Necunoscutul – partea a IV-a

Andradei i se părea că visează. Nu-i venea să creadă că nu l-a recunoscut pe Cosmin. Este adevărat că, la un moment dat, într-una dintre “întâlnirile” lor din club, s-a gândit că ar putea fi el – aceiaşi ochi negri-cărbune şi acelaşi zâmbet copilăros, plin de farmec, de atunci – dar, parcă pe o altă fizionomie. Iar, lipsa oricărei reacţii din partea lui i-a întărit convingerea că nu este el.

– Mai ai puloverul acela? îl întrebă ea.
– Ha, ha, tot rea ai rămas.
– Doar mă ştii, face parte din farmecul meu personal, îi răspunse şi, în momentul acela, ar fi vrut să-l ţină strâns în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată.
Nici nu începuse bine ora de latină a clasei a XI-a C a unui prestigios Colegiu Naţional, când diriginta deschise uşa şi intră, urmată de un băiat brunet, ce avea capul plecat, de parcă tocmai fusese urecheat.

– Bună dimineaţa, d-le profesor, iertaţi-mă că vă întrerup ora şi permiteţi-mi, vă rog, să-l prezint clasei pe noul coleg: Mărculescu Mihai Cosmin. Cum ţi se spune, Mihai sau Cosmin?
– Cosmin, răspunse băiatul din faţa lor.
Brunet, cu părul des şi, cumva, rebel, îmbrăcat cu un pulover gri de lână, peste care se răsfrângea gulerul unei cămăşi albastre, cu pantalon călcat la dungă şi bocanci negri, grei, Cosmin, care ţinea strans, cu mâinile amândouă, servieta de piele, neagră, ridică ochii şi privi spre clasă. Nu prea înalt, uşor durduliu, noul coleg nu avea în atitudine nonşalanţa băieţilor de vârsta lui. Părea că a fost adus aici împotriva propriei voinţe şi faţa-i avea o expresie chinuită.

Clasa a XI-a C, clasă de “uman” – filologie istorie, era majoritar compusă din fete. Doar cinci băieţi se rătăciseră printre cele 27 de fete. Fiind prima generaţie, după multe zeci de ani, care a putut opta pentru filologie, în oraşul său – profil ce fusese desfiinţat de învăţământul de dinainte de ’89 – era, totodată, ultima obligată să susţină examenul pentru treapta a II-a în învăţământul liceal. Andrada îşi aminteşte cât s-a chinuit să strângă semnăturile pentru un memoriu ce avea să susţină reînfiinţarea acestui profil, pe care l-a trimis ministrului învăţământului al acelei perioade. Cu foarte puţin timp înainte de înscrierea pentru susţinerea examenului, a sosit şi vestea bună, astfel că şi-a putut urma visul în oraşul natal.

Din cele 34 de locuri în bănci, era ocupate 32, astfel că, ultima bancă, de pe rândul de la uşă, era liberă. Andrada stătea în prima bancă, cea din faţa catedrei, împreună cu Adrian Săvulescu – medicul de azi, în a cărui grijă se afla.
– Vă rog, continuă diriginta, cine doreşte să-l ia coleg de bancă pe Cosmin? Să nu-l trimitem totuşi, în ultima bancă, încă din prima sa zi printre noi.
Nu se grăbea nimeni; se formaseră deja “bisericuţe” şi simpatii, mai ales că mai toţi veniseră de la celelalte licee unde învăţaseră în primele două clase de liceu, în tandem cu alt coleg şi, astfel, se aşezaseră în bănci în funcţie de aceste prietenii.
– Mergi tu, te rog, în ultima bancă, îi şopti Andrada lui Adrian.
– De ce eu? se burzului acesta.
– Bine, lasă, că mă voi muta eu cu noul coleg, atunci, în ultima bancă. Se ridică în picioare şi vru să o anunţe pe dirigintă despre decizia ei. Adrian, însă, mai rapid, i-o luă înainte.
– Doamna dirigintă, mă mut eu în ultima bancă şi îi cedez locul lui Cosmin! Bine ai venit la noi, mai spuse Adrian şi, în timp ce-şi strângea lucrurile, îi aruncă Andradei: “Îmi rămâi datoare, să ştii!”

Cosmin îşi ocupă locul în bancă, alături de Andrada şi ora de latină continua fără a o mai întrerupe nimeni. Pe banca lui Adrian ateriză un bilet: “Beatus, qui prodest, quibus potest. (Fericit este cel care se face util prin ajutorul dat)”. Veni şi răspunsul: “Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. Semper idem… (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist. Mereu acelaşi …)”. Cei doi îşi zâmbiră complice şi-şi văzură de conjugarea verbelor.

În zilele care urmară, cum se aflau pe la jumătatea primului trimestru, Cosmin se chinui să recupereze tot ce avea de recuperat, având în vedere că se transferase de la un liceu cu profil tehnic. Venise aici, cu ajutorul cunoştinţelor sus-puse ale tatălui său, preot, care, la rândul său, visa ca unicul fiu să-i calce pe urme că doar, în familia Mărculescu, preoţia “se moştenea” din tată-n fiu, de generaţii bune.
– Şi, nu-i aşa, cine sunt eu să întrerup această sfântă tradiţie? zicea cu amărăciune Cosmin, în timp ce-i spunea Andradei povestea vieţii lui.
– Ei, hai, că nu-i aşa rău. Toată lumea îţi va spune “sărut-mâna!” şi, unde mai pui, că vei avea şi colivă la discreţie, încerca Andrada să-l împace, glumind, fiind evident că visul lui Cosmin era cu totul şi cu totul altul decât al familiei sale. Deveniseră din ce în ce mai buni prieteni. De altfel, Andrada era prietenă cu toată lumea. De noul coleg se ataşase, deoarece acesta continua să se simtă stingher şi se lupta să se integreze în noul colectiv şi să se ridice la nivelul pretenţiilor şi voia să-l ajute. Începuse să-i fie drag, precum un frate.

– va urma –

Prima parte

Partea a II-a

Partea a III-a

Recomand:
Radu Ştefan – un punct de vedere

Prima recenzie

Domnul Şerban Cionoff, ziarist, mi-a făcut onoarea de a scrie prima recenzie a poveştii „Copilul din flori„, pentru care îi mulţumesc, cu recunoştinţă.

