cele mici şi cele mai mari, păreau nişte moşuleţi, ascunşi sub cuşmele lor albe. Satul era însufleţit doar de chiotele copiilor ieşiţi la sănii pe uliţe.

Andrada îşi aminteşte cum, în seara aceea, bunică-sa torcea, ridicată-n picioare, în pat, cu furca prinsă-n brâu şi cum sucea firul de lână între degete, înainte de a-l răsuci pe fusul pictat cu flori, pe care, la rândul lui îl învârtea între degetele ei pricepute, pentru a se aşeza bine firul de lână. Avea multe fusuri pictate, unele cu linii divers colorate, altele cu flori, pe care le umplea de lână. În soba de teracotă, lemnele pocneau. Lampa cu picior revărsa o lumină difuză, blândă, caldă. Stăteau toate trei şi povesteau vrute şi nevrute. Marioara se mai îngrăşase un pic, dar era din ce în ce mai frumoasă. Avea o lumină aparte pe chipu-i blond, iar ochii îi păreau mai albaştri ca oricând. Părul, ca paiul de grâu, i se revărsa pe umeri, un pic ondulat.

–          Parcă ai fi Ileana-Cosânzeana, dadă, îi spunea Andrada.

–          Mamă, să te duci mâine la Marioara şi Sandu Tănase şi să le spui … să le spui … că le … voi da …le voi da lor copilul. Cuvintele ieşeau greu, se poticneau şi parcă se loveau de bufetul din lemn de nuc din cameră. Tanţa se opri din tors şi o privi pe fiică-sa, neştiind ce să-i spună, pentru moment. În sinea ei, şi-ar fi dorit ca Marioara să ia această hotărâre, dar tot simţea cum o strânge inima.

–          Te gândişi bine, Marioară, mamă? Te gândişi bine? Eu ştiu că tu ai crezut că Fane îşi va face datoria, dar e mai bine aşa, ascultă la mine! Nu-i vorbă, că eu te-aş fi ajutat oricum, cu sau fără Fane, dar, mâine-poimâine, copilul ăsta te-ar fi luat la rost.

–          Eu nu te-am luat niciodată la rost, mamă, că nu mi-ai spus cine e tata.

–          Dar tu eşti prea tânără, fata mea, ai fi un copil cu copil. Dacă mie mi se-ntâmplă ceva, cine ar avea grijă de voi? Şi crezi tu că te-ai putea mărita uşor, având un copil? Şi ăla din flori? Lasă-l să trăiască, cu mamă şi tată alături, că oamenii ăia sunt oameni buni, gospodari, cu frică de Dumnezeu. Eu zic că e mană cerească, mamă, că vor să-l ia. Şi pentru tine, şi pentru copil. Dară, mă voi duce mâine.  Să te gândeşti bine, auzi? Să nu mă faci de ruşine şi să-ţi iei vorba înapoi. Că asta nu e de joacă, auzişi?

–          Da, mamă, auzii.

A doua zi, Tanţa, după ce o mai întrebă o dată pe Marioara, se duse la casa lui Sandu Tănase şi le dădu vestea. Mult s-au  mai bucurat! Au dat o masă în cinstea Marioarei şi a Tanţei şi se purtau cu ele ca şi cum ar fi fost din sticlă, de teamă că s-ar putea sparge.

Din ziua aceea,  Marioara deveni şi mai abătută. Zilele treceau una după alta, în acelaşi ritm, fără ca nimic s-o deosebească pe una de cealaltă. Doar burta Marioarei creştea de la o zi la alta. Trecu, fără prea mult entuziasm Crăciunul, veni noul an şi, uşor-uşor, trecură, astfel, primele trei luni ale sale.

