Arhive lunare: aprilie 2010
Am obosit
Am obosit albastru precum cerul de infinit. Am obosit de cuvinte şi am obosit de tăcere, am obosit de soare şi-am obosit de stele… Am obosit… şi-atât!
Din categoria gânduri
Plăsmuire
Te-am plăsmuit din gânduri vinovate de iubire,
te-am decantat din mireasma florilor de tei,
te-am cioplit din vise şi din dăruire,
te-am modelat din şoapte – să tăcem în doi.
Te-am desenat cu tuşă de rouă şi de răsărit,
ţi-am privit conturul cum se topeşte-n noi,
te-am inventat din cioburi de curcubeu rănit
şi te-am ascuns în suflet – să tăcem în doi.
Te-am plăsmuit din nopţi agăţate în colţ de stele,
te-am conturat cu degetul înmuiat în lună,
te-am cules din lacrimi mari, de albăstrele
să tăcem în doi, mereu pribegi şi pururea-mpreună.
Din categoria poezii, poezii de dragoste
Gaj
Zi de zi, ne punem sufletul gaj
pentru încă un mâine palpabil.
Ne infuzăm porţii mari
de speranţe, învelite în aluminiu
şi le sorbim, pedanţi,
cu degetul mic ridicat
ca într-un salon cu brocart.
Zi de zi, ne punem sufletul gaj
pentru încă un mâine palpabil
şi ne minţim şoptind:
„Doar azi…”
Ne proiectăm, timizi, iluziile
ca pe o hologramă
şi nu ne ferim să le ipotecăm,
până la ultimul rang.
Zi de zi, ne punem sufletul gaj
pentru încă un mâine palpabil.
Ne aşezăm, cuminţi, sentimentele-n galantar
şi, de ni se cere, eliberăm şi bon fiscal.
La mulţi ani!
Azi este Sf. Gheorghe.
Vreau să urez „La mulţi ani, cu fericire!”, celor sărbătoriţi şi voi începe cu: băieţelul meu (pe care îl cheamă şi George), soţul meu, George – voi sunteţi viaţa mea, aerul meu, raţiunea mea de a fi, pentru voi, aş merge până la capătul lumii şi înapoi, în genunchi, dacă ar fi nevoie! – , soacra mea – să fii sănătoasă, mamă! – , o veche şi bună prietenă – mulţumesc pentru prietenia ta, draga mea! şi voi continua cu toţi ceilalţi care veţi poposi pe aici şi sunteţi „vedetele” zilei.
Din categoria La mulţi ani!, urări
Să nu mă laşi să plec…
Nu vreau decât să mă ţii în braţe.
Să ne aşezăm pe un colţ de planetă
şi să privim lumea,
mai senini ca oricând.
Să-mi spui că sunt frumoasă,
să-mi săruţi cuvintele
şi să te umpli de mine.
Eu să te alint cu sufletul
şi să te iubesc feciorelnic
cu fiecare respiraţie.
Tu să mă-mbraci în albastru
şi să ne ascundem printre stele.
Să ne regăsim, apoi, cu frenezia
unor copii îndrăgostiţi.
Vreau doar să mă ţii în braţe
şi să nu mă laşi să plec
nicicând…
Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii
Premiul I „cu coroniţă” :)
Acesta este premiul pe care l-am primit de la Ada, premiu care se numeşte Fangtastic Bloggers Award/Sunshine Award şi pentru care îi mulţumesc. Recunosc că nu ştiu ce am făcut să-l merit. Ea zice că-i aduc o rază de lumină în suflet. Mă bucur dacă este aşa. 🙂
Dar, cum nimic nu e degeaba, trebuie să respect şi regulile de mai jos:
„a) Postați premiul pe blog-ul vostru.
b) Oferiți-l unui număr de 12 prieteni.
c) Afișati link-ul premiaților.
d) Anunați-i printr-un comentariu pe blog-ul lor.
e) Scrieți cine v-a premiat.”
În consecinţă: am respectat prima regulă, după cum se vede şi mă pregătesc să le respect pe celelalte, numai că-mi este greu să aleg 12 prieteni, aşa că-l ofer tuturor prietenilor mei care „m-au îmbogăţit„:
http://andreihappyday.wordpress.com/
http://blog-pierdut.blogspot.com/
http://bucurvictor.wordpress.com
http://calinhera.wordpress.com
http://cojocarii.wordpress.com/
http://cuinabanateana.blogspot.com
http://cuura.ro/
http://danangibslife.blogspot.com
http://daniotil.ro/
http://dianaalzner.blogspot.com
http://dmd-familia.blogspot.com
http://eclpsademart.wordpress.com
http://frunzalaura.wordpress.com
http://gabrieladsavitsky.wordpress.com
http://gabryellehelen.wordpress.com/
http://ganduripentrunoi.wordpress.com
http://geaninalisandru.wordpress.com
http://incertitudini2008.blogspot.com/
http://ivanuska.wordpress.com/
http://jumatati.blogspot.com/
http://jurnalulmissouri.blogspot.com
http://ladyioiscooking.wordpress.com
http://linkping.wordpress.com
http://lisandrulisandru.wordpress.com
http://liviuchifane.blogspot.com
http://maccumac.blogspot.com/
http://mtorsan.blogspot.com
http://oanastoicamujea1.wordpress.com/
http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com
http://orfiv.wordpress.com/
http://paulgabor.com
http://pisicaroz.ro
http://relaxare.wordpress.com
http://shorichitz.blogspot.com/
http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/
http://stropidesuflet.wordpress.com/
http://sufletdefemeie.wordpress.com
http://totuldesprecopii.wordpress.com/
http://tudorchirila.blogspot.com/
http://vanillamoon.wordpress.com/
http://www.tocanadecuvinte.blogspot.com/
http://zbateri.blogspot.com/
Just in case: Se subînţelege de ce nu i l-am acordat şi Adei, nu?
Din categoria premiu oferit
D’ale lui Victor
Aseară, Mircea Badea, vorbind despre Băsescu, zicea ceva de genul „Şi cum se uită el, Băsescu, în oglinzi, aşa…”, replică la care Victor a adăugat:
” – Da, se uită în oglinzi şi zice: <Oglindă, oglinjoară…> „
Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, inocenţă
Să-ţi fie bine, copilul meu!