Recenzia poate fi citită aici:

http://libersaspun.3netmedia.ro/rezumate/adela-onete-talent-autentic-in-spatiul-virtual/

Copilul din flori – partea a III-a

În seara aceea, Andrada şi Marioara au vrut să doarmă cu Tanţa, în patul din cunie. Ceea ce se întâmplase le provocase frică.

–          Auzi, mumă, o întrebă Andrada, dar ce, Dumnezeu omoară oameni? N-ai spus mata că Dumnezeu e bun şi că îi ajută pe oameni?

–          Da, mumă, Dumnezeu e bun şi-i ajută pe oameni. Da’ câteodată, dacă sunt răi, îi pedepseşte.

–          Pe nenea Vică, tot Dumnezeu l-a pedepsit? De ce, ce-a făcut?

–          Ia culcă-te, Andruţă, hai, culcă-te şi hodină-te! Dumnezeu are EL, socotelile lui.

Şi bunică-sa învârti rotiţa lămpii, până ce flacăra se făcu mică-mică. Pâlpâirea ei forma umbre pe pereţii văruiţi în alb ai micii bucătării. Mirosea a gaz lampant. Undeva, în depărtare, se auzeau câini lătrând. La fereastra cu perdea din pânză albă, cu flori multicolore, cusute de bunică-sa în lunile de iarnă, se vedea luna ce părea că priveşte spre ele. Andrada o văzu chiar că zâmbeşte. Se întoarse de tot cu faţa spre geam şi cu spatele la Marioara. Bunica se culcase la picioarele lor. Înainte de a adormi, fata o auzi oftând: „Of, Costele, Costele, dacă nu m-ai fi lăsat singură, nu s-ar fi întâmplat ce s-a-ntâmplat. Marioara ar fi fost a ta şi nu s-ar fi încurcat cu alde Iepure. Of, Costele, de ce plecaşi, de ce?”

                În următoarele două zile, la Iepureşti a fost un adevărat pelerinaj. Femei cernite şi bărbaţii lor veneau cu lumânări şi flori şi spuneau, încă de la poarta ce rămăsese tot timpul deschisă: „Dumnezeu să-l ierte!”, „Dumnezeu să-l hodinească!”

Tot auzind că oamenii se rugau ca Dumnezeu să-l ierte pe nenea Vică, Andrada  gândi că trebuie să fi greşit el ceva. În curtea plină de oameni, fierbeau, în tuciuri mari, înnegrite de fum, puse pe pirostrii, varză cu carne, orez pentru pilaf şi arpacaş pentru colivă. Mirosurile ce se înălţau în văzduh umpluseră tot satul. Toate femeile alea, îmbrăcate în negru, ce mişunau de colo-colo, în şi din toate colţurile, păreau nişte furnici ce se agitau spre muşuroi. Unele tocau legume, sau jumuleau găinile ce fuseseră tăiate pentru nefericitul eveniment, altele spălau vase, una avea grijă de lumânările aprinse în vasul de lut cu mălai, să nu care cumva să se stingă vreuna şi să rămână aşa. Se auzeau zumzete, şoapte, uneori chiar râsete – că, priveghi, priveghi, dar, cum trebuia să se şi bea în amintirea răpostului, nu înainte de a se vărsa câte-o picătură în ţărână, pentru sufletul lui, supărarea se mai dilua.  Din când în când, se mai auzea câte-o jeluire: ”Vicăăă, un’te duci tu, Vicăăăă şi cui ne laaaşi?” Dar nici ţaţa Profira, bocitoarea, nu putea jeli tot timpul şi mai lua câte o pauză, să-şi ude gâtul ce se usca de la atâtea bocete şi tristeţe. Peste toţi şi toate, trona Vică, în sicriul lui maro, aşezat pe o masă înaltă, în şopron şi înconjurat de un cort din pânză albă, de tifon, să nu bată musca. Nu mai putea spune nimic, dar stătea acolo, în costumul lui ăl bun, de duminică şi părea că priveşte, ca un adevărat stăpân, la cei ce se agitau în toate părţile. În mâinile împreunate pe piept, avea o batistă albă, cu dungi subţiri, albastre şi o lumânare. Într-unul dintre colţurile batistei era legată, cu fir roşu de arnici, o monedă de un leu.

În curtea ei, Tanţa frământa, în albia de lemn, aluatul pentru pâine. Alături, pe o măsuţă, sub o coală de hârtie albă, fuseseră puse la dospit gogoşi pufoase, rotunde, tăiate cu paharul. Era renumită în tot satul pentru pâinea în „ţăst” şi gogoşile pe care le făcea. În timp ce întorcea aluatul pe toate părţile, fredona:

„Prin pădurea bradului,

Trece mama Radului,

Din ochi negri lăcrimând

Şi de Radu întrebând:

– L-aţi văzut pe Radu mamii?

– L-am văzut la crâşma Stanii,

Unde-şi beau drumeţii banii

Şi haiducii gologanii!

Radu mamii, Radule!

– Radu mamii nu mai bea,

Uite potera colea!

Însă Radu n-asculta,

Potera-l-nconjura,

Radu mamii, Raaduuuleee!”

Andrada stătea pe lângă bunică-sa şi făcea turte. Îi plăcea s-o asculte cântând, avea o voce frumoasă. Cândva, îi mărturisise că, în tinereţe, i se spunea Stana. Andrada s-a întrebat mereu dacă muma ei fusese Stana din cântecul „Radu mamii”. Chiar a întrebat-o, la un moment dat, dar nu a primit niciun răspuns. Lângă ele, Marioara jumulea o găină. Trebuia să pregătească bunătăţi, pentru că în ziua următoare, pe seară, aveau să vină la ele naşa Marioarei şi moaşa Rodica, să discute „problema”, să stabilească ce era de făcut.

                Tot în ziua următoare a fost şi înmormântarea lui Vică. După slujba preotului de acasă, convoiul a pornit spre cimitirul satului. Lăutarii tocmiţi cântau, instrumental, un marş funebru, în timp ce Saveta şi bocitoarele îl jeleau, de-a stânga şi de-a drepta sicriului, în căruţa în care era aşezat. Fane şi Gore mergeau în spatele căruţei, cu capetele plecate. Tanţa lui Stângă, aflată la urma convoiului îi spuse vecinei din dreapta ei:

–          Auzi, Mariţo, acu’ că Vică nu mai e, poate Fane îşi face datoria faţa de fata aia a lu’ Tanţa, că epăcat de tinereţea ei şi de copilu-i din burtă.