Aprilie sosi pe negândite, oamenii începuseră a se pregăti pentru Sărbătoarea Paştelui, care cădea pe la jumătatea lunii. În noaptea de Florii, Marioara se trezi speriată şi o trezi pe Andrada pentru a o trimite după maică-sa. Îi venise sorocul să nască. Tanţa fugi repede după moaşa Rodica. Puse apă la fiert, aduse cearceafuri albe, de in şi prosoape curate şi-i spuseră Andradei să iasă din cameră. Fata ieşi pe hol, cu o pătură pe ea şi se lipi de uşă. Ţipetele mătuşă-sii de dincolo de uşă o înspăimântau şi strângea puternic la piept colţurile păturii.  Cu cât Marioara ţipa mai tare, cu atât Andrada se chircea mai mult. Între ţipete, auzea glasurile bunică-sii şi pe ale moaşei:

–          Respiră, Marioară, hai, respiră! Respiră şi împinge! Hai, împinge, acum! Mai e un pic. Hai, fata

mea, încă puţin. Strânge-mă de mână.

                –     Mor, mamă, moor! Nu mai vreau să iaasăăăăă! Vreau să rămână acolo, că moooor!

                –     Nu mori, mamă, nu mori. Eu aşa v-am făcut pe toţi cinci şi nu am murit.

                La un moment dat, Andrada nu mai auzi nimic şi i se făcu şi mai frică. Dacă a murita dada ei? Aşa îi spunea: dadă.

                Ar fi vrut să intre pentru a vedea ce s-a întâmplat, dar nu avea curaj. Se ridică în picioare şi puse mâna pe clanţa uşii, totuşi. În acel moment, se auziră câteva ţipete ascuţite de copil.

–          Bravo, fată dragă, spuse Rodica! Tocmai născuşi o frumuseţe de băiat! Să trăiască şi să aibă noroc.

                După alte câteva momente, Andrada fu chemată în cameră. Bunică-sa se strecură pe lângă ea, cu cearceafurile pătate de sânge şi ligheanul cu apă. Andrada păşi sfioasă şi se duse spre mătuşa-sa. Aceasta, palidă, dar frumoasă, ţinea în braţe o mogâldeaţă înfăşată într-un cearceaf alb. Rodica stătea lângă ea şi-i ştergea fruntea plină de broboane de transpiraţie.

–          Marioară, trebuie să te odihneşti!

Marioara strângea copilul la piept şi plângea în hohote. Tanţa se întoarse în cameră.

–          Nu vreau să-l dau! E copilul meu! E Florin al meu! Nu-l dau, mamă! Mai bine îmi dau viaţa, dar nu-l dau! Şi acoperi feţişoara copilului cu sărutări. Multe şi fierbinţi. Parcă voia să-l soarbă, să-l simtă iar în ea, în siguranţă. Rodica îi făcu semn Tanţei să nu spună nimic.

                În noaptea aceea, atât maică-sa, cât şi Rodica, au păzit-o. Marioara a adormit, într-un târziu, ţinând strâns copilul în braţe. Se trezea, însă, tresărind şi-şi săruta iar fiul. Rodica îi arătă cum să-l pună la sân, să-l hrănească.

                A doua zi, Tanţa merse la soţii Tănase, fără să-i spună Marioarei, să-i anunţe. Ea era om de cuvânt, nu putea să dea înapoi. Se va sfătui cu ei cum să procedeze cu Marioara. O durea sufletul şi-l blestemă iar pe Iepure: „Să n-ai parte de hodină, Iepure!”

                A treia zi, Marioara începu să aibă frisoane şi să facă febră. Rodica se mutase la ele, pentru a avea grijă de ea. Tanţa se-ngrijea de copil. Venise şi Marioara Tănase să le ajute. Tinerei mame îi era din ce în ce mai rău. La un moment dat, începuse să delireze: „Uite, Fane, vezi ce copil frumos avem? Şi tu nu-l voiai. Uite cum aleargă, cu picioruşele alea grăsuţe. Uite cum îl mângâie soarele pe faţă şi ce bucălat e. Vezi? Are ochii tăi şi părul meu.” Femeile începuseră să-şi facă griji. Rodica plecă după medicul satului. Acesta, însă, era plecat la oraş. Cu chiu, cu vai, au reuşit să-i scadă febra şi s-o facă să adoarmă. După ce s-a trezit, Marioara, care se simţea din ce în ce mai slăbită, o chemă la ea pe Marioara Tănase şi-i spuse să meargă şi să scoată certificatul de naştere al copilului, cu ei părinţi.