Când te-am născut,
m-am abonat la viitor.
Necondiţionat.
Când te-am atins,
am renăscut.
Când m-ai privit,
Dumnezeu mi-a fost mai aproape
ca oricând.
Când mi-ai zâmbit,
întregul univers
mi s-a cuibărit în inimă.
Când m-ai strigat,
toată muzica lumii
a încăput în două silabe.
Când ai păşit,
ţi-am potrivit zâmbete pe cărare
să ţii drumul drept.
Uneori, noaptea,
îţi torn lacrimi la rădăcini,
să-ţi potolesc setea.
Când stau în genunchi,
cer doat atât:
„Să-ţi fie bine,
copilul meu,
oriunde vei fi!
Mereu!”
Din categoria copil, poezii, poezii proprii, părinţi
M-am îmbogăţit!
Nu, nu daţi năvală! Nu am câştigat la 6/49 (oricum, am înţeles că mai întâi trebuie să joci) şi nici nu am moştenit vreo mătuşă, cu averi uriaşe, din… nu ştiu, Caraibe.
Zilnic, fac rondul de onoare prin „casele” voastre. Vă respir fiecare mireasmă de visare, de bucurie, de lacrimi, de incertitudini, de zbateri, de încrâncenare, de iubire, de dăruire, de uitare, de ironie, de gânduri (dezlânate sau nu), de poveste, de dăruire, de cântec, de mirări, de răspunsuri, de ironie, de voi..
Unii mă primiţi zâmbind, alţii încruntaţi, indiferenţi, unii mă dojeniţi sau mă priviţi de sus, alţii mă simţiţi aproape…
Eu continui să-mi fac rondul… Aşa că RECTIFIC:
M-aţi îmbogăţit!
Din categoria prietenie
Paşi
Am mers prin viaţă cu paşi adânci.
Urmele mi se văd la tâmple.
Uneori, am căzut. Juliturile le-a primit sufletul
şi le-a clasificat într-un folder cu parolă.
Alteori, am jucat şotronul printre gânduri
sau am dansat cu ploaia, valsând spre abis.
La răscruci, am făcut paşi înapoi
pentru a vedea mai bine indicatorul.
Am mers prin viaţă cu paşi adânci.
Când am obosit, mi-am sprijinit fruntea de un nor.
Seninul mi l-am ascuns în suflet,
să-mi fie balsam la nevoie.
Şi merg prin viaţă cu paşi adânci…
Bal mascat
La curte-i mare bal, cu toţii suntem invitaţi
şi tineri şi bătrâni şi săraci şi bogaţi,
obligatoriu, însă, e să fim mascaţi.
Nu-i timp de îmbrăţişări, avem normă de tristeţe,
să ai măşti cât mai multe – e un semn de nobleţe.
Regulile sunt simple şi exacte:
ne salutăm distant şi ne zâmbim dozat –
ca la carte – ,
iar cel ce, doar şi pentru o clipă, masca-şi scoate,
e condamnat, pe loc, la moarte…
Din categoria gânduri, poezii, recurs la prea multă realitate
Deci, din cauza lui datorită…
Pentru că ofurile mele lingvistice sunt departe de a se fi sfârşit, din păcate, îmi continui seria de manifeste antischilodire a limbii române.
De câte ori n-aţi auzit:
„Accidentul s-a produs datorită condiţiilor meteo nefavorabile.”
sau
„Datorită lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic”?
De prea multe ori.
Şi este total greşit.
„Datorită” – prepoziţie care cere cazul Dativ al părţii de vorbire pe care o însoţeşte (substantiv, pronume) – se foloseşte atunci când acţiunea a putut avea loc mulţumită „intervenţiei de bine” a cuiva, când efectul este unul bun. Sau, altfel spus, atunci când poate fi înlocuit cu „mulţumită„, „graţie„.
Ex. :
Datorită Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
datorită=mulţumită=graţie
Mulţumită Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
Graţie Mariei, am reuşit să terminăm lucrarea la timp.
„Din cauza” – locuţiune prepoziţională care cere cazul Genitiv al părţii de vorbire – se foloseşte atunci când acţiunea a avut loc din pricina „intervenţiei de rău” a cuiva, a ceva, când efectul este rău. Deci, altfel spus, atunci când se poate înlocui cu „din pricina„.
Ex. :
Din cauza lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic.
din cauza=din pricina
Din pricina lipsei de bani, nu se mai construieşte nimic.
Buunnn!!!!!!!!!!! Acum că am lămurit din cauza şi datorită cui se întâmplă una, alta, să trecem la punctul nr. 2 pe ordinea de zi:
„Deci„.
„- Cum te cheamă?
– Deci, Popescu Ion.”
„Ce film ai văzut?
Deci, Păcală.” şi aşa mai departe.
De ce, doamne iartă-mă, ar începe cineva fraza/propoziţia cu o concluzie, fără să fie o concluzie?
Pentru că „deci” este o conjuncţie conclusivă, introduce o propoziţie subordonată conclusivă. Se poate înlocui cu locuţiunea conjuncţională „prin urmare„.
Deeeci (concluzionăm):
Folosim „deci”, când avem de formulat o concluzie la ceea ce am expus până în acel moment. Rezumăm (evidenţiem principalul), adică, (al) ceea ce am povestit deja.
Dacă aţi considerat că este bine de ştiut, daţi mai departe. Iar eu vă voi mulţumi, cu recunoştinţă.
Din categoria campanii, limba română
Aniversare :)
Azi, am împlinit fix două luni de când „mă blogger-esc”. Şi, tocmai azi, nu am niciun fel de inspiraţie. O fi de la durerea de cap înfiorătoare?
Dar tot las ceva din „D’ ale lui Victor „:
– Mami eu, când voi fi mare, vreau să fac jocuri pe calculator, calculatoare, case şi CD-uri.
– Bravo, mami, dar pentru asta trebuie să mergi la grădiniţă, la şcoală, la facultate.
– Ooooo, atât de multe voi avea de făcut?
– Nu, ai mai putea face şi masterat şi doctorat şi postdoctorat…
-Eeeee….