–          Deh, Tanţo, ştiu eu ce să zic? Parcă n-aş prea crede. E un terchea-berchea şi nici Saveta nu-l învaţă de bine. Dar, ce întâmplare, auzi tu? Cum îl blestemă Tanţa, aşa muri Iepure. Şi repede să dusă … Eu cred că inima l-a lăsat. Poate îl rodea ce a făcut fi-su, cine ştie? Doar el, pe lumea ailaltă…

Vocile lor au fost acoperite de chiotele de bucurie ale copiilor ce se îngrămădeau şi se împingeau să strângă bănuţii pe care rudele mortului îi aruncau în spatele căruţei.

Când convoiul se îndepărtă destul, Tanţa se duse la poarta vecinilor ei şi lăsă o cană cu o lumânare aprinsă. „Dumnezeu să te ierte, Vică, să-ţi fie ţărâna uşoară! Poate, pe cealaltă lume, nu vei mai fi la fel de câinos!”

Pe seară, în timp ce în curtea de vis-a-vis, la mesele lungi, întinse pe două rânduri, sătenii onorau memoria celui ce fusese stâpânul casei şi primeau de pomană pentru sufletul lui, la un lat de uliţă, în jurul unei mese mult mai mici, stăteau patru femei, un bărbat şi Andrada. Naşa Marioarei şi moaşa Rodica, ce era şi moaşă comunală, aduseseră cu ele pe Marioara şi Sandu Tănase. Ce doi, soţ şi soţie, mutaţi de curând în sat, în casa părintească moştenită de Marioara, de la părinţi, casă mare, frumoasă, ce aducea a conac boieresc, au fost aduşi de moaşă. Când intraseră pe poartă, nimeni nu bănuia ce rol important vor juca cei doi în viaţa Marioarei. După ce Tanţa le servi ciorbă de găină, cu ardei iute, mămăligă cu carne la ceaun şi mujdei de usturoi şi aşeză pe masă un lighenuş plin cu gogoşi tăvălite în zahăr, începură discuţiile.

–          Uite, tanti Tanţă, ce vă propun eu, începu Rodica.

Inima Marioarei începu să bată cu putere şi simţi cum i se face greaţă. Nu era foarte conştientă de ce înseamnă să aduci pe lume un copil, dar, într-un mod ciudat, inexplicabil, simţea că începe să iubească viaţa ce pâlpâia în interiorul ei şi duse mâna la pântece.

                                              Va urma!

Partea a II-a

Partea I

Final de poveste

Copilul din flori – partea a II-a –

Andrada rămase lipită de gard, neîndrăznind să facă nicio mişcare. Îi venea să plângă, dar nu voia să le supere şi mai mult pe bunică-sa şi pe mătuşă.

–          Andruţă, mumă, hai să mâncăm! Hai, mumă, că e amiaza şi nu mâncarăm nimic. Mă omoară mă-ta, că zice că te ţin nemâncată.

Îşi aminteşte că a intrat în cunia mică, în vârful picioarelor. Marioara stătea pe pat, cu capul plecat. Părul îi acoperea faţa plânsă, iar mânile şi le ţinea în poală, cu pumnii strânşi.

–          Iartă-mă, mămică, iartă-mă, te rog, iartă-mă! Am fost o proastă. Am crezut în vorbele lui …

Spunea că o să mă ia şi că o să ne fie bine. Că vom avea bătătura plină de copii, că o să te ajutăm şi pe tine, să nu mai munceşti la colectiv, sau la oameni, prin sat, cu ziua. Nu am ştiut, mămică, nu aaam ştiu-uu-ttt, ăăăă!

Suspinele, ca nişte sughiţuri, îi făceau pieptul să urce şi să coboare, într-un du-te-vino ce parcă îi tăia respiraţia. Tanţa nu zicea nimic. Scoase, din cuptorul plitei, pâinea mare, rotundă, unsă cu roşii, coaptă în ţestul din curte, în dimineaţa acelei zilei, pe care o învelise într-un ştergar cu ciucuri. O rupse în două. Jumătate o puse pe masa mică şi ovală, cu trei picioare, ce trona în mijlocul bucătăriei de vară, iar cealaltă o înveli în acelaşi prosop şi o băgă înapoi, în cuptor. Vara, când nu folosea soba cu plită, cuptorul ţinea loc de dulap. Mai puse trei străchini de lut, pline cu fasole bătută, sparse cu pumnul o ceapă de apă, o frecă repede cu sare mare şi spuse scurt:

–          Hai, mâncaţi! Vorbim dup’aia!

Nici n-apucaseră să bage lingura în fasole, că auziră strigând la poartă:

–          Tanţoooo, Tanţo, eşti acasă? Hai că venii o ţâră pân’ la tine!

Nu era nevoie de invitaţie specială pentru ca Fila lu’ Bâzdoacă să intre în curte şi, apoi, în casă. Ca în fiecare zi, îşi făcea drum spre fântâna satului, cam pe la ora la care ştia că vecina ei punea masa. Că, mâncarea ca mâcarea, dar, cu siguranţă, îi pica un păhărel de ţuică, sau de vin de buturugă. Ştia ea că Tanţa mai primea de la oamenii pe la care lucra şi nu era „fomeie” zgârcită. Şi nimereala asta, tocmai la momentul mesei, devenise tradiţie. Se ducea la fântână, îşi umplea „canta” cu apă, o lăsa în curte, lângă poartă şi venea să se aşeze direct la masă. Într-una dintre zile, când încă nu apucaseră să pună masa – cam greşise ţaţa Fila calculele – şi nu se dădea deloc dusă şi vorbea şi vorbea, ca o meliţă stricată – sau ca o clanţă, cum spunea bunică-sa – doar-doar o scoate Tanţa bunătăţile pe masă, Marioara iese în curte şi, după puţin timp, începe să strige:

–          Ţaţă Filăăă, vino repede că-şi băgă mâţa botu’ în canta matale!