–          Atât te rog: îl cheamă Florin, spuse abia şoptit. Florin, pentru că este un copil al florilor…

Vreo câteva zile a zăcut Marioara. Soţii Tănase au făcut toate formalităţile necesare şi, astfel, prin înţelegere cu cei de la Consiliul Popular, au devenit părinţii micuţului Florin, dar copilul încă nu-l luaseră de la cele două femei. Au vrut ca, mai întâi, să-şi revină Marioara. Au adus un doctor de la Craiova şi, uşor-uşor, fata se repunea pe picioare. La o săptămână după, s-au întors la Tanţa, pentru a stabili cum vor face mutarea copilului în noua lui casă. Credeau că lucrurile trebuie să se întâmple cât mai repede, fiind mai bine aşa, atât pentru Marioara, cât şi pentru el. Fără prea multe vorbe, s-a stabilit pentru a doua zi, seara, înainte de apusul soarelui.

                Marioara, cu Florin în braţe, stătea în cameră, în faţa ferestrei larg deschise. Dincolo, în curte, erau soţii Tănase. Obiceiul spunea ca cel mic să fie dat peste fereastră. Marioara îl punea în braţele femeii ce urma să-i fie mamă copilului ei, iar aceasta i-l dădea înapoi. De trei ori s-a repetat acest gest. Noii părinţi l-au luat şi au plecat cu el. Marioara s-a prăbuşit lângă fereastră şi a scos un răcnet, ca de animal rănit. Andrada amuţise, dar lacrimi fierbinţi îi cădeau pe obraji. Tanţa plângea şi ea.

                În noaptea aceea, Marioara a plâns fără lacrimi. Îi secaseră.

                Plângea şi se ruga: „Te rog, Doamne, ai grijă de copilul meu! Să se facă mare şi să ajungă om bun, să aibă noroc! Te rog, Doamne, iartă-mă! Te rog, copilul meu, iartă-mă! Iartă-mă, copil al florilor. Mama a făcut cum a crezut că-ţi va fi mai bine! Să te ajute Dumnezeu! ”

                Andrada o ţinea strâns în braţe şi-i spunea:

–          Nu mai plânge, dadă, o să fiu eu copilul tău! Vrei, vrei să fiu eu copilul tău?

Marioara o privea absentă şi doar murmura rugăciuni şi cerea iertare.

La câteva zile după ce a rămas fără copil, Marioara i-a spus Tanţei că ea pleacă la Craiova. Măcar pentru o perioadă. Nu ştia ce va face acolo, dar nu mai poate sta aici, în sat.

–          Un’te duci, tu, Marioară? Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap să-ţi faci felul, că mă bagi în mormânt, auzi tu?

–          Nu, mamă, nu-mi fac felul. Dar, aici, eu nu mai pot sta.

Şi a plecat. Cu un geamantan mic, de culoarea muştarului, legat cu o curea subţire maro, să nu se desfacă. Nu mai avea cheia lui.

                Timp de un an, Marioara nu s-a mai întors în sat. Trimitea doar scrisori şi, din când în când, bani. Se angajase la o fabrică de confecţii. Depusese şi o cerere pentru a primi o locuinţă, cu chirie. Dar, cum nu era căsătorită, avea de aşteptat. Cei cu familii aveau prioritate.

                 După un an, reveni acasă. Era în concediu. După ce coborî din cursa Craiova-Orodel, se opri direct la gardul familiei Tănase. În curte, un copil bălai şi bucălat alerga după un pisoi şi râdea. În spatele lui, o femeie avea grijă ca mititelul să nu cadă şi ţinea mâinile în aer, ca într-o îmbrăţişare. Cele două Marioare îşi întâlniră privirile.

–          Vrei să intri?

