Arhive pe etichete: familie
Ce-am mai învăţat de la copilul meu
Dacă pentru mine fericirea supremă este să-mi văd/aud copilul zâmbind/râzând, şi pentru el este la fel de important să mă vadă măcar zâmbind. Asta îi dă siguranţă, încredere, îl face fericit. Copilul meu ştie că viaţa nu e numai roz, dar, dacă mă vede zâmbind, ştie că putem merge mai departe …
Începeţi-vă dimineţile şi încheiaţi-vă zilele zâmbindu-le copiilor, partenerilor, prietenilor voştri, celor ce-i aveţi prin preajmă!
Copilul din flori – final de poveste
– I-am adus pe Marioara şi pe Sandu, continuă Rodica, pentru că vor să vă facă o propunere.
– Tanti Tanţă, începu, ezitând, Marioara. Noi avem 40 de ani şi, deşi am vrut, nu am avut noroc de copii. Tu eşti mult prea tânără pentru un copil, acum, copila mea dragă, se întoarse ea spre Marioara şi-i luă mâna într-ale sale. Ne-am gândit, dacă, după naştere, nu ai vrea să ni-l dai nouă. Noi am avea grijă de tine pe toată perioada cât eşti gravidă. Am vorbit şi cu moaşa Rodica şi cu Păun, de la Consiliul Popular şi vom înregistra naşterea direct pe numele nostru. Să nu mai complicăm lucrurile… Ce ziceţi? Noi putem să-i oferim acestui copil totul, să crească sănătos, fără lipsuri şi să ajungă om mare. Îl vom iubi ca pe copilul nostru. Pentru că va fi copilul nostru, dacă tu şi mata, tanti, veţi fi de acord.
Toată lumea tăcea. Instinctiv, Andrada se ghemui în braţele mătuşă-sii, care plângea tăcut. După minute bune, în care nimeni nu mai spuse nimic, bunică-sa li se adresă soţilor Tănase:
– Eu, ce să vă spui, mumă? Eu sunt mă-sa şi nu pot zice că mă bucur că a rămas grea la doar şaptişpe ani şi nemăritată. Pe de-o parte, nici de măritiş nu ar fi fost. Eu m-am măritat de mică, au venit copiii, am rămas văduvă de tânără şi n-am apucat să trăiesc. Dar, aşa mi-a fost mie soarta. Celelalte fete ale mele şi-au luat mai întâi servici şi dup-aia s-au măritat. Ce, ea nu putea la fel? Dar, dacă se-ntâmplă ce se-ntâmplă… O fi şi vina mea … Numa’ că, vedeţi dumneavoastră, ea trebuie să ‘otărască. E copilul ei. E ea crudă, dar e copilul ei. Mie, cât de greu mi-a fost, nu mi-am putut da copiii. I-am mai trimis pe la creşele săptămânale şi internate, că nu aveam ce să le dau să mănânce, şi plângea sufletu-n mine. Eu vă zic aşa: lăsaţi-ne să ne sfătuim şi vă anunţăm. N-are decât vreo trei luni. Hai să nu ne pripim şi să ne pară rău, dup-aia. Noi vă mulţămim şi rămâne să vă anunţăm ce-om ‘otărî.
Soţii Tănase mulţumiră pentru masă şi se retraseră, spunând că le doresc să le dea Dumnezeu gândul cel bun. Să se facă aşa cum va fi mai bine pentru copil.
După plecarea lor, Rodica le spuse şi ea celor două să se gândească bine, că e o propunere bună şi că important este binele copilului.
– Marioară, să te gândeşti că acest copil trebuie să aibă şi mamă şi tată, să te gândeşti că tu ai viaţa înainte şi că trebuie să-ţi faci un rost mai întâi. Un copil nu e o păpuşă. Sau crezi, cumva, că acum că muri tac-su, Fane va vrea să te ia? Eu nu cred. Şi chiar să vrea, cu ce vă veţi ţine voi? Că nevoile sunt multe. Mai ales cu un copil. Ş-or mai veni şi alţii. Acum, mă duc şi eu, tanti Tanţă. Voi veni periodic să văd cum îţi este, Marioară!
– Mulţămim, Rodică! Om vedea şi ţ-om spune!
Rămase singure, cele două începură să strângă masa, fără niciun cuvânt. Andrada, la rândul ei tăcea.
Se ţinea după mătuşă-sa, vrând, parcă, s-o aline, s-o apere. Merseră la culcare tot muţeşte. În noaptea aceea, Marioara plânse şi suspină, fără să-nchidă un ochi.
Timpul trecea fără a putea să ia o hotărâre. Nu mai simţea decât cum creşte şi palpită viaţa în ea. Ieşea din ce în ce mai puţin din curte. Făcea ce avea de făcut prin gospodărie şi, în afară de rude, nu mai vorbea cu nimeni.
Veni toamna şi micul sat de câmpie îşi vedea de ale lui. Combinele treierau grâul şi porumbul, înghiţind, neobosite, hectare de teren, ca nişte monştri – aşa îi păreau Andradei – iar, în urma lor, oamenii adunau paiele şi le legau în baloţi mari, pe care, apoi, îi încărcau în remorcile tractoarelor. Alţii munceau la vie şi în livezi. Totul era scăldat într-o lumină galbenă, ca de miere, ce dădea satului o aură de poveste. O poveste fără cuvinte, ca un tablou. Nucii de pe marginea uliţei vegheau oameni şi case şi câmpuri… Moara din sat măcina neobosită, zi şi noapte, grâu şi porumb.
