O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață

Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

C-aşa-i viaţa …

Am mai crescut c-o primăvară
şi cu un cireş în plină floare,
mi-a-mbătrânit în păr înc-o ninsoare
şi-n suflet, o poveste dulce-amară.

Lumina s-a mai scurs o dată-n curcubeu,
m-a mai spălat încă o ploaie, de păcate,
s-a mai înălţat o rugă către Dumnezeu
şi, încă o dată, ziua de noapte se desparte.

A mai fost un ieri şi va mai fi,
a mai trecut o pasăre în zbor,
să mai fiu copil, aş vrea, măcar o zi,
de copilărie-mi este dor … şi dor.

C-aşa e viaţa, vine şi se duce
şi nu te-ntreabă de-ţi place planul ei.
Este şi amară şi acră şi dulce,
ca o felie de lămâie dintr-un ceai cu tei.

Prima recenzie

Domnul Şerban Cionoff, ziarist, mi-a făcut onoarea de a scrie prima recenzie a poveştii „Copilul din flori„, pentru care îi mulţumesc, cu recunoştinţă.

Recenzia poate fi citită aici:

http://libersaspun.3netmedia.ro/rezumate/adela-onete-talent-autentic-in-spatiul-virtual/

Copilul din flori – partea a II-a –

Andrada rămase lipită de gard, neîndrăznind să facă nicio mişcare. Îi venea să plângă, dar nu voia să le supere şi mai mult pe bunică-sa şi pe mătuşă.

–          Andruţă, mumă, hai să mâncăm! Hai, mumă, că e amiaza şi nu mâncarăm nimic. Mă omoară mă-ta, că zice că te ţin nemâncată.

Îşi aminteşte că a intrat în cunia mică, în vârful picioarelor. Marioara stătea pe pat, cu capul plecat. Părul îi acoperea faţa plânsă, iar mânile şi le ţinea în poală, cu pumnii strânşi.

–          Iartă-mă, mămică, iartă-mă, te rog, iartă-mă! Am fost o proastă. Am crezut în vorbele lui …

Spunea că o să mă ia şi că o să ne fie bine. Că vom avea bătătura plină de copii, că o să te ajutăm şi pe tine, să nu mai munceşti la colectiv, sau la oameni, prin sat, cu ziua. Nu am ştiut, mămică, nu aaam ştiu-uu-ttt, ăăăă!

Suspinele, ca nişte sughiţuri, îi făceau pieptul să urce şi să coboare, într-un du-te-vino ce parcă îi tăia respiraţia. Tanţa nu zicea nimic. Scoase, din cuptorul plitei, pâinea mare, rotundă, unsă cu roşii, coaptă în ţestul din curte, în dimineaţa acelei zilei, pe care o învelise într-un ştergar cu ciucuri. O rupse în două. Jumătate o puse pe masa mică şi ovală, cu trei picioare, ce trona în mijlocul bucătăriei de vară, iar cealaltă o înveli în acelaşi prosop şi o băgă înapoi, în cuptor. Vara, când nu folosea soba cu plită, cuptorul ţinea loc de dulap. Mai puse trei străchini de lut, pline cu fasole bătută, sparse cu pumnul o ceapă de apă, o frecă repede cu sare mare şi spuse scurt:

–          Hai, mâncaţi! Vorbim dup’aia!

Nici n-apucaseră să bage lingura în fasole, că auziră strigând la poartă:

–          Tanţoooo, Tanţo, eşti acasă? Hai că venii o ţâră pân’ la tine!

Nu era nevoie de invitaţie specială pentru ca Fila lu’ Bâzdoacă să intre în curte şi, apoi, în casă. Ca în fiecare zi, îşi făcea drum spre fântâna satului, cam pe la ora la care ştia că vecina ei punea masa. Că, mâncarea ca mâcarea, dar, cu siguranţă, îi pica un păhărel de ţuică, sau de vin de buturugă. Ştia ea că Tanţa mai primea de la oamenii pe la care lucra şi nu era „fomeie” zgârcită. Şi nimereala asta, tocmai la momentul mesei, devenise tradiţie. Se ducea la fântână, îşi umplea „canta” cu apă, o lăsa în curte, lângă poartă şi venea să se aşeze direct la masă. Într-una dintre zile, când încă nu apucaseră să pună masa – cam greşise ţaţa Fila calculele – şi nu se dădea deloc dusă şi vorbea şi vorbea, ca o meliţă stricată – sau ca o clanţă, cum spunea bunică-sa – doar-doar o scoate Tanţa bunătăţile pe masă, Marioara iese în curte şi, după puţin timp, începe să strige:

–          Ţaţă Filăăă, vino repede că-şi băgă mâţa botu’ în canta matale!