Doar oameni
Motto: Există oameni pentru orice gest posibil…
Suntem şi prinţi şi cerşetori, pe-al vieţii drum,
suntem vânători şi suntem vânaţi,
astăzi suntem flacără şi mâine fi-vom scrum
ne naştem şi murim, fără a fi-ntrebaţi.
Suntem cărăuşi şi tot cărăm în spate
şi vise şi dorinţi şi dureri şi fericiri,
suntem când puri, când prea plini de păcate
şi oscilăm, prea des, între plecări şi sosiri.
Suntem lumină şi suntem întuneric,
ba ne târâm pe coate, ba ne avântăm spre cer,
când suntem liniştiţi, când ne agităm isteric,
când ne dăruim cu totul, când ne pierdem în mister.
Visăm să fim puternici şi, de cauza o cere,
strivim, pe negândite şi flori şi stele şi păduri
alergăm nebuni după împărăţii, după himere
şi nu ne deranjează să devenim, chiar, duri.
Suntem, când strigăte de luptă, când şoapte de iubire,
suntem jos şi suntem sus,
suntem zâmbete sau suntem doar suspine,
şi, fie, doar tăcem, fie avem prea mult de spus.
Suntem toate şi suntem nimic,
suntem muritori, dar suntem pereni,
viaţa ni se împarte în tragic şi comic
poate pentru că … suntem doar oameni.
Gonesc
Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor.
sunt ploaie – voi fi nor.
sunt vis. Şi mă trezesc.
Gonesc.
Azi sunt răspuns. Mâine voi fi întrebare.
sunt umbră – voi fi soare.
sunt cuvânt. Şi şoptesc.
Gonesc.
Azi sunt drum. Mâine voi fi cărare.
sunt insulă – voi fi mare.
sunt privire. Şi clipesc.
Gonesc.
Azi sunt poveste. Mâine voi fi vers.
sunt citibilă – mă veţi fi-nţeles.
sunt femeie. Şi iubesc.
Gonesc.
Azi sunt mâine. Mâine voi fi ieri.
sunt aici – voi fi nicăieri.
sunt tăcere. Şi tresar.
Dispar.
O lalea şi un cireş
O lalea s-a-ndrăgostit de un cireş
şi-n fiecare dimineaţă, îi zâmbeşte galeş.
Nici lui, laleaua nu-i displace
şi-o tot priveşte drăgăstos, de-o vreme-ncoace.
Ea îşi ridică privirea spre el, cochetă,
el i-o sărută, cu o atingere discretă,
ea zâmbeşte, roşu şi sfios,
el se ştie mândru şi frumos.
În grădină, s-a şi auzit vestea,
albinele au polenizat povestea.
Lalelele celelalte au-ngălbenit de obidă,
aveau ele, oricum, pe cea roşie, ciudă:
că-i altfel decât ele, e chiar mai tinerică
şi ce atât mister, lor nu putea să le zică?
Ar fi învăţat-o şi ele câte ceva
că-s de multă vreme în grădina asta.
Laleaua cea firavă-şi vedea de ale ei,
şi-şi venera iubitul, gustând dulceaţa clipei,
ştiind că dragostea lor avea, curând, să moară,
peste un pic de timp, într-un început de vară.
Din categoria poezii, poezii de dragoste
Azi, m-am împăcat cu luna
Azi, m-am împăcat cu luna.
Deunăzi, într-o noapte, vrând să-mpletesc nişte cuvinte, ideile-mi zburdau aiurea prin minte, refuzând să se aşeze cuminţi, ceea ce mă enerva îngrozitor. La geam, luna râdea nepăsătoare. I-am strigat că-i prea plină de ea. Şi, chiar, prea cochetă.
– Eşti atât de superficială, uneori, îmi răspunde, privindu-mă de sus.
– Iar tu eşti o răsfăţată şi o ingrată. Te-au proslăvit şi te proslăvesc atâţia! Şi tu ce faci? Le furi somnul şi, câteodată, şi minţile. Până şi pe lupi îi faci să urle la tine. Şi mai eşti şi foarte schimbătoare. Ha, dar tot ai fost cucerită, îi strig eu, triumfătoare.
– Eşti naivă! îmi aruncă ea.
Apoi, râde uşor, îşi acoperă faţa cu un voal alburiu şi dispare.
Din nou, a avut ultimul cuvânt.
Şi ideile astea care refuză să se supună!
Următoarele două nopţi, n-a mai apărut. Am pândit-o cu răbdarea unui animal de pradă. În zadar.
A treia noapte, m-am strecurat afară şi am scrijelit pe un nor: „Mi-e dor de lumina ta!”.
Acum, îmi zâmbeşte, din nou, la geam. Eu o privesc îngăduitoare.
Dar, parcă, nici ea nu mai este chiar aşa de plină…
Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate
Celălalt eu
Azi am avut întâlnire. Cu mine.
– Îţi propun un joc, accepţi? m-a-ntrebat celălalt eu al meu.
– De parcă aş avea de ales! Accept, zic.
– Uite, eu îţi pun nişte întrebări şi tu răspunzi cu primul cuvânt care-ţi vine în minte. Să-ncepem: Ce-i defineşte pe oameni?
– Hmm. Mersul biped.
– Mda. Pentru unii e singura caracteristică. Dar şi găinile sunt bipede şi sunt… găini.
– Sufletul? supralicitez eu.
– Bun. Bipezi şi cu suflet.
– Iubirea, ura?
– Şi animalele iubesc. Şi, uneori, o fac mai bine, mai intens decât oamenii. Dar este adevărat, animalele nu ştiu să urască.
– Gândirea?
-Gândirea? Am văzut animale cu uimitoare planuri de acţiune. Şi, câteodată, mi-e greu să cred că-i doar instinctul.
– Credinţa? merg eu mai departe.
– Ce-i credinţa? Propăvăduirea lui Dumnezeu? Cruci şi metenele? Lumânări aprinse? Mersul la slujbă în fiecare duminică? Cunoaşterea Bibliei? Să nu spui „fir-ar al dracului?” Ce-i, deci, credinţa?
– Deşi se spune că izvorăşte din necunoaştere, credinţa e Cunoaşterea. E relaţia fiecăruia cu Dumnezeu. E împăcarea cu Dumnezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Poate fi chiar fericirea.