–          Nu, mulţumesc! Am vrut doar să-l văd. E fericit. Iar, dacă el e fericit, restul nu mai contează. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere să-l creşteţi!

–          Voi continua să mă rog pentru tine, fată dragă! Ne-ai adus fericirea în casă. Dumnezeu nu va uita asta!

                În toamnă, îl cunoscu pe Sandu Tănase. Când acesta s-a prezentat, a crezut că este o glumă proastă. Că soarta îi joacă un renghi. A trebuit bietul băiat să-i arate buletinul, pentru ca Marioara să-l creadă şi să-i vorbească. În scurt timp, au devenit nedespărţiţi. Când a simţit ea că e momentul, i-a povestit despre copilul ei. Îi era teamă că Sandu o va părăsi. Dar n-a fost aşa. După un an, s-au căsătorit. Într-o noapte de Florii, s-a născut primul lor copil. Băiat. L-au botezat Florin. Era un copil al florilor, dar nu din flori.

                Fane nu s-a căsătorit niciodată. Şi nici miliţian nu a ajuns…

Partea a III-a

Partea a II-a

Partea I

10 comentarii

Din categoria copil, copilărie, poveşti, proză, părinţi

Copilul din flori (fragment)


” – Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>
La câteva zile după ce bunică-sa trimisese blestemul spre Vasile Iepure, din prispa casei, gesticulând cu pumnul strâns şi cu privirea spre cer, acesta fu găsit mort, lângă căruţa lui, cu gura în bălegar, la câmp, unde muncea zilnic, pentru „Colectiv”. În satul mic, de câmpie, vestea se răspândi cu repeziciune, fâcând ocolul, fiind pe buzele tuturor, de-a lungul întregii zile prăfuite a acelei veri. Fiecare avea propria lui interpretare a evenimentului, dar toţi recunoşteau, cu teamă, parcă: <L-a pedepsit Dumnezeu! Nu trebuia să se bage el între copiii ăia, dacă se iubeau! Ce, ce are Marioara lu’ Tanţa? Că frumoasă e, gospodină e, c-a învăţat-o mă-sa cum să ţină o casă, că doar ea a ţinut-o singură, crescând atâţia copii. Ce, dacă e orfană de tată şi săracă, nu era de nasul Iepureştilor?>

(fragment din povestea „Copilul din flori” – va urma, integral )

Scrie un comentariu

Din categoria iubire, poveşti, proză, viaţă

Gărgăriţa cea cochetă (poveşti de … noapte bună, copii!)