–          Aoleo, aoleo, fir-ar ele alimănite de mâţe, cu botul lor! Trebuie să mă duc iar la fântână, acuş şi, vai de mine, ce mă mai dor şalele!

Femeie cu frică de Dumnezeu, ţaţa Fila nu drăcuia niciodată.

Marioara doar o păcălise pe Fila. Nu văzuse nicio pisică băgându-şi botul în apa ei, dar i se făcuse foame şi îi era clar că maică-sa nu va scoate nimic pe masă, până nu pleca vecina. Şi că nici vecina nu s-ar fi lăsat altfel dusă.

Acum, însă, tânăra nu mai avea chef de glume şi nici nu-i păsa dacă ţaţa rămânea să mănânce sau nu la ele.

–          Auzi, Tanţo, venii într-un suflet să-ţi spui că auzii prin sat ce făcu Iepure. Mânca-l-ar bubele dulci, şi pe el şi pe cârlanu’ de fi-su! Lasă, Marioară, mamă, lasă, că n-ai fi tu singura care o păţii. Uite şi Lionica Mariţei făcu un copil din flori şi acu’ e măritată, la casa ei şi ce bine o nimeri! Îi creşte ăla copilu’ ca când ar fi al lui. Eu venii să vă spun că ştiu la Boca pe unul, are vro 40 de ani şi e neînsurat. Dacă vrei, Tanţă, mă duc la el şi-l aduc în peţit. Că, dacă nu s-a-nsurat el până acu’, ce n-o să-i placă aşa copilă fragedă cum e Marioara noastră? Că vorba aia, frumoasă e, harnică e, nu sunteţi nici chiar sărace lipite pământului…  O ţâră de zestre oi avea tu să-i dai fetii.

–          Uite ce e, ţaţă Filă – era mai bătrână, îi spunea „ţaţă” şi nu doar pe nume – eu nu-mi bag fata slugă la nimenea. N-o dau pe mâna unuia mai bătrân ca ea cu atâţia ani. Lasă, că aşa cum crescui cinci şi, uite, acu’ o cresc şi pe-a fie-mii Carolina – şi făcu semn cu capul spre Andrada – o să-l cresc şi pe al Marioarei. Ciuda mea e că are sânge din sângele lu’ Iepure, atât!  Eu îţ mulţămesc, dar, du-te, acum, că avem multe la care  să ne gândim. Uite, îţ pusăi în traista asta o kilă de ţuică, un colţ de pâine şi nişte făsui.

–          Bo’daproste, Tanţă, bo’daproste. Dară mă duc, atunci. Dacă te răzgândeşti, să mă anunţi, că ştii că am mână bună. Am mai peţit şi pentru alţii.

După plecarea Filei, s-au apucat să mănânce. Nu se auzea decât zgomotul lingurilor de aluminiu la contactul cu străchinile şi bâzâitul muştelor, ce roiau pe deasupra lor, până ce cădeau în pliciul ce atârna de lampa cu oglindă, prinsă în tocul ferestrei. Marioara ducea lingura spre gură şi-o-ntorcea spre strachină tot plină, ca într-un gest mecanic. Doar îşi atingea buzele cu ea, fără să mănânce.

–          Mănâncă, Marioară! Copilul ăla nu are nicio vină. Trebuie să vină sănătos pe lume! Mănâncă, om scoate-o noi la capăt, într-un fel.

Tolănită în fotoliul ei, Andrada se minuna acum, la atâtea zeci de ani distanţă de atunci, cum de a putut reţine, la cei patru-cinci ani pe care îi avea, această poveste, cu atât de multe amănunte. Dar fusese un copil precoce, pe care cei din jurul ei au tratat-o mereu „ca pe un om mare.” Dintotdeauna a fost atentă la oamenii ce-o înconjurau, sau pe care îi întâlnea, îi plăcea să-i observe, să-i asculte, ba chiar se băga în discuţiile lor, de-o apostrofa bunică-sa să „nu se mai bage ea în gura ălor mari”. Îşi aminteşte cum, înainte să afle că mătuşa ei va avea un copil, în timp ce ele erau plecate la târg, în satul învecinat, pentru că întârziau şi i se făcuse foame, şi-a prăjit singură un ou ochi şi, după ce a mâncat, s-a dus şi a adunat iarbă din grădină, a tocat-o, a amestecat-o cu mălai şi apă, a pus-o la fiert şi apoi a hrănit raţele. A făcut exact cum văzuse la bunică-sa. Nu-şi mai aminteşte, însă, cum şi cu ce a aprins focul. Gândul îi zbură înapoi, spre Orodelul primei ei copilării. Povestea Marioarei, deşi atunci nu şi-o putea explica, o marcase.