Cu atâtea de făcut, trecu repede toamna.
Iarna veni la timpul ei şi acoperi totul de zăpadă. Casele, şi cele mici şi cele mai mari, păreau nişte moşuleţi, ascunşi sub cuşmele lor albe. Satul era însufleţit doar de chiotele copiilor ieşiţi la sănii pe uliţe.
Andrada îşi aminteşte cum, în seara aceea, bunică-sa torcea, ridicată-n picioare, în pat, cu furca prinsă-n brâu şi cum sucea firul de lână între degete, înainte de a-l răsuci pe fusul pictat cu flori, pe care, la rândul lui îl învârtea între degetele ei pricepute, pentru a se aşeza bine firul de lână. Avea multe fusuri pictate, unele cu linii divers colorate, altele cu flori, pe care le umplea de lână. În soba de teracotă, lemnele pocneau. Lampa cu picior revărsa o lumină difuză, blândă, caldă. Stăteau toate trei şi povesteau vrute şi nevrute. Marioara se mai îngrăşase un pic, dar era din ce în ce mai frumoasă. Avea o lumină aparte pe chipu-i blond, iar ochii îi păreau mai albaştri ca oricând. Părul, ca paiul de grâu, i se revărsa pe umeri, un pic ondulat.
– Parcă ai fi Ileana-Cosânzeana, dadă, îi spunea Andrada.
– Mamă, să te duci mâine la Marioara şi Sandu Tănase şi să le spui … să le spui … că le … voi da …le voi da lor copilul. Cuvintele ieşeau greu, se poticneau şi parcă se loveau de bufetul din lemn de nuc din cameră. Tanţa se opri din tors şi o privi pe fiică-sa, neştiind ce să-i spună, pentru moment. În sinea ei, şi-ar fi dorit ca Marioara să ia această hotărâre, dar tot simţea cum o strânge inima.
– Te gândişi bine, Marioară, mamă? Te gândişi bine? Eu ştiu că tu ai crezut că Fane îşi va face datoria, dar e mai bine aşa, ascultă la mine! Nu-i vorbă, că eu te-aş fi ajutat oricum, cu sau fără Fane, dar, mâine-poimâine, copilul ăsta te-ar fi luat la rost.
– Eu nu te-am luat niciodată la rost, mamă, că nu mi-ai spus cine e tata.
– Dar tu eşti prea tânără, fata mea, ai fi un copil cu copil. Dacă mie mi se-ntâmplă ceva, cine ar avea grijă de voi? Şi crezi tu că te-ai putea mărita uşor, având un copil? Şi ăla din flori? Lasă-l să trăiască, cu mamă şi tată alături, că oamenii ăia sunt oameni buni, gospodari, cu frică de Dumnezeu. Eu zic că e mană cerească, mamă, că vor să-l ia. Şi pentru tine, şi pentru copil. Dară, mă voi duce mâine. Să te gândeşti bine, auzi? Să nu mă faci de ruşine şi să-ţi iei vorba înapoi. Că asta nu e de joacă, auzişi?
– Da, mamă, auzii.
A doua zi, Tanţa, după ce o mai întrebă o dată pe Marioara, se duse la casa lui Sandu Tănase şi le dădu vestea. Mult s-au mai bucurat! Au dat o masă în cinstea Marioarei şi a Tanţei şi se purtau cu ele ca şi cum ar fi fost din sticlă, de teamă că s-ar putea sparge.
Din ziua aceea, Marioara deveni şi mai abătută. Zilele treceau una după alta, în acelaşi ritm, fără ca nimic s-o deosebească pe una de cealaltă. Doar burta Marioarei creştea de la o zi la alta. Trecu, fără prea mult entuziasm Crăciunul, veni noul an şi, uşor-uşor, trecură, astfel, primele trei luni ale sale.
Aprilie sosi pe negândite, oamenii începuseră a se pregăti pentru Sărbătoarea Paştelui, care cădea pe la jumătatea lunii. În noaptea de Florii, Marioara se trezi speriată şi o trezi pe Andrada pentru a o trimite după maică-sa. Îi venise sorocul să nască. Tanţa fugi repede după moaşa Rodica. Puse apă la fiert, aduse cearceafuri albe, de in şi prosoape curate şi-i spuseră Andradei să iasă din cameră. Fata ieşi pe hol, cu o pătură pe ea şi se lipi de uşă. Ţipetele mătuşă-sii de dincolo de uşă o înspăimântau şi strângea puternic la piept colţurile păturii. Cu cât Marioara ţipa mai tare, cu atât Andrada se chircea mai mult. Între ţipete, auzea glasurile bunică-sii şi pe ale moaşei:
– Respiră, Marioară, hai, respiră! Respiră şi împinge! Hai, împinge, acum! Mai e un pic. Hai, fata
mea, încă puţin. Strânge-mă de mână.
– Mor, mamă, moor! Nu mai vreau să iaasăăăăă! Vreau să rămână acolo, că moooor!
– Nu mori, mamă, nu mori. Eu aşa v-am făcut pe toţi cinci şi nu am murit.
La un moment dat, Andrada nu mai auzi nimic şi i se făcu şi mai frică. Dacă a murita dada ei? Aşa îi spunea: dadă.