– Fericirea? Ce-i fericirea?
– Pentru mine, fericirea înseamnă să-mi văd familia râzând, în fiecare zi.
Eul meu m-a privit şi n-a mai zis nimic.
Voi ce i-aţi fi răspuns?
Din categoria ce credeti?, gânduri, proză
D’ale lui Victor
Ieri, după ce a plouat, l-am luat pe Victor să vadă cum miroase după ploaie. Şi el, adulmecând aerul, îmi zice:
„Mami, ploaia asta are miros de păsărele şi de flori”.
Îi spun, foarte des, lui Victor că îl iubesc. Azi de dimineaţă, vrând să-i fac o astfel de declaraţie, dar silabilisind (este un mod de-al nostru de a ne juca, uneori), îi spun:
– Te iu… şi aştept ca el să completeze.
Şi el o face prompt:
– …tube.
Cum să nu-l iubeşti? 🙂
Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, inocenţă, mobilizarea la joacă, părinţi
Jurnalul unei dimineţi de mai – ultimul capitol
În drum spre casă, merse la piaţă şi-şi cumpără flori. Multe şi cât mai colorate, cât mai parfumate. Avea nevoie de frumos, avea nevoie de starea de bine cu care se trezise azi-dimineaţă, avea nevoie de dragoste, avea nevoie de o minune în viaţa ei rectilinie. De undeva, din apropiere, se auzea melodia lui Şeicaru, „dragostea-i destin străvechi/cu cireşe la urechi/te iubeşte dulce-amar/n-are vreme de cântar”. Nu ştia dacă să plângă sau să râdă.
Ajunsă acasă, aranjă florile în toate vazele pe care le avea, mai puse şi într-o oală de lut – iubea vasele de lut şi achiziţiona de oriunde găsea -, o mângâie pe Miţi, care o aştepta, ca în fiecare zi, lângă uşă, mieunând, când îi auzea paşii apropiindu-se („parcă ai fi căţel, îi spunea Ileana râzând, o să-ţi spun Azorel”) şi se îndreptă spre duş. Îşi pregăti baia cu spumă şi se cufundă, cu voluptate, în apa caldă care o îmbrăţişa din toate părţile. Închise ochii şi se lăsă în voia căldurii şi a spumei de baie. Simţea cum se destinde. Acum se putea gândi, fără şocul descoperirii, la e-mail-ul lui Mihai. Oare ce scrie? Poate vrea să-mi spună că s-a căsătorit. Simţi o strângere de inimă. Poate vrea să ştie dacă l-am iertat. Poate…
Sări din cadă. Gata cu suspansul. Acum se simţea pregătită să-l citească.
„Iubita mea, zeiţa mea,
nu ştiu cum să încep. Mi-e greu şi ştiu că ţi-e greu. Am atâtea să-ţi spun, dar mai ştiu şi că toate cuvintele lumii ar fi de prisos. De ce-ţi mai scriu, atunci, nu? asta te-ntrebi. Aş vrea să comprim timpul, să rescriu pagina întreruptă în acea zi de septembrie…Ţi-am scris mereu, dar ştiu că nu ai citit. Te cunosc. Asta nu m-a împiedicat, totuşi, să o fac. După două luni, am vrut să mă întorc acasă. Mi-am dat seama că am fost un prost – da, e puţin spus, ai dreptate – dar nu mi-ai răspuns. Fără tine, nimic nu avea valoare. Am încercat să fac rost de numărul tău de telefon – Ileana îşi schimbase numărul de telefon, după plecarea lui Mihai şi ştia de la prieteni că încercase să-l afle – dar niciunul dintre cei întrebaţi nu a vrut să mi-l spună. Nici măcar prietenii mei cei mai buni. Eram un damnat, nu? Greşisem fundamental. Mă încurc în gânduri, în sentimente, în senzaţii…şi nu pot continua…
Vreau, doar, să ştii că m-am întors în ţară. Vreau să ne vedem, Ileana. Vreau să ştiu dacă mai putem salva ceva din dragostea noastră – şi, nu spune, te rog, că e prea târziu, nu încă. Te-am rănit şi nu-mi vor ajunge o mie de vieţi să repar asta… Dar, te rog, hai să ne vedem, de dragul iubirii noastre… şi, refuz să spun, trecute. Vreau să ştii că m-am întors numai pentru tine. Poate nu mai are nicio importanţă. Dar am simţit nevoia să o fac, să mai cerşesc o şansă. Oricine are dreptul la a doua şansă, nu? Aceşti ultimi doi ani au fost cei mai trişti ani din viaţa mea. M-am risipit, m-am pierdut, am trăit din inerţie. „
Ileana citea şi lacrimile i se prelingeau tăcute pe obraji, înnodându-se, undeva, în poală.
Nu-şi dădea seama ce simte, nu ştia ce trebuie să simtă. „Prostule, prostule, prostul lumii!”, gândea ea.
„Mai vreau să-ţi spun că voi rămâne în ţară o săptămână. Dacă nu vei vrea să ne vedem, voi pleca, înapoi, în Canada, pentru totdeauna. Nu voi putea trăi aici fără tine. Acum sunt la Cheia, la Pensiunea Ana. Îţi mai aminteşti? 🙂
Numărul meu de telefon: 0766.240…..
Te iubesc, zeiţa mea!”
După trei zile de zbateri, de certuri cu ea însăşi, Ileana hotărî că Mihai merita, măcar, să se vadă. Nu ştia dacă l-a iertat, nu ştia dacă ar mai putea-o lua de la capăt, dar, cei zeci ani trăiţi împreună, trebuiau, cel puţin, comemoraţi cumva.
A patra zi, cu inima cât un purice şi cu un bagaj ce conţinea strictul necesar, Ileana porni spre Cheia.
Ieşi cu greu din Bucureşti şi se îndrepta spre DN1, în direcţia Ploieşti-Măneciu-Cheia. Era o seară frumoasă. Cerul îşi prinsese cei mai strălucitori butoni şi flirta cu o lună prea plină de ea, cochetă şi zâmbitoare. Ileana încerca să-şi stăpânească emoţiile şi să nu facă niciun fel de scenariu cu privire la întâlnirea ce urma să aibă loc. „Oare cum arată Mihai acum?” Nu trecuseră decât doi ani, este adevărat, dar ei i se păruseră o veşnicie.