A doua zi de dimineaţă, Andrada, care dormea în odaia „bună” din casa mare, cu mătuşă-sa, în timp ce muma dormea în cunie, auzi vorbindu-se sub geamul ce dădea spre uliţă. Îl deschise şi le văzu pe Saveta Iepure şi pe bunică-sa.

–          Uite, la ce m-am gândit eu, Tanţă! Că să ştii că nu suntem oameni răi, dar nu pot să-l las pe Fane să se-nsoare, că e prea crud. Cunoaşte sor’mea, Liliana, pe una la Craiova care ar putea s-o ajute pe Mărioara să …. ştii tu … să-l … lepede. Şi Saveta coborî  vocea la ultimele cuvinte. Dacă ar fi auzit-o careva şi ar fi spus-o la miliţie, ar fi intrat toate la puşcărie.

–          O-le-le, dar ce-ţ trece prin cap, Saveto! Cum oi credea tu că-mi fac aşa păcate? Sau că-mi trimit fata la moarte? Ia, du-te tu şi nu ne duce nouă grija, dacă de-atât eşti în stare, că le-o rândui el, Dumnezeu, şi pentru noi. Du-te, Savetă, du-te, că-mi ajunge răul de mi-l făcurăţi! Dumnezeu e mare, iar Vică al tău n-o să scape nepedepsit, ascultă la mine! Că ştiu că el e tartorele!

Zilele de vară treceau, una după alta, ca trase la indigo. Satul mic de câmpie, străjuit de corcoduşi roşii şi de mălini îşi trăia viaţa monoton, între muncile la câmp şi la Colectiv şi bârfele din grupurile ce se strângeau pe la porţi, care cum se împăcau bine, sau după cum se certau. Povestea Marioarei făcuse înconjurul, dar oamenii o priveau cu milă şi cu înţelegere, mai ales cei care aveau, la rândul lor, fete-n bătătură. Îl acuzau pe Iepure că se băga „în fericirea copiilor” şi o căinau pe Tanţa, „amărâta, multe a mai pătimit la viaţa ei! Poate, dacă ar fi avut şi ea picior de bărbat la casă, lucrurile ar fi stat altfel!”

Până într-o zi, cam la o lună de la vizita bunică-sii şi a Marioarei la vecini, când, trecut fiind de ora trei după-amiaza, Andrada, care culegea romaniţă în faţa porţii, o vede pe Saveta ieşind în uliţă. Îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită în zare, spre capătul satului dinspre ieşire, spre câmp, spre Colectiv. Vică al ei nu venise acasă şi nu ştia ce se-ntâmplase.

–          Bună ziua, tanti Saveta! o salută bărbatul ce trecea pe lângă ea.

–          Bună ziua, Gheorghiţă! Pe Vică al meu nu-l văzuşi? Că trebuia să vină de vro oră acas’ şi ete că nu veni.

–          Îl văzui la amiz’, când ne oprirăm să mâncăm. Zisă că, după ce mănâncă, o să stea o ţâră întins în căruţă că parcă îl ia cu ameţală. Dar, de-atunci, nu-l mai văzui, că mă chemă ingineru’ la el şi plecai de la câmp. Las’, tanti, că vine el, acuş.

Saveta intră-n curte. Mai ieşea, din când în când şi se uita în zare. Vică al ei nu mai apărea. La un moment dat, îşi făcu apariţia caruţa lor şi Saveta răsuflă uşurată. Însă, uşurarea ei nu ţinu mult. Căruţa se apropia, dar Vică nu se vedea nicăieri. Ajuns în faţa porţii, calul se opri singur. Saveta începu să ţipe. În căruţă, Vică zăcea cu faţa în sus, murdar de bălegar, din cap, până-n picioare şi fără să mişte. Din urmă, veniră spre ea doi consăteni, ţinându-şi în mâini pălăriile lor ţărăneşti, pe care le striveau cu degetele  murdare de pământ.