Ar fi vrut să intre pentru a vedea ce s-a întâmplat, dar nu avea curaj. Se ridică în picioare şi puse mâna pe clanţa uşii, totuşi. În acel moment, se auziră câteva ţipete ascuţite de copil.
– Bravo, fată dragă, spuse Rodica! Tocmai născuşi o frumuseţe de băiat! Să trăiască şi să aibă noroc.
După alte câteva momente, Andrada fu chemată în cameră. Bunică-sa se strecură pe lângă ea, cu cearceafurile pătate de sânge şi ligheanul cu apă. Andrada păşi sfioasă şi se duse spre mătuşa-sa. Aceasta, palidă, dar frumoasă, ţinea în braţe o mogâldeaţă înfăşată într-un cearceaf alb. Rodica stătea lângă ea şi-i ştergea fruntea plină de broboane de transpiraţie.
– Marioară, trebuie să te odihneşti!
Marioara strângea copilul la piept şi plângea în hohote. Tanţa se întoarse în cameră.
– Nu vreau să-l dau! E copilul meu! E Florin al meu! Nu-l dau, mamă! Mai bine îmi dau viaţa, dar nu-l dau! Şi acoperi feţişoara copilului cu sărutări. Multe şi fierbinţi. Parcă voia să-l soarbă, să-l simtă iar în ea, în siguranţă. Rodica îi făcu semn Tanţei să nu spună nimic.
În noaptea aceea, atât maică-sa, cât şi Rodica, au păzit-o. Marioara a adormit, într-un târziu, ţinând strâns copilul în braţe. Se trezea, însă, tresărind şi-şi săruta iar fiul. Rodica îi arătă cum să-l pună la sân, să-l hrănească.
A doua zi, Tanţa merse la soţii Tănase, fără să-i spună Marioarei, să-i anunţe. Ea era om de cuvânt, nu putea să dea înapoi. Se va sfătui cu ei cum să procedeze cu Marioara. O durea sufletul şi-l blestemă iar pe Iepure: „Să n-ai parte de hodină, Iepure!”
A treia zi, Marioara începu să aibă frisoane şi să facă febră. Rodica se mutase la ele, pentru a avea grijă de ea. Tanţa se-ngrijea de copil. Venise şi Marioara Tănase să le ajute. Tinerei mame îi era din ce în ce mai rău. La un moment dat, începuse să delireze: „Uite, Fane, vezi ce copil frumos avem? Şi tu nu-l voiai. Uite cum aleargă, cu picioruşele alea grăsuţe. Uite cum îl mângâie soarele pe faţă şi ce bucălat e. Vezi? Are ochii tăi şi părul meu.” Femeile începuseră să-şi facă griji. Rodica plecă după medicul satului. Acesta, însă, era plecat la oraş. Cu chiu, cu vai, au reuşit să-i scadă febra şi s-o facă să adoarmă. După ce s-a trezit, Marioara, care se simţea din ce în ce mai slăbită, o chemă la ea pe Marioara Tănase şi-i spuse să meargă şi să scoată certificatul de naştere al copilului, cu ei părinţi.
– Atât te rog: îl cheamă Florin, spuse abia şoptit. Florin, pentru că este un copil al florilor…
Vreo câteva zile a zăcut Marioara. Soţii Tănase au făcut toate formalităţile necesare şi, astfel, prin înţelegere cu cei de la Consiliul Popular, au devenit părinţii micuţului Florin, dar copilul încă nu-l luaseră de la cele două femei. Au vrut ca, mai întâi, să-şi revină Marioara. Au adus un doctor de la Craiova şi, uşor-uşor, fata se repunea pe picioare. La o săptămână după, s-au întors la Tanţa, pentru a stabili cum vor face mutarea copilului în noua lui casă. Credeau că lucrurile trebuie să se întâmple cât mai repede, fiind mai bine aşa, atât pentru Marioara, cât şi pentru el. Fără prea multe vorbe, s-a stabilit pentru a doua zi, seara, înainte de apusul soarelui.
Marioara, cu Florin în braţe, stătea în cameră, în faţa ferestrei larg deschise. Dincolo, în curte, erau soţii Tănase. Obiceiul spunea ca cel mic să fie dat peste fereastră. Marioara îl punea în braţele femeii ce urma să-i fie mamă copilului ei, iar aceasta i-l dădea înapoi. De trei ori s-a repetat acest gest. Noii părinţi l-au luat şi au plecat cu el. Marioara s-a prăbuşit lângă fereastră şi a scos un răcnet, ca de animal rănit. Andrada amuţise, dar lacrimi fierbinţi îi cădeau pe obraji. Tanţa plângea şi ea.
În noaptea aceea, Marioara a plâns fără lacrimi. Îi secaseră.
Plângea şi se ruga: „Te rog, Doamne, ai grijă de copilul meu! Să se facă mare şi să ajungă om bun, să aibă noroc! Te rog, Doamne, iartă-mă! Te rog, copilul meu, iartă-mă! Iartă-mă, copil al florilor. Mama a făcut cum a crezut că-ţi va fi mai bine! Să te ajute Dumnezeu! ”
Andrada o ţinea strâns în braţe şi-i spunea:
– Nu mai plânge, dadă, o să fiu eu copilul tău! Vrei, vrei să fiu eu copilul tău?
Marioara o privea absentă şi doar murmura rugăciuni şi cerea iertare.
