Aşa cum spuneam, voi continua descrierea „aventurii” noastre, pe meleaguri argeşene. Pe la 6 şi jumătate seara, după terminarea raliului, s-a permis accesul spre Bâlea Lac. Aşa că ne-am urcat în maşină şi am pornit-o spre Barajul Vidraru, pe care eu nu-l mai văzusem de când eram copil. După care, din aproape, în aproape, fără să ne fi propus iniţial, am continuat drumul spre Bâlea Lac, situat la vreo 65 de km. de la Baraj. Drumul a fost aşa şi aşa: alternau porţiuni de asfalt ca „în palmă”, cu porţiuni cu gropi din belşug. Chiar ne întrebam cum D-zeu au reuşit maşinile de cursă să facă un asemenea traseu? Cu multe dintre ele, ne-am întâlnit – se întorceau spre „bază”. Deoarece „ne-a furat” peisajul superb, cum-necum, am ajuns până aproape de Bâlea Lac. Spun „aproape”, pentru că, la un moment dat, toate cascadele – mai mari sau mai mici – pe care le vedeam de-a dreapta şi stânga drumului, precum şi verdeaţa copacilor, a ierbii, a plantelor au dispărut şi, vorba lui Victor: „wow, mami, am ajuns în Ice Age!” Şi, cu cât înaintam, cu atât ajungeam mai mult în „Ice Age”, stratul de zăpadă crescând şi crescând, până la nămeţi de peste un metru, strânşi de o parte şi de alta a drumului, care fusese deszăpezit pînă la altitudinea de 1690 m, unde, din cele două benzi pe care le avea – câte una pe sensul de mers – s-a transformat într-o cărăruie ce şerpuia printre nămeţii de zăpadă. Palpitant şi, recunosc, un pic înfricoşător. Cu vreo 3 km. înainte de cabana de la Bâlea, surpriză: drumul-cărăruie a dispărut total sub stratul gros de zăpadă, produs de avalanşele care-l înghiţiseră. Aşa că am făcut stânga-împrejur spre „bază” şi noi, fără să vedem Lacul. Asta e. Rămâne pe altădată.
Mai jos, pozele ce ilustrează spusele de mai sus. Au fost făcute de către soţul meu (am ales metoda de a scrie textul şi a continua cu pozele, pentru că în partea I a povestirii, m-am chinuit îngrozitor să alternez text-imagine şi tot alandala s-a publicat postul 😦 ).
Şi aşa s-a încheiat prima zi a excursiei noastre.
A doua zi, adică ieri, la întoarcerea spre Bucureşti, am mers pe Argeş în jos şi am ajuns la Biserica Domnească – biserică muzeu. Aici, din păcate, când să plecăm, am aflat că un ţigan (îmi pare rău, nu mă feresc de cuvinte), pe care, de altfel, îl văzusem pe acolo şi care încercase să ne „agaţe” şi pe noi, i-a furat portmoneul muzeografei, cu încasările, pe care îl lăsase undeva, în altarul bisericii. 😦
După Biseria Domnească, am mers la „Monastirea Argeşului” (pentru cine vrea să-şi amintească balada).
Aici am făcut şi eu poze :), dar majoritatea pozelor îi aparţine soţului meu.
Mai jos, Victor aruncă bănuţi în fântâna lui Manole şi-şi pune dorinţe. Când i-am dat bănuţii, i-am spus să-i arunce şi să-şi pună o dorinţă. El mi-a spus că-şi va pune mai multe „pentru că dorinţele nu costă, mami!”
………………………………………………………………………………………………..
Poate dacă ne rugăm în 
Noaptebunacopii's Blog 