–          L-am găsit mort, lângă căruţă, căzut cu faţa-n bălegar, tanti! Când să plecăm, văzurăm căruţa şi ne mirarăm că “uite, băi, Nae, nea Iepure nu plecă, încă!” Când ne apropiarăm … Dumnezeu să-l ierte! Hai, tanti, să te ajutăm să bagi căruţa în curte şi să-l ducem pe nea Vică-n casă.

Lumea începuse deja să se strângă, care la poarta Iepureştilor, care privea din curţi, peste garduri. Liniştea de până atunci era sfâşiată de murmure şi mirări. Clopotele începură să bată.

–          Deh, Dumnezeu nu doarme. Când s-a râs de biata Tanţa şi de copila aia a ei, nu s-a gândit că nu face bine? Vezi, ţaţo, vezi? Avu dreptate Tanţa când îi zisă că va muri cu gura în căcat. Cine ar fi crezut? se auzeau vorbele celor din jur.

Speriată, Andrada fugise în curte. Din spatele porţii, bunică-sa îşi făcu o cruce mare, apoi le luă pe amândouă de mână şi le băgă în casă.

                                                                                  Va urma

                 Partea I, aici

Partea a III-a, aici

 

 

Copilul din flori – prima parte

Motto: Să mocnească focul, din nou, în vatra veche
şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,
despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,
iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,
cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,
să-mi faci turte pe plită din făină de grâu
în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Privea poza bunicii. Plecase, de peste 15 ani, să se odihnească lângă cel pe care-l plânsese o viaţă întreagă,  dar tot îi era dor de ea. Ochii albaştri – pe care îi părea rău că nu-i moştenise – o priveau dincolo de fotografie şi putea citi în ei toată zbaterea şi lupta ei cu viaţa, cu văduvia, cu lumea. Aveau dârzenia aceea de olteancă afurisită, căreia nu Dumnezeu îi făcuse cuib, deşi, după ce-i murise soţul, spunea, deseori, că este ca o barză oarbă. Luptase să şi-l facă singură, după priceperea ei de „fomeie singură, fără niciun sprijin”. Fiică de „ghiaburi”, asupriţi şi hăituiţi de sistem, pentru că refuzaseră să-şi dea pământurile şi animalele CAP-ului, cu fraţi mulţi, fugise cu dragostea vieţii ei şi se stabiliseră în satul învecinat să-şi întemeieze o familie. Erau săraci, dar gospodari. Deşi foarte tineri, s-au descurcat, şi-au închegat două case în curte şi totul părea a le merge bine. Au adus pe lume patru copii şi se zbăteau să le asigure tot ce aveau nevoie. Când cel mai mic dintre ei n-avea nici trei ani, a venit nenorocirea. Un mal de pământ l-a omorât pe Costel al lor, iar ei au rămas ai nimănui. Rămasă văduvă, de foarte tânără, îşi crescuse singură cei patru copii. La doi ani de la moartea soţului ei, a adus-o pe lume pe Marioara. Nimeni nu ştia cine a fost tatăl.  N-o văzuseră cu niciun bărbat, în bătătură nu-i călcau vecini bărbaţi decât dacă era înconjurată de copii şi doar dacă veneau cu vreo treabă. Este secretul pe care l-a dus cu ea în mormânt.

Andrada puse fotografia bunicii înapoi în album, se afundă în fotoliul comod în care-i plăcea să stea să citească, sau să scrie. De data aceasta, îşi sprijini capul pe spătar, închise ochii şi  gândurile o purtară cu vreo 30 de ani în urmă.

– Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>

Ea avea vreo patru ani. Îşi aminteşte că se juca lângă stâlpul de telegraf din lemn,  aflat în colţul curţii, lângă poartă. Avea un miros special, de lemn vechi şi ars, stâlpul. Era o zi caldă de iulie, iar ea se bălăcea în balta de lângă stâlp, rămasă după ploaia din noaptea trecută; alături, într-un lighean roşu, crăpat, pusese flori albe de rochiţa rândunicii şi aştepta ca acestea să se transforme în fluturi. Aşa-i spusese moaşa Rodica. Bunică-sa ieşise din cunie, trăgând-o după ea pe Marioara şi ridicase pumnul spre casa de vis-a-vis, casa Iepureştilor, blestemând şi suduind.

– Hai, mamă, hai în casă, că ne aude lumea! plângea Marioara încercând s-o-nduplece pe maică-sa.