La câteva zile după ce a rămas fără copil, Marioara i-a spus Tanţei că ea pleacă la Craiova. Măcar pentru o perioadă. Nu ştia ce va face acolo, dar nu mai poate sta aici, în sat.
– Un’te duci, tu, Marioară? Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap să-ţi faci felul, că mă bagi în mormânt, auzi tu?
– Nu, mamă, nu-mi fac felul. Dar, aici, eu nu mai pot sta.
Şi a plecat. Cu un geamantan mic, de culoarea muştarului, legat cu o curea subţire maro, să nu se desfacă. Nu mai avea cheia lui.
Timp de un an, Marioara nu s-a mai întors în sat. Trimitea doar scrisori şi, din când în când, bani. Se angajase la o fabrică de confecţii. Depusese şi o cerere pentru a primi o locuinţă, cu chirie. Dar, cum nu era căsătorită, avea de aşteptat. Cei cu familii aveau prioritate.
După un an, reveni acasă. Era în concediu. După ce coborî din cursa Craiova-Orodel, se opri direct la gardul familiei Tănase. În curte, un copil bălai şi bucălat alerga după un pisoi şi râdea. În spatele lui, o femeie avea grijă ca mititelul să nu cadă şi ţinea mâinile în aer, ca într-o îmbrăţişare. Cele două Marioare îşi întâlniră privirile.
– Vrei să intri?
– Nu, mulţumesc! Am vrut doar să-l văd. E fericit. Iar, dacă el e fericit, restul nu mai contează. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere să-l creşteţi!
– Voi continua să mă rog pentru tine, fată dragă! Ne-ai adus fericirea în casă. Dumnezeu nu va uita asta!
În toamnă, îl cunoscu pe Sandu Tănase. Când acesta s-a prezentat, a crezut că este o glumă proastă. Că soarta îi joacă un renghi. A trebuit bietul băiat să-i arate buletinul, pentru ca Marioara să-l creadă şi să-i vorbească. În scurt timp, au devenit nedespărţiţi. Când a simţit ea că e momentul, i-a povestit despre copilul ei. Îi era teamă că Sandu o va părăsi. Dar n-a fost aşa. După un an, s-au căsătorit. Într-o noapte de Florii, s-a născut primul lor copil. Băiat. L-au botezat Florin. Era un copil al florilor, dar nu din flori.
Fane nu s-a căsătorit niciodată. Şi nici miliţian nu a ajuns…
Daniel
UPDATE: Gata, am făcut rost de monitor, astfel încât Daniel are, acum, un computer complet! Le mulţumesc pentru monitor, prietenilor mei, prof. Cristina Cioacă şi soţului ei, Marius Cioacă! 🙂
Bună să vă fie săptămâna, dragii mei!
Iar apelez la voi. La bunica soţului meu, la ţară, este un băieţel care are 8 ani. Din păcate, face parte dintr-o familie foarte săracă, a mamei. Tatăl l-a părăsit. Eu şi soţul meu vrem să-i ducem diverse lucruşoare: hăinuţe, rechizite, cărţi şi un calculator. Am reuşit să-i configurăm calculatorul, dar nu avem monitor.
De aceea, vă rog, pe cei din Bucureşti, sau din Vâlcea, dacă aveţi de donat un monitor de computer, ce nu vă mai trebuie, daţi-mi de ştire. Şi orice altceva doriţi să donaţi pentru un băieţel de 8 ani.
Este un copil extrem de inteligent, cu bun simţ, dornic să înveţe. Spunea că abia aşteaptă să înceapă şcoala, deşi face naveta, zilnic, spre şcoală şi înapoi, vreo 16 km. Este adevărat, cu un microbuz, dar tot navetă e. Însă face un motiv de bucurie şi din mersul cu microbuzul: „aşa, merg şi eu cu maşina! Îmi place la şcoală, pentru că vreau să învăţ multe lucruri!”
Dacă doreşte cineva să-i dăruiască ceva lui Daniel, mă poate contacta aici, pe blog, sau pe FB, https://www.facebook.com/adela.onete.
Mulţumiri!
Din categoria campanie, copil, copilărie, de suflet..., diverse
38…
Azi, împlinesc 38 de ani. Ani în care m-am născut şi-am renăscut, în care m-am pierdut şi m-am regăsit, ani în care am căzut şi m-am ridicat, în care am primit şi am dăruit, în care am adăugat şi am îndepărtat, ani în care am petrecut şi am jelit, am tăcut şi am ţipat, am râs şi am plâns, ani în care am scris şi am rescris, în care am adunat şi am împrăştiat, în care m-am inventat şi reinventat, în care m-am simţit tânără şi m-am simţit bătrână, în care am dat viaţă. Singura constantă a rămas „te iubesc” – primit şi dăruit. Cunosc persoane pe care, după o anumită vârstă, fiecare aniversare le deprimă. Eu sunt recunoscătoare pentru fiecare an, pentru că sunt atâţia oameni care nu (mai) primesc timp pentru toate acestea. Pentru mine, fiecare aniversare este o celebrare a familiei, a prietenilor, a lui Dumnezeu!
Aşa că, azi, mai fac un pas…
Am mers prin viaţă cu paşi adânci.
Urmele mi se văd la tâmple.
Uneori, am căzut. Juliturile le-a primit sufletul
şi le-a clasificat într-un folder cu parolă.
Alteori, am jucat şotronul printre gânduri,
sau am dansat cu ploaia, valsând spre abis.