–          Aoleo, aoleo, fir-ar ele alimănite de mâţe, cu botul lor! Trebuie să mă duc iar la fântână, acuş şi, vai de mine, ce mă mai dor şalele!

Femeie cu frică de Dumnezeu, ţaţa Fila nu drăcuia niciodată.

Marioara doar o păcălise pe Fila. Nu văzuse nicio pisică băgându-şi botul în apa ei, dar i se făcuse foame şi îi era clar că maică-sa nu va scoate nimic pe masă, până nu pleca vecina. Şi că nici vecina nu s-ar fi lăsat altfel dusă.

Acum, însă, tânăra nu mai avea chef de glume şi nici nu-i păsa dacă ţaţa rămânea să mănânce sau nu la ele.

–          Auzi, Tanţo, venii într-un suflet să-ţi spui că auzii prin sat ce făcu Iepure. Mânca-l-ar bubele dulci, şi pe el şi pe cârlanu’ de fi-su! Lasă, Marioară, mamă, lasă, că n-ai fi tu singura care o păţii. Uite şi Lionica Mariţei făcu un copil din flori şi acu’ e măritată, la casa ei şi ce bine o nimeri! Îi creşte ăla copilu’ ca când ar fi al lui. Eu venii să vă spun că ştiu la Boca pe unul, are vro 40 de ani şi e neînsurat. Dacă vrei, Tanţă, mă duc la el şi-l aduc în peţit. Că, dacă nu s-a-nsurat el până acu’, ce n-o să-i placă aşa copilă fragedă cum e Marioara noastră? Că vorba aia, frumoasă e, harnică e, nu sunteţi nici chiar sărace lipite pământului…  O ţâră de zestre oi avea tu să-i dai fetii.

–          Uite ce e, ţaţă Filă – era mai bătrână, îi spunea „ţaţă” şi nu doar pe nume – eu nu-mi bag fata slugă la nimenea. N-o dau pe mâna unuia mai bătrân ca ea cu atâţia ani. Lasă, că aşa cum crescui cinci şi, uite, acu’ o cresc şi pe-a fie-mii Carolina – şi făcu semn cu capul spre Andrada – o să-l cresc şi pe al Marioarei. Ciuda mea e că are sânge din sângele lu’ Iepure, atât!  Eu îţ mulţămesc, dar, du-te, acum, că avem multe la care  să ne gândim. Uite, îţ pusăi în traista asta o kilă de ţuică, un colţ de pâine şi nişte făsui.

–          Bo’daproste, Tanţă, bo’daproste. Dară mă duc, atunci. Dacă te răzgândeşti, să mă anunţi, că ştii că am mână bună. Am mai peţit şi pentru alţii.

După plecarea Filei, s-au apucat să mănânce. Nu se auzea decât zgomotul lingurilor de aluminiu la contactul cu străchinile şi bâzâitul muştelor, ce roiau pe deasupra lor, până ce cădeau în pliciul ce atârna de lampa cu oglindă, prinsă în tocul ferestrei. Marioara ducea lingura spre gură şi-o-ntorcea spre strachină tot plină, ca într-un gest mecanic. Doar îşi atingea buzele cu ea, fără să mănânce.

–          Mănâncă, Marioară! Copilul ăla nu are nicio vină. Trebuie să vină sănătos pe lume! Mănâncă, om scoate-o noi la capăt, într-un fel.

Tolănită în fotoliul ei, Andrada se minuna acum, la atâtea zeci de ani distanţă de atunci, cum de a putut reţine, la cei patru-cinci ani pe care îi avea, această poveste, cu atât de multe amănunte. Dar fusese un copil precoce, pe care cei din jurul ei au tratat-o mereu „ca pe un om mare.” Dintotdeauna a fost atentă la oamenii ce-o înconjurau, sau pe care îi întâlnea, îi plăcea să-i observe, să-i asculte, ba chiar se băga în discuţiile lor, de-o apostrofa bunică-sa să „nu se mai bage ea în gura ălor mari”. Îşi aminteşte cum, înainte să afle că mătuşa ei va avea un copil, în timp ce ele erau plecate la târg, în satul învecinat, pentru că întârziau şi i se făcuse foame, şi-a prăjit singură un ou ochi şi, după ce a mâncat, s-a dus şi a adunat iarbă din grădină, a tocat-o, a amestecat-o cu mălai şi apă, a pus-o la fiert şi apoi a hrănit raţele. A făcut exact cum văzuse la bunică-sa. Nu-şi mai aminteşte, însă, cum şi cu ce a aprins focul. Gândul îi zbură înapoi, spre Orodelul primei ei copilării. Povestea Marioarei, deşi atunci nu şi-o putea explica, o marcase.

A doua zi de dimineaţă, Andrada, care dormea în odaia „bună” din casa mare, cu mătuşă-sa, în timp ce muma dormea în cunie, auzi vorbindu-se sub geamul ce dădea spre uliţă. Îl deschise şi le văzu pe Saveta Iepure şi pe bunică-sa.

–          Uite, la ce m-am gândit eu, Tanţă! Că să ştii că nu suntem oameni răi, dar nu pot să-l las pe Fane să se-nsoare, că e prea crud. Cunoaşte sor’mea, Liliana, pe una la Craiova care ar putea s-o ajute pe Mărioara să …. ştii tu … să-l … lepede. Şi Saveta coborî  vocea la ultimele cuvinte. Dacă ar fi auzit-o careva şi ar fi spus-o la miliţie, ar fi intrat toate la puşcărie.

–          O-le-le, dar ce-ţ trece prin cap, Saveto! Cum oi credea tu că-mi fac aşa păcate? Sau că-mi trimit fata la moarte? Ia, du-te tu şi nu ne duce nouă grija, dacă de-atât eşti în stare, că le-o rândui el, Dumnezeu, şi pentru noi. Du-te, Savetă, du-te, că-mi ajunge răul de mi-l făcurăţi! Dumnezeu e mare, iar Vică al tău n-o să scape nepedepsit, ascultă la mine! Că ştiu că el e tartorele!