– Taci din gură, căţa, când te-ai tăvălit cu Iepure ăl mic, nu ţ-a fost de lume? Mă făcuşi de ruşine! Ce-o să te faci, ce-o să ne facem noi, acu’, ha? N-ai decât şaptişpe ani, copil îţi trebuia? M-am chinuit să te cresc, te-am trimis la Craiova la profesională să-nveţi şi tu o meserie, să fii pe picioarele tele şi tu ce făcuşi, ce făcuuuşi? Cum mai scot eu capul în lume, cum mă mai duc eu la Colectiv, cum? Şi cu cine te găsişi, cu Iepure îl mic, prostu’ satului? Care dintre ălălalte fete ale mele mai făcu ce făcuşi tu?

O trăgea cu putere după ea, pe fata bălaie, cu ochii albaştri – Marioara, mătuşa ei – îmbrăcată în rochiţa subţire, albastră şi desculţă, spre casa de peste drum, unde locuia Fane, cu ai lui – Iepureştii. Nu ştia nimeni dacă Iepure era numele de familie, sau doar porecla, pentru că Vică, ăl bătrân, se născuse cu buză de iepure. Nu trăiseră dintotdeauna în satul mic de câmpie, veniseră de prin alte părţi şi cumpăraseră după ce vânduse Neluş al Floarei, după moartea părinţilor. Vică şi Saveta Iepure aveau doi băieţi: Gore şi Fane. Fane era cel mic, avea 19 ani. Făcuse, cu chiu cu vai, o profesională şi un seral, pe la Craiova şi, după ce le terminase, tăia frunze la câini prin sat. Urât nu era, dar nu-l prea ducea capul, vorbea lumea. Asta nu-l împiedica pe tac-su să spună că-l va face miliţian.

– Fane al meu va fi miliţian, ca unchi-su. Va prinde un post comunal, p-aci, prin împrejurimi, dacă nu chiar aci, în Orodel, se lăuda oricui voia să-l asculte, seara, la poartă, când bărbaţi şi femei se strângeau la vorbă şi la un păhărel, după ce-şi terminau treburile la Colectiv şi prin gospodării.

– Vică, Saveto, ia ieşiţi la poartă, că am vreo două vorbe să vă spun, striga bunică-sa la gardul vecinilor de peste drum. Vică, n-auzi? Savetooo! Fane! Ieşiţi, de legaţi câinele, că trebuie să stăm de vorbă! Ştiu că sunteţi acasă, ieşiţi să nu scol tot satul!

– Ho, fa, ce ţipi aşa, unde arde?

-Arde, Vică, arde, du câinele d-aci şi deschide poarta să stăm omeneşte de vorbă!

Saveta şi Fane apăruseră şi ei în pragul bucătăriei de vară. Fane lăsase ochii-n pământ, în timp ce Saveta îi şoptea ceva. În spatele maică-sii, Marioara era palidă şi tremura ca varga, iar lacrimile i se înnodau în barbă. Ar fi vrut să fugă, sau să se facă o gaură în pământ, pentru a se ascunde.

Andrada privea toată scena printre ulucile gardului şi simţea o mare milă pentru cele două femei. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu-nţelegea ce se întâmplă, dar îşi dădea seama că nu e de bine. S-ar fi dus după ele, dar înainte să iasă din curte, bunică-sa îi spusese foarte clar să nu se mişte de-acolo. Ascultătoare cum era, înţepenise lipită de gard şi privea scena prin colbul ce se ridicase pe uliţa ce despărţea cele două case, după fiecare trecere de căruţă. Era amiaza şi oamenii se întorceau spre case, de pe unde fuseseră plecaţi.

Cele două intrară în curte şi, apoi, în cunia albă, din spate. Andrada nu ştia ce vorbiseră cei cinci, dar, după ceva vreme, bunică-sa şi mătuşa-sa ieşiră, mai palide decât intraseră şi parcă mai mici.

– Să te bată Dumnezeu, Iepure …! o auzi dintr-o dată pe muma ei  – cum îi zicea – şi o văzu cu pumnul ameninţând în aer spre casa vecină, după ce ieşiseră în uliţă.

– Tanţo, lasă blestemele şi ai grijă de fii-ta, îi striga Vică, din urmă, cu o ţigară fără filtru în colţul gurii. Că nu fi-meu i-a făcut plodul. Şi chiar aşa să fie, al meu e băiat, dacă îi cade căciula în ţărână, s-apleacă, o scutură şi şi-o pune înapoi pe cap! Fane trebuie să se facă miliţian, n-are de ce să crească el copii. Mai ales că cine ştie de-o fi al lui? Auzi la ea, bomboni Iepure, în continuare, să-l însor pe-al meu şi să se aşeze la casa lor. Păi ce, eu am pus-o să se tăvălească-n fân?