La răscruci, am făcut paşi înapoi,
pentru a vedea mai bine indicatorul.
Am mers prin viaţă cu paşi adânci.
Când am obosit, mi-am sprijinit fruntea de un nor.
Seninul mi l-am ascuns în suflet
să-mi fie balsam la nevoie.
Şi merg prin viaţă cu paşi adânci…
( Paşi – 18.04.2010)
La mulţi ani, Vlăduţ Ursache!
Cu siguranţă, vă amintiţi de Vlăduţ Ursache – ştiu asta, pentru că aţi fost mulţi care i-aţi sărit în ajutor. Vă spuneam, în articolul despre el, că are 8 ani. Ei bine, la acea dată nu-i împlinise încă. Îi va împlini pe 13 iunie. Da, mâine este ziua lui de naştere. Este geamăn, de-al meu. 🙂 Dacă, în drumul vostru, vă puteţi opri pentru a-i trimite un mic dar, sau un gând bun, o urare, o rugăciune, o binecuvântare, el va şti şi va fi fericit. La mulţi ani, copile drag, să-ţi dea Dumnezeu bucurie, sănătate şi să rămâi alături de părinţii tăi, care te iubesc nespus, multă vreme, de acum încolo!
Vlăduţ s-a bucurat când mama lui i-a spus că mulţi oameni se gândesc la el şi că, fiecare i-a trimis câte ceva, cu toată dragostea şi gândurile bune.
Dragii mei, cunosc numele tuturor celor care aţi ajutat familia Ursache şi vă mulţumesc, din toată inima, pentru gesturile voastre! O fac, atât în nume propriu, cât şi în numele acestei familii, ce m-a rugat să vă transmit binecuvântările lor. Întrucât nu ştiu dacă am acordul vostru pentru a vă face publice numele, încă nu o fac. Dacă veţi mai trece pe aici şi veţi citi articolul, daţi-mi de ştire, vă rog, de pot să vă scriu şi numele. Mulţumesc, de asemenea, prietenei mele, A.C., precum şi d-lor Lupu Petrişor şi Cornel Iacobeanu.
Mă înclin!
Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., inocenţă, iubire, părinţi, recurs la prea multă realitate, sărbătoare
Susţin, pentru că…
După cum ştiţi, sâmbătă, 02 iunie, am participat la evenimentul organizat de Asociaţia ADOR COPIII (Comunitatea Familiilor Adoptive).
Când am acceptat invitaţia Danei Pluhovici – care m-a onorat – am fost întrebată de ce susţin campania lor. Dacă m-ar fi întrebat de există vreun motiv pentru care să nu sprijin această cauză, răspunsul ar fi fost, categoric: „niciunul!” În consecinţă, am avut şi am toate motivele din lume să susţin un astfel de demers. Eu şi soţul meu, ne-am dorit un copil şi-l avem. Copilul nostru ştie ce înseamnă „acasă”, „familie”, ştie ce înseamnă să crească iubit, dorit, ocrotit. Din păcate, dintr-o mare nedreptate a vieţii, există copii pentru care aceste cuvinte sunt străine, încă de la naştere, sau capătă alte conotaţii. Există copii pentru care „mama” este educatoarea, doamna de la bucătărie, medicul psiholog, sau oricare dintre doamnele din jurul lor, iar figura paternă, cel mai ades, lipseşte din mediul lor familiar. Aşa cum, pe de altă parte, există adulţi minunaţi, care ar putea dărui toate acestea şi pare că nu au cui. Nu am spus „copii minunaţi”, pentru că aş fi folosit un pleonasm. Dar, „când Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide, de fapt, o fereastră.” Copiii abandonaţi nu sunt decât copii rătăciţi. Trebuie doar căutaţi şi aduşi ACASĂ. Pentru că, deşi sună trist, poţi să aduci un copil, pe lume, din greşeală, împotriva voinţei tale, dar, niciodată, nu poţi iubi, nu poţi creşte un copil din greşeală. Şi… părinţi nu sunt cei care concep un copil, părinţi sunt cei care cresc un copil. Adopţia este un lucru natural, firesc, este ca o naştere, pentru că este naşterea unei familii. Este absolut minunat ca toţi membrii familiei să se sărbătorească în aceeaşi zi.
Când toate acestea se întâmplă în jurul tău, nu ai cum să rămâi pasiv, indiferent cât de mică îţi este contribuţia.
Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, inocenţă, iubire, poezii, poezii pentru copii, poezii proprii, privind în jur
1 Iunie, 2 Iunie – copil, copilărie, familie…
UPDATE: Locul mai exact al desfăşurării este la intrarea dinspre Câmpia Libertăţii, la statuie, primul foişor, pe stânga (unde cânta fanfara). Eu voi recita la orele 10,15 şi 11,00.
Dragii mei, sâmbătă, 2 iunie, între orele 10,00-14,00, în Parcul Alexandru Ioan Cuza (IOR) – Bucureşti, se va desfăşura evenimentul din cadrul Campaniei de promovare pentru declararea zilei de 2 IUNIE ca Zi Naţională a Adopţiei, iniţiat şi organizat de Asociaţia ADOR COPIII (Comunitatea Familiilor Adoptive), eveniment pe care îl susţin! În cadrul evenimentului, printre altele, vor fi: teatru pentru copii, spectacol de magie, muzică, spectacol de dans. De asemenea, mi s-a făcut onoarea de a fi invitată să recit din poeziile mele pentru copii. Deci, vă aştept, să fiţi alături de mine şi de aceste familii minunate!