Zilele de vară treceau, una după alta, ca trase la indigo. Satul mic de câmpie, străjuit de corcoduşi roşii şi de mălini îşi trăia viaţa monoton, între muncile la câmp şi la Colectiv şi bârfele din grupurile ce se strângeau pe la porţi, care cum se împăcau bine, sau după cum se certau. Povestea Marioarei făcuse înconjurul, dar oamenii o priveau cu milă şi cu înţelegere, mai ales cei care aveau, la rândul lor, fete-n bătătură. Îl acuzau pe Iepure că se băga „în fericirea copiilor” şi o căinau pe Tanţa, „amărâta, multe a mai pătimit la viaţa ei! Poate, dacă ar fi avut şi ea picior de bărbat la casă, lucrurile ar fi stat altfel!”

Până într-o zi, cam la o lună de la vizita bunică-sii şi a Marioarei la vecini, când, trecut fiind de ora trei după-amiaza, Andrada, care culegea romaniţă în faţa porţii, o vede pe Saveta ieşind în uliţă. Îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită în zare, spre capătul satului dinspre ieşire, spre câmp, spre Colectiv. Vică al ei nu venise acasă şi nu ştia ce se-ntâmplase.

–          Bună ziua, tanti Saveta! o salută bărbatul ce trecea pe lângă ea.

–          Bună ziua, Gheorghiţă! Pe Vică al meu nu-l văzuşi? Că trebuia să vină de vro oră acas’ şi ete că nu veni.

–          Îl văzui la amiz’, când ne oprirăm să mâncăm. Zisă că, după ce mănâncă, o să stea o ţâră întins în căruţă că parcă îl ia cu ameţală. Dar, de-atunci, nu-l mai văzui, că mă chemă ingineru’ la el şi plecai de la câmp. Las’, tanti, că vine el, acuş.

Saveta intră-n curte. Mai ieşea, din când în când şi se uita în zare. Vică al ei nu mai apărea. La un moment dat, îşi făcu apariţia caruţa lor şi Saveta răsuflă uşurată. Însă, uşurarea ei nu ţinu mult. Căruţa se apropia, dar Vică nu se vedea nicăieri. Ajuns în faţa porţii, calul se opri singur. Saveta începu să ţipe. În căruţă, Vică zăcea cu faţa în sus, murdar de bălegar, din cap, până-n picioare şi fără să mişte. Din urmă, veniră spre ea doi consăteni, ţinându-şi în mâini pălăriile lor ţărăneşti, pe care le striveau cu degetele  murdare de pământ.

–          L-am găsit mort, lângă căruţă, căzut cu faţa-n bălegar, tanti! Când să plecăm, văzurăm căruţa şi ne mirarăm că “uite, băi, Nae, nea Iepure nu plecă, încă!” Când ne apropiarăm … Dumnezeu să-l ierte! Hai, tanti, să te ajutăm să bagi căruţa în curte şi să-l ducem pe nea Vică-n casă.

Lumea începuse deja să se strângă, care la poarta Iepureştilor, care privea din curţi, peste garduri. Liniştea de până atunci era sfâşiată de murmure şi mirări. Clopotele începură să bată.

–          Deh, Dumnezeu nu doarme. Când s-a râs de biata Tanţa şi de copila aia a ei, nu s-a gândit că nu face bine? Vezi, ţaţo, vezi? Avu dreptate Tanţa când îi zisă că va muri cu gura în căcat. Cine ar fi crezut? se auzeau vorbele celor din jur.

Speriată, Andrada fugise în curte. Din spatele porţii, bunică-sa îşi făcu o cruce mare, apoi le luă pe amândouă de mână şi le băgă în casă.

                                                                                  Va urma

                 Partea I, aici

Partea a III-a, aici

 

 

Copilul din flori – prima parte

Motto: Să mocnească focul, din nou, în vatra veche
şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,
despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,
iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,
cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,
să-mi faci turte pe plită din făină de grâu
în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Privea poza bunicii. Plecase, de peste 15 ani, să se odihnească lângă cel pe care-l plânsese o viaţă întreagă,  dar tot îi era dor de ea. Ochii albaştri – pe care îi părea rău că nu-i moştenise – o priveau dincolo de fotografie şi putea citi în ei toată zbaterea şi lupta ei cu viaţa, cu văduvia, cu lumea. Aveau dârzenia aceea de olteancă afurisită, căreia nu Dumnezeu îi făcuse cuib, deşi, după ce-i murise soţul, spunea, deseori, că este ca o barză oarbă. Luptase să şi-l facă singură, după priceperea ei de „fomeie singură, fără niciun sprijin”. Fiică de „ghiaburi”, asupriţi şi hăituiţi de sistem, pentru că refuzaseră să-şi dea pământurile şi animalele CAP-ului, cu fraţi mulţi, fugise cu dragostea vieţii ei şi se stabiliseră în satul învecinat să-şi întemeieze o familie. Erau săraci, dar gospodari. Deşi foarte tineri, s-au descurcat, şi-au închegat două case în curte şi totul părea a le merge bine. Au adus pe lume patru copii şi se zbăteau să le asigure tot ce aveau nevoie. Când cel mai mic dintre ei n-avea nici trei ani, a venit nenorocirea. Un mal de pământ l-a omorât pe Costel al lor, iar ei au rămas ai nimănui. Rămasă văduvă, de foarte tânără, îşi crescuse singură cei patru copii. La doi ani de la moartea soţului ei, a adus-o pe lume pe Marioara. Nimeni nu ştia cine a fost tatăl.  N-o văzuseră cu niciun bărbat, în bătătură nu-i călcau vecini bărbaţi decât dacă era înconjurată de copii şi doar dacă veneau cu vreo treabă. Este secretul pe care l-a dus cu ea în mormânt.

Andrada puse fotografia bunicii înapoi în album, se afundă în fotoliul comod în care-i plăcea să stea să citească, sau să scrie. De data aceasta, îşi sprijini capul pe spătar, închise ochii şi  gândurile o purtară cu vreo 30 de ani în urmă.

– Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>

Ea avea vreo patru ani. Îşi aminteşte că se juca lângă stâlpul de telegraf din lemn,  aflat în colţul curţii, lângă poartă. Avea un miros special, de lemn vechi şi ars, stâlpul. Era o zi caldă de iulie, iar ea se bălăcea în balta de lângă stâlp, rămasă după ploaia din noaptea trecută; alături, într-un lighean roşu, crăpat, pusese flori albe de rochiţa rândunicii şi aştepta ca acestea să se transforme în fluturi. Aşa-i spusese moaşa Rodica. Bunică-sa ieşise din cunie, trăgând-o după ea pe Marioara şi ridicase pumnul spre casa de vis-a-vis, casa Iepureştilor, blestemând şi suduind.