– Ascultă aci, ce-ţ spun, Vică, o să mori căzut cu gura în căcatul pe care-l mănânci. Să nu crezi că vei scăpa! Crezi tu că fi-tu e vrun prinţ, ha?, mai spuse femeia şi intră în casă, cu lacrimi pe obraz, ţinând-o încă strâns de mână pe Marioara, care părea o stafie.

Partea a II-a, aici

Copilul din flori (fragment)

” – Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>
La câteva zile după ce bunică-sa trimisese blestemul spre Vasile Iepure, din prispa casei, gesticulând cu pumnul strâns şi cu privirea spre cer, acesta fu găsit mort, lângă căruţa lui, cu gura în bălegar, la câmp, unde muncea zilnic, pentru „Colectiv”. În satul mic, de câmpie, vestea se răspândi cu repeziciune, fâcând ocolul, fiind pe buzele tuturor, de-a lungul întregii zile prăfuite a acelei veri. Fiecare avea propria lui interpretare a evenimentului, dar toţi recunoşteau, cu teamă, parcă: <L-a pedepsit Dumnezeu! Nu trebuia să se bage el între copiii ăia, dacă se iubeau! Ce, ce are Marioara lu’ Tanţa? Că frumoasă e, gospodină e, c-a învăţat-o mă-sa cum să ţină o casă, că doar ea a ţinut-o singură, crescând atâţia copii. Ce, dacă e orfană de tată şi săracă, nu era de nasul Iepureştilor?>

(fragment din povestea „Copilul din flori” – va urma, integral )

Hai, să ne strigăm iubirea!

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ducă vântul, pe aripi de ecou, departe,
să se audă, până-n cea din urmă zare,
că nimeni şi nimic nu ne mai desparte!

Hai… să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o ascundă vulturii-n vârf de munte,
de ploi şi de furtuni, s-o scalde-n soare,
s-o facă poveste, pentru cei ce vor s-o-asculte!

„Iubeşte-mă!, mi-ai spus, ţinându-mă de mână,
iubeşte-mă ca luna, ca noaptea şi ca vinul,
iubeşte-mă acum, şi ieri, şi mâine, făr-a privi în urmă,
iubeşte-mă tăcut, iubeşte-mă râzând şi eu-ţi voi fi destinul!”

Şi te-am iubit ca luna şi te iubesc şi mâine,
tu mi-ai fost destin şi soartă eu ţi-am fost
şi pod mi-ai fost şi drum mi-ai fost, spre tine,
iar lumea, dintr-o dată, a căpătat un rost.

Hai, să ne strigăm iubirea-n gura mare,
s-o scrie cronicarii-n ceaslovul de iubire,
când, ţinându-ne de mână, ne vom topi în zare
şi ne vom transforma într-o dulce amintire!

Creanga fermecată sau poveşti uimitoare din „Carpathian garden”

A fost odată, ca niciodată… Că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Nu. Greşit! Există acum, în anul 2011, o ţară minunată, locuită de oameni minunaţi  şi condusă de oameni şi mai minunaţi. Unde „sapă sapa locul, sare din pământ…” prostia. Nu, nu norocul! Pentru că am uitat să vă spun:  se pare că ţara despre care vă vorbesc este urmărită de un blestem, ce nu o lasă să fie o ţară normală. Într-o zi, o minunată doamnă, cu funcţie de conducere, a hotărât că e momentul ca „boborul” să afle  despre uimitoarele realizări ale lui Portocaliu Împărat şi ale curtenilor săi: „după lupte seculare care au durat cinci ani”, s-au finalizat 120 km. de cale ferată pe tronsonul Bucureşti-Sinaia. Şi cum era nevoie de surle şi trâmbiţe, s-a gândit „ministresa” să invite la o plimbare cu trenul o echipă de jurnalişti. Aşa că porniră-n zi de vară, până-n seară. Numai că, ce să vezi? Cum mergea el, trenul, aşa, pe şinele proaspăt reparate, nu are de lucru şi se defectează. Şi nu oriunde, ci la sistemul de frânare. Dacă în oricare altă ţară, din acel moment, trenul cu pricina ar fi fost retras din circulaţie, la noi, „şefii de la CFR”, „mări, se vorbiră/şi se sfătuiră” să repare trenul acolo, pe loc. Că, doar, românul se descurcă oriunde, oricum şi cu orice. Zis şi făcut! Se duce unul dintre ei la primul copac, rupe cu vitejie o creangă, o curăţă de frunze şi o pasează sprinten coechipierului ce se afla deja sub tren şi aştepta „înalta tehnologie” pentru a repara pocinogul. Dar, o fi salvând ea, frunza, România, ca brand de ţară, numai că, în acest caz, nu a fost de ajuns. Mai face un salt sprinţar şeful şi mai procură, cum numai el ştie,  o sfoară şi nişte scotch, astfel ca lucrarea să poată fi încheiată cu „succesuri”. Că trenul a rămas tot fără frâne şi că cei din el au fost expuşi pericolului, nu are nicio relevanţă. Important este că el şi-a putut continua drumul, întins, fără oprire.