Drumul se întindea, leneş şi nepăsător, în faţă. Inima Ilenei tura cu o viteză din ce în ce mai mare. „Noroc că nu există radare pentru inimă.”, îşi zise. „Cu siguranţă aş fi…” şi gîndul i-a fost frânt de două faruri puternice şi un tir ce apăruse din senin. O fracţiune de secundă a durat totul. S-a aşternut tăcerea şi a început agonia.
„- 1,2,3, acum, pe targă!”, a fost tot ce a mai putut auzi. „Ni-no-ni-no-ni-no”, salvarea îşi făcea, cu greu, loc.
La spital, s-a făcut tot ce era omeneşte posibil. Ciocnirea celor două autoturisme, fusese, iniţial, frontală, după care, maşina ei a fost azvârlită sub tirul ucigaş, al cărui şofer îşi pierduse răbdarea şi intrase într-o depăşire forţată. Ileana suferise multiple răni la cap şi nu numai. Fiind în comă, era conectată la tot felul de aparate. La un moment dat, creierul ei, obosit de atâtea întrebări fără răspuns, a hotărât să se odihnească. O lacrimă aluneca pe obrazul palid, ca un bob de rouă stingher. Numai inima se încăpăţîna să bată. „Aş fi mers cu tine până la capătul lumii, Mihai…” Poate pentru că, atâţia ani, primise „sărutul cu apă vie.” Intrase în moarte clinică. Acum, trăia artificial şi inert – era tot ce urâse vreodată.
Dar nu avea să fie pentru prea multă vreme. Părinţii ei ştiau ce au de făcut.
Odată, Ileana le spusese, împotriva protestelor acestora, că, dacă avea să i se întâmple vreodată ceva şi se va putea, să fie de acord cu donarea a tot ce se putea dona. Era testamentul ei. Cu sufletele sfâşiate, familia a semnat actele necesare. Cumva, în sinea lor, credeau că, aşa, Ileana va continua să trăiască.
Dintre toate „darurile” ei, inima o primise un tânăr de 20 de ani.
În sfârşit, Ileana avea copilul ei. Dăruise viaţă…
Eu nu-mi mai aparţin,
eu sunt a soarelui şi a lunii.
Sunt mireasa lumii.
Voi naşte stele şi le voi da viaţă,
mă voi însoţi cu cerul
şi voi zâmbi curcubeu,
mă voi însoţi cu vântul,
voi şopti cântece de leagăn, în amurg
şi voi mângâia suflete obosite.
Mă voi însoţi cu ploaia
şi voi spăla păcate.
Eu nu-mi mai aparţin.
Eu sunt mireasa lumii.
sfârşit
Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate
Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul III)
Era o după-amiază de toamnă molatecă. Ei doi stăteau turceşte lângă măsuţa de cafea şi ascultau Vivaldi. Pe fereastra deschisă, intra o lumină ca o miere de salcâm, ce se prelingea spre amurg.
Mihai era mai tăcut ca de obicei. De fapt, cam de o săptămână, Ileana observase că ceva îl preocupă. Nu primea din partea lui decât răspunsuri gen: „Iartă-mă, iubito, sunt doar mai obosit!” sau „Nu am nimic, mă preocupă un proiect şi nu ştiu cum să-i dau de capăt. Nu-ţi bate tu, capul. Mai bine, sărută-mă. Sărută-mă mult şi ţine-mă în braţe.” Ileana, însă, îl cunoştea atât de bine… Ştia şi simţea că ceva nu este în regulă. Oricât ar fi vrut să afle ce-l bântuie pe iubitul ei, învăţase să nu-l preseze. Îi era teamă, dar avea răbdare. Să fie bolnav? Să aibă probleme la serviciu? Să fi apărut o altă femeie? Se chinuia, punându-şi sumedenie de întrebări, dar aştepta.
Îşi aduse aminte de cum s-au cunoscut. La o zi de naştere a unei prietene, care avea un prieten, ce mai adusese şi un amic – pe Mihai. A fost, cumva, un coup de foudre. Ochii ei negri şi ochii lui albaştri au făcut totul. Nu a fost nevoie de cuvinte, nu a fost nevoie de clişee. Parcă se mai cunoscuseră cândva, se îndrăgiseră, iar, acum, s-au regăsit şi urmau a continua de unde rămăseseră, simplu şi firesc. Din acel moment, nu s-au mai despărţit. Aproape că prietenii lor deveniseră geloşi, se simţeau neglijaţi. Cu timpul, însă, au înţeles că „aştia doi sunt bolnavi de dragoste. Iar boala asta este incurabilă. Nu mai ai ce le face” şi i-au lăsat în iubirea lor, bucurându-se pentru ei şi visând, fiecare, în sinea sa, la o poveste asemănătoare.
Făceau totul împreună şi se iubeau mai mult, şi mai mult cu fiecare zi, cu fiecare an ce trecea peste ei. Erau fericiţi. Poate prea fericiţi. Uneori, Ilenei i se făcea teamă: ce preţ are fericirea asta? Ea ştia foarte bine că, în viaţă, totul are un preţ. Dar se simţea iubită, de Mihai şi, chiar, de Dumnezeu. Era prima ei relaţie serioasă, era jumătatea pe care o căutase dintotdeauna.
„Ilenucă, mamă, să nu stai necununată!, îi zisese, odată, bunica ei. Nu e vorba de primărie, că ce bălmăjesc ăia acolo, ştiţi şi voi, dar să te cununi în faţa lui Dumnezeu, că e păcat să n-o faci!”.
Şi s-au cununat în faţa lui Dumnezeu. Era într-o zi de aprilie, într-una dintre călătoriile lor prin ţară, într-un sătuc de munte. Vorbiseră cu preotul de acolo şi, nu ştiau prin ce minune, acesta acceptase să-i cunune, fără să fie căsătoriţi oficial. De fapt, era o altfel de slujbă, nu era slujba propriu-zisă a cununiei. Era ca un fel de binecuvântare a dragostei lor. Bisericuţa de lemn era primitoare şi, totodată, solemnă. Ileana, îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, din in, avea pe cap o coroniţă din flori de măr. Mihai purta, la rîndul lui, un costum de culoare deschisă, tot din in.