– Hai, mamă, hai în casă, că ne aude lumea! plângea Marioara încercând s-o-nduplece pe maică-sa.

– Taci din gură, căţa, când te-ai tăvălit cu Iepure ăl mic, nu ţ-a fost de lume? Mă făcuşi de ruşine! Ce-o să te faci, ce-o să ne facem noi, acu’, ha? N-ai decât şaptişpe ani, copil îţi trebuia? M-am chinuit să te cresc, te-am trimis la Craiova la profesională să-nveţi şi tu o meserie, să fii pe picioarele tele şi tu ce făcuşi, ce făcuuuşi? Cum mai scot eu capul în lume, cum mă mai duc eu la Colectiv, cum? Şi cu cine te găsişi, cu Iepure îl mic, prostu’ satului? Care dintre ălălalte fete ale mele mai făcu ce făcuşi tu?

O trăgea cu putere după ea, pe fata bălaie, cu ochii albaştri – Marioara, mătuşa ei – îmbrăcată în rochiţa subţire, albastră şi desculţă, spre casa de peste drum, unde locuia Fane, cu ai lui – Iepureştii. Nu ştia nimeni dacă Iepure era numele de familie, sau doar porecla, pentru că Vică, ăl bătrân, se născuse cu buză de iepure. Nu trăiseră dintotdeauna în satul mic de câmpie, veniseră de prin alte părţi şi cumpăraseră după ce vânduse Neluş al Floarei, după moartea părinţilor. Vică şi Saveta Iepure aveau doi băieţi: Gore şi Fane. Fane era cel mic, avea 19 ani. Făcuse, cu chiu cu vai, o profesională şi un seral, pe la Craiova şi, după ce le terminase, tăia frunze la câini prin sat. Urât nu era, dar nu-l prea ducea capul, vorbea lumea. Asta nu-l împiedica pe tac-su să spună că-l va face miliţian.

– Fane al meu va fi miliţian, ca unchi-su. Va prinde un post comunal, p-aci, prin împrejurimi, dacă nu chiar aci, în Orodel, se lăuda oricui voia să-l asculte, seara, la poartă, când bărbaţi şi femei se strângeau la vorbă şi la un păhărel, după ce-şi terminau treburile la Colectiv şi prin gospodării.

– Vică, Saveto, ia ieşiţi la poartă, că am vreo două vorbe să vă spun, striga bunică-sa la gardul vecinilor de peste drum. Vică, n-auzi? Savetooo! Fane! Ieşiţi, de legaţi câinele, că trebuie să stăm de vorbă! Ştiu că sunteţi acasă, ieşiţi să nu scol tot satul!

– Ho, fa, ce ţipi aşa, unde arde?

-Arde, Vică, arde, du câinele d-aci şi deschide poarta să stăm omeneşte de vorbă!

Saveta şi Fane apăruseră şi ei în pragul bucătăriei de vară. Fane lăsase ochii-n pământ, în timp ce Saveta îi şoptea ceva. În spatele maică-sii, Marioara era palidă şi tremura ca varga, iar lacrimile i se înnodau în barbă. Ar fi vrut să fugă, sau să se facă o gaură în pământ, pentru a se ascunde.

Andrada privea toată scena printre ulucile gardului şi simţea o mare milă pentru cele două femei. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu-nţelegea ce se întâmplă, dar îşi dădea seama că nu e de bine. S-ar fi dus după ele, dar înainte să iasă din curte, bunică-sa îi spusese foarte clar să nu se mişte de-acolo. Ascultătoare cum era, înţepenise lipită de gard şi privea scena prin colbul ce se ridicase pe uliţa ce despărţea cele două case, după fiecare trecere de căruţă. Era amiaza şi oamenii se întorceau spre case, de pe unde fuseseră plecaţi.

Cele două intrară în curte şi, apoi, în cunia albă, din spate. Andrada nu ştia ce vorbiseră cei cinci, dar, după ceva vreme, bunică-sa şi mătuşa-sa ieşiră, mai palide decât intraseră şi parcă mai mici.

– Să te bată Dumnezeu, Iepure …! o auzi dintr-o dată pe muma ei  – cum îi zicea – şi o văzu cu pumnul ameninţând în aer spre casa vecină, după ce ieşiseră în uliţă.

– Tanţo, lasă blestemele şi ai grijă de fii-ta, îi striga Vică, din urmă, cu o ţigară fără filtru în colţul gurii. Că nu fi-meu i-a făcut plodul. Şi chiar aşa să fie, al meu e băiat, dacă îi cade căciula în ţărână, s-apleacă, o scutură şi şi-o pune înapoi pe cap! Fane trebuie să se facă miliţian, n-are de ce să crească el copii. Mai ales că cine ştie de-o fi al lui? Auzi la ea, bomboni Iepure, în continuare, să-l însor pe-al meu şi să se aşeze la casa lor. Păi ce, eu am pus-o să se tăvălească-n fân?

– Ascultă aci, ce-ţ spun, Vică, o să mori căzut cu gura în căcatul pe care-l mănânci. Să nu crezi că vei scăpa! Crezi tu că fi-tu e vrun prinţ, ha?, mai spuse femeia şi intră în casă, cu lacrimi pe obraz, ţinând-o încă strâns de mână pe Marioara, care părea o stafie.