********
Un alt eveniment minunat se va desfăşura mâine, 1 Iunie, la Elite Art Gallery, unde sunteţi aşteptaţi la vernisajul a două mici artiste, Mara şi Ana Ivan – „Din inimă de copil„:
La mulţi ani, copiii noştri, să vă fie bine, oriunde veţi fi!
Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., eveniment, La mulţi ani!, poezii proprii
În genunchi, vă rog!
Ea este Mădălina. Are 11 ani şi este crescută, de la vârsta de un an, când a fost părăsită de părinţi, de o familie din Cisnădie. Are parte de toată iubirea, grija şi susţinerea lor. Mai ales că Mădălina este bolnavă: „scolioza galopantă. Starea ei se înrăutăţeste de la o lună la alta. Medicii spun că nu s-au mai întâlnit cu o evoluţie atât de rapidă a unui caz de scolioză. A fost internată de 12 ori în mai puţin de 2 ani şi jumătate. În acest timp, scolioza toraco-lombară a Mădălinei a ajuns la un unghi de 77 de grade şi i s-a dezvoltat şi o altă scolioză, la sold, cu un unghi de 20 de grade. Unul din plămâni nu mai poate funcţiona pentru că e strâns de coaste, inima e afectată şi ea. De 5 luni, e nevoită pentru a putea respira să folosească spray-uri speciale pentru zi şi noapte. Are dureri de spate şi îi amorţesc mereu o mână şi un picior. Mişcările bruşte, o izbitură de un perete sau simpla cădere pe gheaţă îi pot provoca moartea din cauza coloanei rigide.” Mai multe amănunte aici:
http://www.sibiu100.ro/index.php?page=articol&id=3292&sursa=articole&titlu=Laura+Dobrot%E3+Nov%E3cean%3A++Ultimul+pacient+al+tat%E3lui+meu%85.
Acestea sunt conturile care-i pot salva viaţa:
RO61BTRL03301201G87470XX cont in RON
RO36BTRL03304201G87470XX cont in EURO, deschise la Banca Transilvania Sibiu, Agenţia Cisnădie, pe numele Muntean Laurean.
Are nevoie de 50.000 de euro!
Vă rog: daţi un leu, un euro, un share, orice, numai haideţi să-i dăm o şansă! În genunchi, vă rog!
Din categoria campanie, campanii, copil, de suflet..., medicină
Necunoscutul – prima parte
Îl privea fix. Zâmbetul lui o liniştea într-un mod inexplicabil. Printr-un aranjament bizar al destinului, se întâlneau în acest club, fără să se cunoască, de câteva luni, indiferent care erau zilele în care reuşea să meargă să-şi bea cafeaua. Îi plăcea aici: muzica era jazz clasic, la volumul potrivit, fără să agreseze, nu mirosea a “iarbă”, ca în multe dintre cluburile bucureştene. Cu mici excepţii, şi clienţii erau, parcă, mereu aceiaşi: discreţi, spălaţi, fiecare văzându-şi de treaba lui. Întreaga atmosferă definea ceea ce căuta pentru clipele de evadare şi pentru o cafea bună “în oraş”. Pe el îl remarcase din prima zi: avea trăsături frumoase, ferme, bărbăteşti, între macho şi metrosexual şi, mai presus de orice, o distincţie anume în mişcări, în privire, chiar în modul în care zâmbea. Nimic studiat, aproape că părea a nu-şi da seama de asta. Venea, de fiecare dată, cu acelaşi prieten, se aşezau la măsuţa din colţ, pe diagonală cu masa ei, îşi comandau băuturile şi se lansau în discuţii ce păreau a nu se sfârşi niciodată. La un moment dat, i-a bănuit a fi un cuplu, deşi nu păreau genul. I-ar fi părut rău. Îl plăcea din ce în ce mai mult, dar, cumva, nu-şi dorea mai mult de atât. Devenise ca un ritual. De câte ori se hotăra să vină, se întreba dacă va şi el. El – care părea să n-o fi observat, deşi privirile li se intersectaseră de câteva ori. Ea nu era genul îndrăzneţ, care să “agaţe”. Nu fusese niciodată. Avea 30 de ani, dar frumuseţea-i sălbatică – ce nu se încadra în tipare – ceva între adolescentă şi femeie, nu-ţi dădea voie să-i ghiceşti vârsta. Bărbaţii întorceau capul după ea, aproape involuntar. Chiar şi femeile. “Fată, să fi fost eu frumoasă ca tine, aş fi fost putred de bogată, până acum!”, i-a spus una dintre colege, într-o zi, când discutau despre “vedete”, “piţipoance” şi trendul în materie de frumuseţe. Ea nu părea să fie conştientă de farmecul aparte pe care-l împrăştia în juru-i şi nici nu o interesa. Avea alte principii de viaţă, de la care nu abdicase niciodată, indiferent cât de greu i-ar fi fost. Provenea dintr-o familie numeroasă şi săracă. Avusese o copilărie şi o adolescenţă zbuciumate. Deşi mulţi acasă, se simţise întotdeauna singură. Părinţii, prea ocupaţi cu ziua de mâine, nu aveau timp de sufletul şi sensibilităţile ei. Nici nu credea că o înţelegeau. Raporturile erau foarte clare: ca între superiori şi subordonaţi. Trebuia doar să fie cuminte şi să execute. Viaţa era grea, nu lăsa timp şi pentru altceva. Şi, apoi, “ce nu te omoară, te face mai puternic, nu?” Muncise şi învăţase mult. Plecase de acasă şi-şi luase viaţa în propriile mâini. Obţinuse satisfacţii profesionale, dar acea foame de iubire, nu reuşise niciodată să şi-o potolească. Dăruia prea mult şi cerea pe măsură, ceea ce îi speria pe ceilalţi. Din ultima relaţie, ieşise rănită. Atât de, încât îi era teamă să o ia de la capăt. Se analiza de fiecare dată, încercând să-şi dea seama unde a greşit – mereu era convinsă că a fost vina ei. Îl privea şi se gândea la toate astea. În fundal, piesa lui Wes Montgomery – “Willow Weep For Me”, se potrivea perfect stării ei de spirit. La un moment dat, prietenul lui, ridică paharul şi-i zâmbi strengăreşte. Abia în acel moment, a conştientizat că privea indecent de fix în direcţia lor. Roşi. Face semn pentru nota de plată. Se ridică de pe scaun, plăteşte şi pleacă spre ieşire. La un moment dat, totul se învârteşte în jurul ei, capătă culori stranii şi se prăbuşeşte. Nu a mai auzit decât: “Nu i-a spus nimeni că nu e bine să amestece băuturile?!” şi două chicoteli. Apoi s-a lăsat tăcerea.
Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, proză
Promovare de… familie
Dacă nu prea aveţi ce face azi, vă invit la o plimbare, în satul copilăriei soţului meu – un superb sătuc vâlcean, de munte – să respiraţi aer curat. După ce vă veţi fi făcut plimbarea, dacă aţi îngheţat, tatăl meu vă aşteaptă la gura sobei. După care, frate-meu vă invită la un colaj. Hei, ce ziceţi, vă încumetaţi?
Din categoria de suflet..., diverse
Eu ce mai gătesc, azi?
Mda. Spuneam că azi nu mai postez nimic, pentru că nu am niciun fel de inspiraţie. Cum îi ziceam şi lui Vania, nu sunt în stare nici să-mi dau seama ce să gătesc familiei. Am un maaare vid în minte-mi! Bine, nici sufletul nu stă prea comod, dar asta-i altă poveste.
Aşa că inspiraţi-mă – să mă salvez, măcar, de la a divorţa familia de mine: eu ce să gătesc azi? 🙂
Din categoria mancarea cea de toate zilele
M-au ciuruit, vă ciuruiesc
Cu premii şi lepşe, ce credeaţi? Şi nu e un fleac!
Dar, să le luăm pe rând. De leapşă, sunt responsabili Vania – mai demult, cred că a uitat şi el, scuze, Vania! – şi Mirela. Iar, pentru premii, sweet Ada, cu „sweet awards”. Să nu vă închipuiţi că le-am primit aşa, degeaba (sau pe degeaba, cum spun unii – aceia care „se riscă”, atunci când „se merită”). Trebuie să fac „rapoarte”. Asta nu înseamnă că nu le mulţumesc, cu drag, pentru că s-au gândit la mine. 🙂
So, începem cu leapşa, denumită „Cărţi pe nisipul fierbinte – leapşă de vară!” (na, că, între timp, a trecut şi vara!):
1. Câte carti ai citit pâna acum de la începutul lui 2010?
Sincer, nu ştiu. Oricum, nu atât de multe pe cât mi-aş fi dorit.
2. Câte carti de fictiune si câte de non-fictiune?
Presupun că prin „ficţiune” se face referire la cărţi SF. În acest caz, recunosc că nu prea sunt genul meu. Sorry!
3. Care e proportia de scriitori barbati vs. femei?
Hai, măi, pe bune? Ce statistică-i asta?
4. Care e cartea preferata citita pâna acum in 2010?
Greu de spus. Am multe cărţi preferate. (sic!) Dintre ele, am recitit „Prima carte. Ultima carte” – Cătălin Bursaci.
5. Care e cartea care ti-a placut cel mai putin pâna acum în 2010?
„Conjuraţia imbecililor” – John Kennedy Toole. De fapt, starea pe care mi-a indus-0 cartea.
6. Ai început vreo carte si n-ai putut sa o termini?
Nu.
7. Care e cea mai veche carte citita?
Ufff, ce întrebări. Păi am început să citesc de pe la 5 ani. Chiar credeţi că îmi mai amintesc? Sunt bătrână, bolnavă şi uit uşor, maică!
8. Dar cea mai noua?
Sunt două. Citesc, în paralel, „Fabrica de mătase” – Tash Aw şi „O lume pentru Julius” – Alfredo Bryce Echenique.
9. Cea mai lunga si cea mai scurta carte?
Next, please!
10. Câte carti împrumutate si/sau de la biblioteca?
Niciuna. Cumpărate.
11. Câte carti citite sunt traduceri?
Majoritatea.
12. Care e cel mai citit autor anul acesta?
Fiecare carte citită aparține altui scriitor.
13. Ai recitit vreo carte?
Am spus mai sus: „Prima carte. Ultima carte” – Cătălin Bursaci.
14. Care e personajul preferat din cartile citite pâna acum în 2010?
Mai multe.
15. Ce tari ai vizitat prin cartile citite?
Anglia, Polonia, China, Malaysia, Spania, SUA, Franţa, România.