Ştiţi voi vorba aceea: dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Numai că este de jale. Şi întâmplarea în sine, dar, mai ales, faptul că responsabilii cu această călătorie, au lăsat capul în jos, umili, au făcut pe dracu-n patru să „repare”, neavând curajul să-i spună „şefei” celei mari că trenul nu mai poate/nu mai trebuie să-şi continue drumul. Şi, mai mult decât atât, este de jale atitudinea doamnei ministru care, nu numai că a ascuns jurnaliştilor ce o însoţeau, care este situaţia, dar i-a şi pus, ulterior, la colţ, pentru că, în marea lor obrăznicie, au devoalat ceea ce s-a întâmplat.

Simpla mea poveste

Eu sunt un pescăruş
cu aripa frântă,
în zborul spre fericire.
Sunt un mâine
început dintr-un ieri îndepărtat,
ca un suspin
ieşit, într-o noapte,
din pieptul unei tinere femei.
Sunt zâmbet şi lacrimă,
speranţă şi deznădejde,
sunt răsărit şi apus.
Sunt cea care se-aruncă-n valuri
cu inconştienţa unui copil
şi cea care se teme,
uneori, de ploaie.

Sunt o poveste simplă,
scrijelită pe o frunză
ce dansează spre asfinţit.

Necunoscutul – partea a II-a

Zarva din juru-i l-a făcut să se ridice de la masă şi să meargă spre locul în care se strânseseră şi ceilalţi. O văzu căzută. Faţa-i frumoasă era ireal de palidă, iar părul îi încadra chipul într-un mod care-l făcu să-şi simtă inima bătând cu putere.
– A sunat cineva la 112? întrebă speriat, în timp ce se pregătea s-o facă el însuşi.
– Da, am sunat de vreo două ori, îi răspunse cineva. Ni s-a spus că salvarea este pe drum.
El se aplecă, îi luă mâna şi-i căută pulsul. Il simţi, abia perceptibil, ca pe o bătaie de aripi de fluture. Se simţea neajutorat. Îi rugă pe ceilalţi să se îndepărteze, îi şterse fruntea cu apa rece adusă de la bar şi sună din nou la salvare. I se spuse că salvarea ce pornise spre ei a plecat spre un alt caz grav: al unui copil cu convulsii, dar se va trimite o alta. Nu mai stătu pe gânduri. O ridică în braţe şi o duse la maşina sa. Prietenul lui îl urmă. Porniră în trombă spre spital.
Adormise pe scaun şi-l dureau toate oasele. Privi spre pat. Ea încă dormea. Nu mai era atât de albă la faţă, dar chipu-i păstra, totuşi, o paloare aproape angelică. În braţul drept avea o branulă, ce era conectată la o perfuzie. Privi cum curge lichidul, picătură cu picătură şi se gândi la cât de fragilă şi de ciudată poate fi viaţa. Trebuia să afle despre ce este vorba. Oare când l-o putea întâlni pe doctor? În acel moment, îşi dădu seama că familia ei, cu siguranţă, o caută îngrijorată. Poate soţul ei… şi privirea îi căzu pe inelarul mâinii stângi, împodobit de un inel subţire cu piatră albastră. O fi căsătorită? se surprinse întrebându-se. O văzu deschizând ochii şi uitându-se mirată în juru-i. Se apropie de ea şi-i zâmbi. “Oh, iar zâmbetul acela!” gândi ea. “Ce caută el, aici? Dar eu?” Vru să se ridice, dar simţi o durere în braţ şi se lăsă înapoi pe pernă.
– Ce căutăm aici? Şi, mai ales, cum de eşti tu aici?
– Nu-ţi aminteşti? Ai leşinat aseară, în clubul acela…
– Am leşinat, spui. Şi tu? Ai leşinat şi tu?
– Aha, dacă ai chef de glumă, înseamnă că eşti bine, râse el.