Partea a II-a, aici

Copilul din flori (fragment)

” – Să te bată, Dumnezeu, Iepure, pentru ce făcurăţi tu şi cu fiu-tău fetii mele! Vă băturăţi joc de ea şi de mine. Să nu crezi că veţi scăpa uşor! Dumnezeu nu mă lasă, că prea mult am pătimit la viaţa mea!”
Îşi aduce aminte şi acum blestemul bunică-sii la adresa vecinului de vis-a-vis, Iepure. Fi-su, Fane, se iubise cu mătuşa ei, Marioara, care rămase însărcinată. Borţoasă, cum începuse să vuiască satul. <Auzişi, fa, a lu’ Tanţa rămasă borţoasă cu ăla lu’ Iepure! Vai de ea, ce-o să facă? Ăla n-o s-o ia, că nu-l lasă tac’su!>
La câteva zile după ce bunică-sa trimisese blestemul spre Vasile Iepure, din prispa casei, gesticulând cu pumnul strâns şi cu privirea spre cer, acesta fu găsit mort, lângă căruţa lui, cu gura în bălegar, la câmp, unde muncea zilnic, pentru „Colectiv”. În satul mic, de câmpie, vestea se răspândi cu repeziciune, fâcând ocolul, fiind pe buzele tuturor, de-a lungul întregii zile prăfuite a acelei veri. Fiecare avea propria lui interpretare a evenimentului, dar toţi recunoşteau, cu teamă, parcă: <L-a pedepsit Dumnezeu! Nu trebuia să se bage el între copiii ăia, dacă se iubeau! Ce, ce are Marioara lu’ Tanţa? Că frumoasă e, gospodină e, c-a învăţat-o mă-sa cum să ţină o casă, că doar ea a ţinut-o singură, crescând atâţia copii. Ce, dacă e orfană de tată şi săracă, nu era de nasul Iepureştilor?>

(fragment din povestea „Copilul din flori” – va urma, integral )

Măicuţa. Ultimul roman – idei

„Când nu-ţi mai doreşti să trăieşti, dar continui, totuşi, să o faci, se numeşte lipsă de egoism, sau lipsă de curaj? Viaţa nu este decât un ring de box, în care Dumnezeu te provoacă la luptă. Din când în când, ca pentru o scurtă pauză publicitară, se transformă într-un ring de dans. Dar, chiar şi atunci, reflectoarele sunt îndreptate asupra ta”, gândi ea, într-unul dintre momentele în care se simţea deznădăjduită, învinsă şi fără dorinţa de a o lua de la capăt.
__________________________

A doua zi, văzând că a lipsit de la rugăciunea de dimineaţă, stareţa o trimise pe maica Filofteia în camera Sofiei să vadă ce s-a întâmplat. Pe patul nedesfăcut, măicuţa Sofia, îmbrăcată în hainele de călugăriţă, părea că doarme. La piept, mâna-i micuţă, ascunsese fotografia cu băieţelul şi soţul ei. Alături, pe măsuţă, cu foile perfect aranjate, se afla manuscrisul a ceea ce scrisese, cu furie, în toată această perioadă. Nu apucase să-şi scrie primul roman, dar, cu siguranţă, îl scrisese pe ultimul.
(Idei din romanul „Măicuţa. Ultimul roman” – în curs de scriere)

De ce iubesc zambilele? (omagiu pentru cei ce mai trăiesc doar în inima mea)

Pe bunicul din partea mamei nu l-am cunoscut niciodată.  S-a prăpădit, într-o sâmbătă neagră, strivit de un mal de pământ, pe când lucra la drumurile ce trebuia să arate bine pentru vizita lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Nici mama nu l-a cunoscut bine. Şi-l aminteşte doar cum „dormea”, pe masă, iar ea ţipa, cu toţi cei 4 ani ai săi, la oamenii strânşi la priveghi, să iasă afară „că-l trezesc pe tăticu”.

Dar, bunica maternă, muma, cum îi ziceam – pentru că aşa spuneau orodelenii, adică cei din Orodel, satul în care rămăsese să trăiască, văduvă şi cu cinci copii – a fost prezentă în viaţa mea de la început. Pe ea am deschis ochii, cum se spune în popor. Iar, Orodel-ul a fost „ţara” primei mele copilării. Orodel-ul cu corcoduşii lui roşii de la Consiliul Popular şi cu „căşile” bunicii mele, în a cărei curte am aterizat, împreună cu fratele meu mijlociu – cel mic, pe atunci – când aveam vreo 2 ani şi jumătate. Da, amintirile mele de atunci datează. Sunt vii şi încă păstrează culoarea sătucului oltenesc de câmpie. Acolo m-a prins cutremurul din 1977, când muma, speriată de zgâlţâielile şi trosniturile cuniei (bucătăria mică, iluminată de lămpile cu gaz şi flăcările focului din soba cu plită), ajutată de mătuşa mea, Lenuţa, ne-a învelit într-o pătură, şi, pe jumătate adormiţi, ne-au dus la vecina, Tanţa lu’ Stângă, să „petrecem” cutremurul împreună, dacă tot venise. Tanţa lu’ Stângă, care, la rândul ei, avea două nepoţele în  grijă, era vecina din stânga, cum  priveai spre poartă, vecina cu care  muma se certa când găinile lor îşi încălcau teritoriile reciproc, sau poposeau prea mult pe gardul comun. În dreapta, stătea nea Gheorghiţă. Cred că avea vârsta bunicii mele, văduv, la rândul său şi singur. Era înalt, cu păr şi mustaţă albe, ochii albaştri, avea chipul acela de bunic frumos, senin şi bun, în straiele lui albe, de in, de ţăran autentic, cu cămaşa lungă, strânsă în brâu, cu iţarii strânşi pe picior, mereu curate şi mirosind a săpun de casă.  Mai târziu, când am crescut, am înţeles că o curtase pe bunica mea, fiind dispus  să-şi asume grija întregii familii a bunicii, iubindu-i foarte mult pe cei cinci prichindei. El avea o fiică, ce locuia în Craiova.

Când am apărut eu, mogâldeaţa cu părul negru abanos, ochii negri şi jucăuşi, foarte vorbăreaţă, cochetă foc şi într-o continuă cercetare, l-am cucerit definitiv.  Iubea copiii şi curtea lui era plină de toţi gălăgioşii de pe uliţă ce o luau cu asalt, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea prin şi printre acareturile omului. Nea Gheorghiţă ne privea cu seninătate, râdea cu poftă şi intra în jocul nostru. Fratele meu îşi aminteşte şi acum, când, vrând să mă ascund într-un coteţ, care nu mai era „locuit”, m-am dus şi l-am tras de mânecă pe nea Gheorghiţă, spunându-i:
– Nenea Gheolghiţă, nenea Gheolghiţă, eşti sigul mata că nu sunt pueci în coteţ?