Şi-au spus şi jurămintele, aşa în felul lor:
– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
la sărbătoarea nopţilor albastre,
e atâta viaţă şi atâta dor,
că-i sărbătoarea cununiei noastre.
E iubire şi e soare mult,
e visare şi e frumuseţe,
eu, fericită, stau şi te ascult
şi totul pare ca într-o poveste.
– La sărbătoarea dulce a florilor de măr,
privesc la tine, ca la o zeiţă,
suntem doar noi şi-un tainic adevăr
iar inima mi-e plină de dorinţă.
Îşi aminteşte, roşind, că ar fi vrut să facă dragoste acolo, pe iarba abia răsărită, din curtea bisericuţei.
Deşi discutaseră de atâtea ori despre a se căsători oficial, nu făcuseră niciodată un scop în sine din asta. Şi timpul trecuse şi trecuse şi rămăseseră doar cununaţi în faţa lui Dumnezeu, în felul lor special. Făceau haz de cum suna Ileana Kiss. „O-ho şi ce mai kiss, Ileana, spunea Mihai, luând-o în braţe, cum n-o face nimeni!”
Singurul of al Ilenei era lipsa unui copil. Era tot ce-i întuneca iubirea. Mihai tot amâna momentul, dintr-un egosim greu de înţeles. Iar ea îl iubea prea mult, pentru a i se opune, într-un fel sau altul. Nu voia să forţeze lucrurile, mai ales că era vorba despre un lucru atât de special.
În după-amiaza aceea de septembrie, Ileana a încercat, din nou, să deschidă discuţia despre posibilitatea de a avea un copil. Simţea din ce în ce mai acut nevoia de a strânge în braţe propriul ei copil. Îi iubea pe ai prietenilor, îi adora pe cei ai fratelui ei – era mătuşa perfectă – dar se simţea incompletă. Ştia că ar fi putut fi o mamă bună. Pe de altă parte, spera, cumva, ca discuţia să-l determine pe Mihai să mărturisească ce îl preocupa. Şi Mihai a făcut-o, clar şi la obiect:
– Ileana, nu e momentul potrivit. „Din nou, nu-i momentul potrivit?!”, gândi cu amărăciune Ileana.
– Ştii, mi s-a oferit posibilitatea unei burse în Canada, pentru doi ani, la o şcoală postdoctorală şi mă gândeam să nu las să treacă pe lângă mine. Ce zici, ţi-ar plăcea să plecăm în Canada?
– Şi ce să fac eu în Canada, Mihai?
– Te specializezi şi tu în Management şi Comunicare în afaceri, de exemplu.
– Mihai, nu am discutat niciodată să plecăm din ţară, altfel decât în concedii. De ce tocmai acum? Nu sunt împotriva specializărilor şi autodepăşirilor, cum bine ştii, dar nu este prea brusc? De când ai luat hotărârea asta? Asta era ceea ce te măcina de vreo săptămână, aşa-i? De ce nu mi-ai spus de la început?
– Mi-era teamă…
-Ţi-era teamă, Mihai? De ce anume ţi-era teamă, că nu voi fi de acord? Şi asta îţi dă dreptul să iei hotărâri radicale de unul singur cu privire la viaţa amândurora? Ileana îşi înghiţea cu greu lacrimile. Nu-i venea să creadă că trăiesc acest moment, i se părea că este un coşmar şi-şi dorea să se trezească. Mihai al ei nu putea să se fi schimbat atât de neaşteptat. Ea nu putea să se fi înşelat asupra lui atâta vreme! O lua ameţeala. Spune-mi, te rog, când ai aplicat pentru bursă, cu cât timp în urmă?
Mihai tăcea.
– Când? Acum o lună, două, trei, acum un an, când? De ce n-ai spus nimic?
– Când am aplicat, nu credeam că voi câştiga. A fost mai mult un pariu cu mine însumi. Am vrut să-ţi spun atunci dar, fiind aproape sigur că nu voi câştiga, am hotărât să-ţi spun când voi fi primit răspunsul.
– Pe care l-ai primit acum o săptămână, desigur… Şi nici atunci nu ţi-ai găsit cuvintele…
– Dar, Ileana, vom fi tot noi doi, însă în altă parte. Ne vom duce iubirea cu noi.
– Este vorba despre încredere, Mihai. Despre cum mi-ai înşelat încrederea. Încerc să înţeleg cum de este posibil să avem această discuţie. Nu este vorba despre nimic altceva, decât despre încredere. Şi nu mai am nimic de spus. Îţi doresc să-ţi împlineşti visul, să te regăsesşti, să te reinventezi, să faci ce crezi tu de cuviinţă că te va face fericit. Voi veni mâine să-mi strâng lucrurile.
Sper să ai decenţa să nu fii acasă. Îţi voi lăsa cheia în cutia poştală. Să nu mă mai cauţi, Mihai.
– Nu se poate termina totul acum, Ileana. Te rog, hai să găsim o soluţie! Nu lua totul aşa în tragic. Sunt zece ani, nu-ţi dai seama?!
– Nu se termină, acum, Mihai. S-a terminat în momentul în care ai ales altă cale. Tu ai aruncat cei zece ani şi pe cei ce ar fi putut urma. Poate chiar am fi plecat amândoi. Cu tine, aş fi plecat şi la capătul lumii, ştii bine…
Îşi aminteşte că s-a îmbrăcat în grabă şi a fugit spre maşina parcată în faţa clădirii în care locuise până atunci.
Se mutase la Mihai, dar nu renunţase nici la apartamentul ei. De obicei, îl închiria. Spre norocul ei, acum era liber. La un moment dat, nu mai voise să-l închirieze. Să fi fost un presentiment?
A condus cu greu, a ajuns acasă, s-a prăbuşit în pat şi a început să plângă. Tare, cu sughiţuri, fără oprire. Simţea că i se amputase sufletul. Se aştepta să vadă propriu-i sânge şiroind. Aşadar, venise ziua în care trebuise să plătească preţul… Nu avea destulă putere s-o facă demn. Ar fi vrut să nu se mai oprească din plâns. Şi, o săptămână, nici nu se oprise. Oricât ar fi încercat prietenii şi familia s-o scoată din starea în care căzuse, eforturile au fost zadarnice. Nici măcar nu mai era furioasă pe Mihai. Era furioasă pe ea însăşi pentru că îşi imaginase că-l cunoaşte. Nu regreta anii pe care şi-i dăruiseră reciproc, dar tabloul nu mai era perfect.
va urma
Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate
Depinde de opt sau de zeci?