Ea nu înţelegea nimic. Îşi amintea că se ridicase de la masă, vrând să plece şi că, la un moment dat, a simţit că se sufocă. Dar tot nu-şi explica prezenţa lui. Nu se cunoşteau. Da, ea îl plăcea, dar …
– Ştii? începu el, dar fu întrerupt de intrarea medicului. Se ridică şi ieşi, promiţându-i că se va întoarce imediat ce se va putea.
– Bună dimineaţa, Andrada! Cum eşti?
– Adrian, tu eşti? Adrian Săvulescu?! O, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Tu eşti medicul meu?
– Eu sunt, Andrada! Să înţeleg că nu m-am schimbat prea mult? zâmbi fostul ei coleg de liceu. Eram de gardă aseară când te-a adus… când ai fost adusă.
– Dar tipul care era cu mine, ce caută aici?
– Cum ce caută? El te-a adus cu maşina. Nu ştii cine e?
Andrada roşi.
– Nu. Dar, spune-mi, te rog, ce am păţit?
– Ai mai avut astfel de stări până acum?
– Nu. Ameţeli, da şi stări acute de oboseală. Dar, de leşinat, nu mi s-a mai întâmplat. Ce am? Îl privi neliniştită.
– Trebuie să facem analizele sângelui şi nu numai. Vei merge şi la cardiologie şi oriunde va mai fi nevoie, în funcţie de rezultatele analizelor primare. Stai liniştită, eşti pe mâini bune. Şi o mângâie pe păr. Ştii că am fost îndrăgostit de tine, nu-i aşa?
Andrada se uită cu ochii mari la el şi izbucni în râs:
– Tu, îndrăgostit de mine? Şi cu Ioana cum rămâne?
– Eram prea timid să ţi-o spun. Ioana a devenit iubita mea în clasa a 12-a, ştii bine. Şi asta pentru că ea a fost mai îndrăzneaţă. Nu te preface că nu ştii. Eram cinci băieţi în clasă şi toţi te plăceam. Dar tu ne tratai ca pe fraţii tăi. Parcă nici nu te-ar fi interesat băieţii, aşa te purtai.
“De-ai şti tu, Adriane…, gândi ea, cât eram de nesigură pe mine şi cât de urâtă mă credeam. Nici prin minte nu-mi trecea că cineva s-ar putea îndrăgosti de mine!”
– Cum de mai eşti în ţară? continuă Andrada cu voce tare. Parcă auzisem că ai fi plecat în Franţa.
– Da, am fost plecat cu o bursă. Deocamdată, m-am întors. Sunt medic rezident. Sper să nu fiu nevoit să plec definitiv, deşi… după cum merg treburile… Bun, acum te las. Am completat foaia cu tot ce va trebui să faci. Să fii cuminte, da? Ne vom revedea curând.
– Mulţumesc, Adrian. Nici nu ştii cât mă bucur că te-am văzut! Ce chestie! Stăm în acelaşi oraş şi să nu ne întâlnim nici măcar o dată în atâţia ani.
– Ei, toate au o cauză şi-un scop în viaţă, nu-i aşa? Şi zici că nu-l cunoşti pe cel care te-a adus?
– Nu.
– Bine. Ai grijă: sunt cu ochii pe tine!
– Am înţeles, domnu doctor!
Râseră amândoi. Ca în vremurile de altădată, când împărţeau acelaşi sandviş.

Va urma. Prima parte, aici.

Capitolul III

Vă voi veghea mereu – poezie-testament (familiei mele)

Să nu m-aştepţi în seara astă,

voi fi fluture de noapte,

vă voi legăna cu şoapte

şi voi veghea asupra voastră.

 

Voi împleti raze de lună

şi-am să le agăţ la fereastră,

vă voi cânta de noapte bună

şi voi veghea asupra voastră.

 

Voi cerne pulberi de luceferi,

să strălucească-n noaptea albastră,

precum un lac înnobilat de nuferi

şi voi veghea asupra voastră.

 

Să nu m-aştepţi în seara astă,

voi fi departe, pe un nor,

voi fi dragoste, voi fi dor

şi voi veghea asupra voastră.

 

Mă voi preface, apoi, în răsărit,

să fim iarăşi împreună,

vom fi povestea cu final fericit,

noi, trei, ţinându-ne de mână.