Soarele îmbrăţişa poieniţa, cu lumina lui blândă, în timp ce un vânticel mângâia timid frunzele copacilor şi florile  – roz, galbene, albe -, care, parcă, dansau şi râdeau spre cer. Iarba înaltă şi jucăuşă era leagănul a zeci şi sute de gâze, care de care mai colorate şi mai grăbite: unele spre căsuţele lor, cum erau furnicile, ce nu aveau niciodată timp să se oprească din drum, văzându-şi disciplinate, de treabă, altele, ce se jucau de-a v-aţi ascunselea, fugeau de colo-colo, dispărând de aici şi apărând unde nici nu gândeai. Doi fluturaşi veseli, ca două pete de culoare, zburau poznaş peste toate astea, întrecându-se unul pe celălalt, dansând, urcând spre cer şi coborând pe câte o floare, pentru a se odihni. Într-un astfel de moment, când unul dintre ei se odihnea, şi, uitându-mă bine, era Fluturel-albăstrel, cel care avea culoarea cerului, iar Fluturaş-gălbinaş, cel gălbior, ca paiul grâului, vorbea cu o albinuţă, cel din urmă se auzi strigat:
– Fluturaş-gălbinaş, vino, vino repede!
– Ce este, ce s-a întâmplat?
– Uite, acolo, pe un trifoi! Vezi? E o bulinuţă roşie. Se numeşte gărgăriţă! Hai, s-o salutăm şi s-o chemăm să se joace cu noi! şi Fluturel-albăstrel dădu să pornească spre mica bulina roşie, cu puncte negre, ce se aşezase, obosită, pe frunzele trifoiului, la câţiva paşi de cei doi.
– Stai aşa, unde te grăbeşti? Aia nu e gărgăriţă, e buburuză, mi-a spus, mie, mama, odată! îl opri din zbor Fluturaş-gălbinaş.
– Ba nu e buburuză, e găr-gă-ri-ţă! Ce e aia buburuză? Gărgăriţă îi zice, are şi un cântecel: “Găr-gă-ri-ţă riii-ţăăă, zboaaaa-ră-n po-ie-ni-ţăăăăăăăă”!, cânta albăstrelul cu toată puterea lui de fluturaş.
– Ba e bu-bu-ru-ză! îi răspunse îmbufnat gălbiorul, întorcându-i spatele.
– Hei, voi doi, veniţi aici şi nu vă mai certaţi degeaba! le strigă bulinuţa, amuzată de discuţia lor contradictorie. Fluturaşii zburară spre ea.
– Auuuu! se plânse unul.
– Aveţi grijă, sunt urzici ! Dragii mei, să vă spun cum stă treaba:
Gărgăriţă, mămăruţă, buburuză,
tot eu sunt, oricum mi-ai spune,
uneori şi eu-s confuză:
una sunt, dar am trei nume!
– Mămăruţă, buburuză, gărgăriţă – uau, ce de nume ai şi eşti mai mică decât noi! Ne bucurăm să te cunoaştem! Noi suntem Fluturel-albăstrel şi Fluturaş-gălbinaş! Vrei să fii prietena noastră şi să ne jucăm împreună?
– Şi eu mă bucur să vă cunosc! le răspunse gărgăriţa, zâmbindu-le. Şi, dacă tot suntem prieteni, haideţi să vă spun un secret: ştiţi cum îmi spun englezii? le şopti ea, apropiindu-se de ei.
– Mai ai încă un nume? strigară, într-un glas, cei doi fluturaşi, uitându-se, miraţi, unul la celălalt.
– Şşşşşşş!! Englezii îmi spun „ladybird”! Nu-i aşa că sună….ăăăăă…. cochet? Hi, hi, hi! Eeee, a-şaaaa, ca-n poezii…, se alinta mica gărgăriţă, în timp ce scotea la iveală aripioarele subţiri şi transparente, luându-şi zborul.
Fluturaşii rămaseră pe loc, fermecaţi de noua lor prietenă.
– Haideţi să ne jucăm, ce aţi rămas aşa? le strigă ea, uitându-se în urmă şi râzând de ei.
Cei doi o urmară veseli şi joaca lor reîncepu în poieniţa plină de viaţă, sub privirile calde ale soarelui.
(Bucureşti, 12 iunie 2012)

N.B. Povestea are la bază poezia cu acelaşi titlu

https://noaptebunacopii.wordpress.com/2010/05/30/gargarita-cea-cocheta/

2 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., poveşti

Poftiţi la teatru!


Poftiţi la teatru!
Piesa: PĂPUŞILE MARI ŞI PĂPUŞILE MICI sau O mână de var pe faţa Guvernului.
(Piesa este o punere în scenă a romanului-fluviu: Moarte României, moarte românilor! – autor colectiv PDL)
Scenariu şi regie: T. BĂSESCU
Punere în scenă: M.R. UNGUREANU
Asistent de platou: EMIL BOC
Scena: GUVERNUL ROMÂNIEI
Laitmotivul piesei: „Vă spun sincer, pentru noi interesele oamenilor sunt mai presus de interesele partidului”!

17 comentarii

Din categoria manifest, politică, poveşti, recurs la prea multă realitate, ţară

Căsuţa poveştilor – Când e iarnă, dragul mamei…


La mulţi ani, de Moş Nicolae! Să vă aducă, tuturor, zâmbete, sclipiri voioase în ochi, pace în gânduri şi căldură în suflete!

14 comentarii

Din categoria copil, de suflet..., La mulţi ani!, natură, poezii, poezii pentru copii, poezii proprii, poveşti