Victor mă întreabă: „Mami, 80 este puţin?”
„Depinde”, îi răspund şi, înainte să mai spun ceva, zice:
„Depinde de opt sau de zeci?”
Răspundeţi voi la asta… 🙂
Din categoria ce credeti?, copilărie, D'ale lui Victor, inocenţă
Jurnalul unei dimineţi de mai (Capitolul II)
Şi de părinţi îi era dor. Desigur, vorbeau zilnic la telefon, dar era altceva. Era un altfel de dor. Voia să fie alintată. Voia să stea departe de oraşul în care trăia şi care, parcă, o înghiţea cu fiecare zi, care-şi trăgea, cumva, viaţă, din viaţa ei, din sufletul ei. S-ar întoarce acasă, în micul oraş de provincie, cochet şi liniştit. Dar nu se simţea în stare să o ia de la capăt. Se înşurubase aici – cum spunea o prietenă. Îi era dor să stea în curtea alor ei şi să citească lângă fântână, de dimineaţă până-n seară.
Învârti cheia în contact, apăsă pedala de acceleraţie şi Ford-ul micuţ intră în cursa nebună de pe bulevard. „La bulivar, birjar!”, îşi zise.
Îi plăcea să conducă, dar şofatul în Bucureşti era o perpetuă testare a nervilor. Învăţase să conducă „bărbăteşte”, cu tupeu, să ignore „cu graţie” orice ar putea-o perturba de la scopul final: să ajungă, cu bine, la destinaţie, oricare ar fi ea.
Ajunsă la birou, se pregăteşte pentru şedinţa programată să înceapă într-o jumătate de oră. Îşi aranjează planşele cu imaginile pentru noul logo al clientului de azi – o cunoscută marcă de lactate -, soarbe din cafeaua adusă de secretară şi recapitulează în gând motivarea pentru semnele grafice ce avea să le propună.
-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa, Ioana! Mulţumesc pentru cafea, e foarte bună. Ca de obicei, de altfel. Cum e în sesiune, mai ai multe examene?
– Vreo trei, mulţumesc. Mă descurc. Cel de la drept financiar mi-a cam dat bătaie de cap, dar, până la urmă, sper să fie bine. Nici cu contabilitatea nu mă împac prea bine. Pe ăsta îl am săptămâna viitoare, trebuie să întocmesc un bilanţ şi o balanţă. Am vorbit, deja, cu d-na Rusu, de la Contabilitate. Mi-a promis că mă ajută.
Ioana era secretara. Era o brunetă, nu foarte înaltă, cu ochi verzi şi pomeţi frumoşi. Ileana o aprecia pentru conştiinciozitatea ei, pentru seriozitate şi, mai ales, pentru că, deşi creştea singură un băieţel de vreo trei ani, găsise puterea să se înscrie şi la facultate. Făcea Dreptul, la frecvenţă redusă. Se visa avocat. Şi Ileana îi dorea din suflet să-şi împlinească visul. Soţul Ioanei o părăsise pentru o blondă planturoasă. „Dobitocul„, îşi spuse Ileana în gând. Se angajase ca secretară la Agenţia de publicitate, pentru că cei de aici înţeleseseră situaţia ei şi o ajutau cum puteau. Li se părea normal să fie aşa. La rândul ei, Ioana nu precupeţea niciun efort în a-şi îndeplini sarcinile.
Şedinţa decurse aşa cum se aştepta. Toată lumea îşi făcuse temele. Mai rămânea să i se aducă la cunoştinţă, clientului, proiectul, în formă finală.
Revenită în biroul său, Ileana îşi verifică e-mail-urile. Mai întâi pe cele legate de job şi, mai apoi, pe cele personale. Pe cele din urmă, nu le mai verificase de vreo trei zile.
Introduse user-ul şi parola şi aşteptă să se deschidă.
„Bun, ia să vedem, bla, bla, bla… A, uite, mi-a scris Dana. O să-l citesc de acasă, pentru că vreau să-i şi răspund. Aşa, mai departe, newsletter, newsletter, newsletter şi… Nu se poate! Nu, nu se poate, nu poate fi el! N-ar îndrăzni!”
Ileana se ridică din faţa calculatorului şi încearcă să-şi stăpânească lacrimile. Aproape că, involuntar, a început să tremure. Vrea să deschidă mesajul din spatele adresei afişate şi nu poate. Mai citeşte o dată şi încă o dată. Nu are nicio îndoială, este adresa lui: mihaikiss@gmail.com. Poate este o greşeală. Nu putea fi acel Mihai, „sărutul ei cu apă vie”, cum îi zicea. Nu putea fi acel Mihai Kiss pe care l-a iubit pătimaş, timp de zece ani, secundă de secundă, cu toată fiinţa ei, cu fiecare celulă, acel Mihai căruia îi dedicase fiecare respiraţie şi fiecare minut al vieţii ei, acel Mihai care, la rândul său, îi dăruise cei mai frumoşi zece ani din viaţă şi care, la un moment dat, hotărâse că vrea altceva. Şi nu era vorba de o altă femeie. Pe ea o iubea, pe Ilenuca lui, pe zeiţa lui, cum o alinta. Numai că, într-o zi de septembrie, în urmă cu doi ani, Mihai a avut revelaţia vieţii sale: trebuia să plece în străinătate, să se autodepăşească, să înveţe mai mult decât ştia. Dintr-o dată, se simţea încorsetat, iar faptul că Ileana îşi dorea un copil cu el, a fost, se pare, motivul catalizator în luarea hotărârii. Lucra la un institut de cercetare şi i se oferise oportunitatea unui burse, pentru un schimb de experienţe, în cadrul nu ştia cărei Şcoli postdoctorale din Canada, pentru doi ani.