16. Ce carte nu ai fi citit daca nu ti-ar fi fost recomandata?
Nu este cazul.
17. Ce scriitori descoperiti în 2010 ai vrea sa citesti mai mult?
Jeffrey Archer.
18. E vreo carte a carei lectura îti pare rau ca ai amânat-o?
Nu.
Şi, acum, premiile:
Şi „plata” pentru premii:
Trebuie să scriu (despre) 10 „lucruri” care-mi plac:
1. Copiii. Îi iubesc, îi ador.
2. Prietenii. Sunt fidelă oamenilor dragi.
3. Să dăruiesc şi să ajut oamenii.
4. Îmi place să observ oamenii. Şi să-i ascult.
5. Îmi place să citesc.
6. Îmi place poezia. Să scriu şi să citesc poezie.
7. Florile. Să primesc şi să dăruiesc. Să plantez.
8. Fluturii.
9. Începutul toamnei: lumina, pădurea, aerul.
10. Copacii înfloriţi.
Ufff, ce am mai muncit pentru toate astea! Şi, cum v-am spus, e rândul vostru. Aşa că, dragii mei, vi le dăruiesc, atât leapşa, cât şi premiile, ca de fiecare dată, cu toată prietenia:
http://cosminstefanescu.wordpress.com/2010/08/28/trairi-sange-balcanic-129-poem/
http://alexandrescudaniela.com/fir-ar-el-de-bec-economic/
http://anaveronica.wordpress.com/2010/09/01/sabotaj/
http://andreihappyday.wordpress.com/2010/08/31/destinatie-finala/
http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/08/brandul-turistic-al-romaniei.html
http://caius67.wordpress.com/2010/09/01/femeia-ideala/
http://calinhera.wordpress.com/2010/09/01/un-blog-care-putea-fi/
http://cartidragi.blogspot.com/2010/08/pentru-ca-ploua.html
http://cojocarii.wordpress.com/2010/08/31/sotie-mama-si-femeie/
http://cristiandima.wordpress.com/2010/09/01/drum-spre-devenire-19/
http://danangibslife.blogspot.com/2010/08/de-canicula.html
http://dianaalzner.blogspot.com/2010/08/ziua-in-care-disparut-mircea.html
http://dmd-suflet.blogspot.com/2010/09/intelegerea.html
http://eclpsademart.wordpress.com/2010/08/31/toamna/
http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/09/01/continuare/
http://gabrielailies.wordpress.com/2010/09/01/ochii-copilariei/
http://ganduripentrunoi.wordpress.com/2010/08/02/cum-intindem-o-mana-de-ajutor/
http://geaninalisandru.wordpress.com/2010/07/28/nopti-virgine/
http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/08/intre-anotimpuri.html
http://ivanuska.wordpress.com/2010/09/02/criza-4/
http://jumatati.blogspot.com/2010/09/fost-o-vacanta.html
http://ladyioiscooking.wordpress.com/2010/08/06/salata-de-vinete-de-inspiratie-greco-turceasca/
http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/09/01/protest-prin-iubire/
http://maccumac.blogspot.com/2010/08/dupa-un-timp.html
http://mariannicolescu.wordpress.com/2010/08/30/de-vrei-sa-reusesti-in-viata-fa-te-musai-jurnalist/
http://mirelapete.dexign.ro/2010/08/lirice-cromatice-tacut-muzicale-toamnele/
http://natashauska.wordpress.com/2010/09/01/pe-alte-bloguri/
http://oanastoicamujea1.wordpress.com/2010/08/30/stiu/
http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com/2010/08/19/ramas-bun/
http://orfiv.wordpress.com/2010/09/01/christine-busta-1915-1987-unde-nu-mai-sunt-spice/
http://pisicaroz.ro/2010/08/ce-faci-nimic-bine/
http://plante-de-leac.blogspot.com/2010/08/plante-care-se-recolteaza-in-luna_27.html
http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/08/26/utile-in-vacanta/
http://primadona25.wordpress.com/2010/07/14/un-caz/
http://proatitudine.ro/educatie/narcisismul-mioritic/
http://shorichitz.blogspot.com/2010/09/zile-de-toamna.html
http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/08/stau-si.html
http://stropidesuflet.wordpress.com/2010/08/30/micul-mofturos/
http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/08/31/clipe-de-poveste-vesnica/
http://teonegura.wordpress.com/2010/08/31/trafic-cu-hituri-runda-31/
http://vanillamoon.wordpress.com/2010/08/29/tired-again-mep-complet/
http://www.ciutacu.ro/articol/multumesc-pentru-interes-raman-acasa/
http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2010/09/01/la-pomul-laudat-arbori-salbatici/
http://paulbalanca.blogspot.com/2010/08/anti-patie.html
http://sanatatesiviata.blogspot.com/2010/08/raguseala.html
http://tocanadecuvinte.blogspot.com/2010/08/nimeni.html
http://zbateri.blogspot.com/2010/09/din-una-n-alta.html
http://coafuritunsorifrizuri.blogspot.com/2010/09/eva-mendes-coafuri-si-tunsori.html
http://informatiinews.blogspot.com/2010/09/ce-se-poarta-in-toamna-2010-tendinte-de.html
http://www.paracetalol.ro/imagini-tari/legi-noi/
http://ioanmatei.wordpress.com/2010/09/01/feriti-va-de-bv-99-mon/
Din categoria premiu oferit, prietenie
Noaptebunacopii's Blog 