Arhive pe etichete: timp

Efemeri


Timpul nu ni se mai măsoară-n ani. În clipe ni se scurge –
clipe de foc și clipe de gheață.
Peste ele, punți de speranță
între a râde și a plânge.

Viața ne este doar joc la ruletă –
păsări în mijloc de furtună.
Înainte, singură, numai iubirea ne mână,
ca un suav parfum de violetă.

Trecerea ni-i simplă-ntâmplare –
visele-s corăbii fără pânze.
Suntem ca un biet mănunchi de frunze
ce-și caută timid un loc sub soare.

Plăpânde năluci în umbrele nopții,
suntem plămădiți din vini și temeri –
doar mici pioni efemeri
aflați la mâna sorții.

(30.07.2016 – vol. Din boabe de piper și coji de portocală)

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Cine nu înţelege că reciprocitatea are două capete, nu are dreptul să ceară nimic de la nimeni. Nu poţi cere atenţie, timp, respect, chiar dragoste, atât timp cât tu te consideri mult prea ocupat şi important să le oferi sau le împingi undeva în subsolul listei tale de priorităţi!

2 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri, viaţă

Ne curgem, încet…


Mă doare când ţipă tăcerea din noi,
iar orologiul îşi cere dreptul la timp,
prea trişti, ori prea veseli, pentru un anotimp,
ne curgem încet, spre temutu-napoi…

Mă doare când tace ţipătul lumii,
iar cerul îşi vrea dreptul la sfinţi,
prea mari, ori prea mici, ne ducem cuminţi,
ne curgem încet, în sufletul lunii…

Când ţipătul lumii tace, dar ţipă tăcerea din noi,
prea veseli, ori prea trişti, prea mari, ori prea mici,
când rolurile se încheie, iar cortina stă să cadă, aici,
ne curgem încet, în lacrimi de ploi…

2 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, viaţă

Dreptul la timp


La mulţi ani, Nichita Stănescu! „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se miscă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multa lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

(N. Stănescu – Dreptul la timp)

Mai sărbătoresc şi:

Vania Usca, Mădălina Ciucu

2 comentarii

Din categoria de suflet..., La mulţi ani!, limba română, poezii, sărbătoare

Eu te voi privi ca o Monalisă…


Pictează-mă aşa cum mă priveşti acum:
în lumina aceasta albastră,
ce-mi curge pe buze,
pe gât şi pe sâni!
Fă timpul să tacă
şi pune-mi-l în palmă,
pentru a-ntregi tabloul.
Desenează-mi conturul cu buzele,
iar ochii în cărbune.
Din două tuşe, împleteşte-mi părul cu raze de lună,
în două cosiţe ce-or să cadă
pe umerii rotunjiţi
de căuşul mâinilor tale.
Buzele… ei, bine, buzele
lasă-le să tremure de cuvinte…

Eu te voi privi ca o Monalisă răsfăţată
şi te voi răsplăti
aşternându-ţi, la picioare, inima.

14 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii de dragoste, poezii proprii

Clipele


Muşc din timp,
ca dintr-o piersică zemoasă
şi simt clipele
prelingându-mi-se pe buze,
precum un nectar dulce-acrişor
cu gust de copilărie.
 
 
 
Sar coarda
pe cadranul pendulei
şi mă-mpiedic de clipele
ce-mi julesc
genunchii şi coatele sufletului,
ca într-un joc din copilărie.
 
Îmi scufund faţa
în curgerea minutelor,
iar clipele mi se lipesc
de pleoape,
precum petalele de trandafir,
cu iz de copilărie.

26 comentarii

Din categoria copilărie, gânduri, poezii

Întâlnire cu Dumnezeu


Am văzut un om plimbându-se pe cer. L-am întrebat unde merge şi mi-a răspuns că are întâlnire cu Dumnezeu.
N-ai un ceas? m-a întrebat.
N-aveam.
– Ceasul e capcana timpului, a continuat el. Îmi place punctualitatea, dar nu-mi plac ceasurile. Timpul ar trebui simţit, nu măsurat.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? Şi cum de te poţi întâlni cu el?
– E simplu. Ceri audienţă: nu e nevoie decât de o rugăciune. Spusă din suflet. Aici e cheia: spusă din suflet. Dumnezeu nu se ascunde. Noi ne facem că nu-l vedem. Suntem ocupaţi. Ne umplem sufletul, ca pe o cămară, şi cu ce trebuie şi cu ce nu trebuie. Când nu mai încape în suflet, trecem la sertarul următor: mintea. Înghesuim şi acolo multe. Şi uităm, apoi, să facem ordine. Spuneai că nu ai ceas, nu? Nu vreau să întârzii.
– Ce treabă ai cu Dumnezeu? am repetat eu. Vrei să-i ceri ceva?
– Nu. Vreau să-i mulţumesc că există.

17 comentarii

Din categoria de suflet..., gânduri, recurs la prea multă realitate