În ziua aceea, Mihai Kiss îi dăduse sărutul morţii. Aşa a simţit atunci, aşa simte şi acum.
va urma
Din categoria gânduri, proză, părinţi, recurs la prea multă realitate
Talcioc
Speranţe, vând speranţe,
poftiţi la speranţe!
Sunt speranţe cu miros arhaic
şi speranţe noi, cu etichetă,
unele sunt împletite cu vise
iar altele sunt şlefuite de lacrimi.
Speranţe, poftiţi la speranţe!
Am făcut curăţenia de primăvară
în cufărul minţii şi
am scotocit şi în cel din suflet.
Vând speranţe, vând ieftin,
puteţi să le-ncercaţi, să le pipăiţi,
puteţi, chiar, să le cântăriţi.
Poftiţi la speranţe!
Mie nu-mi mai folosesc,
am obosit să le drămuiesc…
Şi visele se-ncuie, nu-i aşa?
Zâmbim azi, gândind
că mâine ar putea fi mai rău.
Strângem vise albe pentru zile negre
şi le tăinuim, cu grijă, în lada de zestre a bunicii.
Nu se ştie niciodată
când ai nevoie de monedă de schimb.
Banca de vise a fost închisă. Era nerentabilă.
Au rămas încuiate în fişete grele, de metal, visele.
Câte au supravieţuit, nu ştie nimeni.
Zâmbim azi, gândind
că mâine ar putea fi mai rău.
Aşa am fost învăţaţi.
Amăgim secundele în mănunchiuri
de minute uitate în clepsidre,
scotocim prin suflete cu precizie de chirurg
şi alergăm demenţi spre ţinte neştiute.
O lume strâmbă, strâmbă, strâmbă…
Vineri, am ajuns cu Victor la spital, la urgenţe (nu voi detalia motivul), la Grigore Alexandrescu. După verificările de acolo, am fost trimişi la urgenţe, la Spitalul de Oftalmologie, cu menţiunea „aveţi prioritate”. Ajunşi acolo, la primire urgenţe, erau vreo 30 de adulţi, de diferite vârste, împrăştiaţi în faţa uşii. Niciun copil. Bun. Întreb o doamnă, de la un fel de recepţie a spitalului, cum se procedează cu urgenţele pentru copii.
„Păi mergeţi, aici, alături, unde sunt şi ceilalţi, îmi spune. „Nu avem prioritate?, întreb eu naivă. Avem trimitere de la <Alexandrescu>, îi spun. „Nu ştiu, doamnă, îmi răspunde cu amabilitate, vedeţi acolo!”. Ok. Revin în faţa cabinetului de primiri urgenţe şi întreb care este ultima persoană. Nu ştia nimeni. Ne aşezăm pe o bancă şi aşteptăm răbdători, preţ de vreo jumătate de oră. Victor, însă, începe să-şi piardă răbdarea. Era bolnăvior, se făcuse târziu şi, în fond, nu are decât 4 ani şi jumătate.
Mă ridic, merg să citesc pe uşă dacă nu este cumva vreun afiş care să spună că avem prioritate, pentru că îmi era jenă de cei care aşteptau acolo, să intru „cu tupeu”. Nimic. La un moment dat, un tinerel îmi spune că ar trebui să intru în cabinet. Tot cu jenă îi spun că am trimitere de la un alt spital şi că, mă rog, copilul este cam iritat. A fost singura voce, pentru că, o doamnă, cam de vreo 60 -70 de ani, îmi spune, înţepată, că şi soţul ei, lângă care era aşezată pe bancă, aşteaptă la urgenţe, că şi el are probleme. Ceilalţi, erau neutri. Hei, şi ca să întărească spusele consoartei, domnul cel suferind, cam de aceeaşi vârstă cu doamna, se ridică „bărbăteşte” de pe bancă, îmi parează trecerea cu vitejie şi începe să facă ordine printre cei care aşteptau, impunând rândul fiecăruia. Moment în care se deschide uşa cabinetului şi suntem invitaţi înăuntru, reproşându-mi-se, cumva, că trebuia să intru cu copilul de cum am venit, pentru că, ei, copiii, până la vârsta de 8 ani, au prioritate. De altfel, a existat şi un afiş, în acest sens, pe uşă, dar, evident, a fost rupt.
Mă rog, totul s-a terminat cu bine, până la urmă, în sensul că Victor este bine.
Mă gândeam, însă, cu amărăciune, că pe oameni nu-i mai sensibilizează nimic. Majoritatea venise la control. Nu erau la urgenţe.
Nu că aş fi avut vreo revelaţie atunci, dar, te aştepţi, cumva, ca oamenii să fie mai sensibili, măcar la suferinţa copiilor.
Unde citisem că, odată cu vârsta, devii mai înţelept şi mai tolerant?
Şi era şi Vinerea Mare…
Vă doresc, cu drag…
să aveţi o sărbătoare a Paştelui cu soare, linişte, lumină şi cu Hristos în suflet.
„Hristos a înviat din morţi/cu moartea pre moarte călcând/şi celor din morminte/viaţă dăruindu-le!”
„… Domnul a-nviat din morţi
Şi-a arătat că învierea
Ce-a sfărâmat închise porţi,
E semnul vieţii şi puterea
Ce-aduce lumii mângâierea
Şi darul jertfei: înfierea…
– Hristos a înviat din morţi!”
Cu drag, pentru voi, toţi:
bucurvictor.wordpress.com, calinhera.wordpress.com, daniotil.ro, dianaalzner.blogspot.com, dmd-familia.blogspot.com, www.cabral.ro
ganduripentrunoi.wordpress.com, geaninalisandru.wordpress.com
ivanuska.wordpress.com, jumatati.blogspot.com
linkping.wordpress.com, mtorsan.blogspot.com,
lisandrulisandru.wordpress.com, mihaibendeac.ro
paulgabor.com, pisicaroz.wordpress.com
relaxare.wordpress.com, shorichitz.blogspot.com
starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com
stropidesuflet.wordpress.com, sufletdefemeie.wordpress.com
totuldesprecopii.wordpress.com, tudorchirila.blogspot.com,
vanillamoon.wordpress.com, zbateri.blogspot.com, poftă de viaţă, tocana de cuvinte
Din categoria gânduri, Paşte, sărbătoare, urări
Noaptebunacopii's Blog 