Ei bine, în fiecare primăvară, mica grădină a lui nenea Gheorghiţă era o explozie de culoare şi miresme: ghiocei, micşunele, narcise şi ZAMBILE: albe, mov şi roz,  din acelea „bătute” care te îmbătau cu mirosul lor. Dimineaţa, erau pline de rouă şi străluceau în soarele primăvăratic. Îmi amintesc că mă fascinau. Şi nenea al meu ştia asta. Cum înfloreau, mă striga la gard şi-mi culegea cel mai frumos buchet de zambile ce a existat vreodată, pe care mi-l dăruia printre ulucile strâmbe şi îmbătrânite. Dacă nu mă vedea, o striga pe mătuşa mea:

– Lenuţo, Lenuţo, n-auzi, fi-ţ-ar urechea aia stângă alimănită! Cheamă fata să-i dau zambile că, mâine-poimâine, se trec!

N-am ştiut niciodată de ce doar urechea stângă.

După trei ani, am lăsat în urmă gutuiul de lângă casa mare a bunicii, grădina cu zambile a lui nenea Gheorghiţă şi privirea lui caldă, aproape sfântă. Am venit acasă, la părinţi. Cu muma, cu tot. Începeam şcoala. Pe nenea Gheorghiţă nu l-am mai revăzut niciodată. Mult, mult mai târziu am auzit că, sătul de atâta singurătate, a plecat să-şi întâlnească soţia. Mi-e dor, atât de dor de el! Ca şi de muma mea, care, poate, e din nou vecină cu Tanţa lu’ Stângă şi nenea Gheorghiţă.

Trăiesc însă, în inima mea şi în fiecare zambilă ce-mi încălzeşte sufletul. Pentru mine, zambilele au mirosul copilăriei, din sătucul oltenesc, trăite în curtea cu gutui şi livada cu pruni, lângă stâlpul de telegraf din lemn, copt de soare şi de ani, lângă banca pe care-l înţepam în şold, cu un cui, pe fratele meu, pentru a-l face sănătos, ca o adevărată doctoriţă ce mă aflam, mirosul romaniţei (muşeţelului) de lângă bancă, mirosul lânei toarse de muma, iarna.

Necunoscutul – partea a 3-a

Imediat ce medicul Săvulescu părăsi rezerva, intră o asistentă:
– Domnişoara Angelescu, vă rog să vă pregătiţi să mergem la analize. Văd că v-a fost scoasă perfuzia. Să ştiţi că domnul doctor Săvulescu mi-a spus să am grijă de d-voastră. Asistenta zâmbi. Andrada se uită la femeia tânără din faţa ei şi nu putu să nu observe tristeţea din ochi şi oboseala de pe faţă. Se întrebă care este povestea ei. Ceva îi spunea că nu era simplă. Se îmbrăcă în halatul de spital,  decolorat şi cu buline. “Doamne, cât urăsc halatele astea! Trebuie să vorbesc neapărat cu Anca să-mi aducă schimburi de acasă.” Anca era prietena ei cea mai bună, era sora pe care n-o avusese niciodată, dar pe care şi-a dorit-o mereu. O urmă pe asistentă, târşind papucii de plastic pe holul spitalului.
– Când ne vom întoarce, vă veţi muta, îi spuse asistenta, întorcându-se spre ea. Aşa mi-a spus domnu’ doctor.
– Unde mă mut? La altă secţie?
– Nu, deocamdată rămâneţi tot la Medicală, până vi se va stabili exact de ce suferiţi. Dar vă mutaţi în aripa nouă, într-una din rezervele alea noi.
Andrada se încruntă. Nu ştia ce înseamnă asta, dacă asigurarea ei medicală va acoperi cheltuiala, dar hotărî să nu-şi bată capul acum. Nu se simţea în stare. Va vedea ea mai târziu. Şi, apoi, avea încredere în Adrian. După ce a fost plimbată pe la diverse cabinete din spital şi policlinică, după ce a trecut prin diverse consulturi, se lăsă condusă la noua “rezidenţă”. Intră în rezervă. Pe noptieră, un superb buchet de frezii multicolore o ţintui locului. “Ei, hai, înţeleg, aripă nou, rezerve noi, dar şi flori?!” Nemaipunând la socoteală că freziile erau florile ei preferate. Iubea delicateţea lor, mirosul suav şi culorile pastelate. Nu-şi termină bine gândul, că dădu cu ochii de el. Aţipise pe un fotoliu lângă pat. Deja i se părea că visează. Nu mai înţelegea nimic din ce i se întâmpla în ultimele 24 de ore. Îl privi şi nu ştia ce să facă. Îl cercetă cu atenţie şi, aşa adormit, îi aducea aminte de cineva. Se îndreptă spre pat şi foşnetul papucilor îl trezi.
– Te-ai întors. Scuză-mă, am adormit! Azi-noapte nu am dormit prea bine.
Îi zâmbi şi o privi cu tandreţe. Ea se simţi stânjenită.
– E totul bine? Ce ţi s-a spus?
Andrada voia să-i răspundă, dar cuvintele refuzau să iasă, ca şi cum creierul îi dădea comenzi pe care nu le înţelegea.
– Ăăăăă… nu ştiu încă. Nu …. mi s-a spus nimic. Am consultat o grămadă de medici, la “ordinul” lui Adrian, ăăăă, Adrian Săvulescu, medicul meu, dar habar nu am. Ştii cumva de unde sunt freziile?
– De la mine. Nu-ţi plac? Ştiam că sunt florile tale preferate. Ţi-aş fi adus şi zambile, dar nu am găsit.
Ea făcu ochii mari, se ciupi, pe furiş, de mână, să se convingă încă o dată că nu visează şi-l întrebă:
– De unde ştii că freziile şi zambilele sunt florile care-mi plac?
El, în schimb, nu mai avea nicio îndoială: nu-l recunoscuse.
– “Să nu trăieşti niciodată visul altcuiva şi să nu laşi pe nimeni să-ţi trăiască visul. Şi, mai ales, să nu uiţi cât de minunat eşti! Cei care nu-şi dau seama de asta, nu te merită!”
Andrada începu să creadă că-i fusese afectat creierul. Era clar, ce să mai! Nu mai avea nicio scăpare: suferea de o boală incurabilă – asta trebuie să fie explicaţia!
– De unde ştii tu toate astea?
– Sunt cuvintele care au însemnat foarte mult pentru mine, la un moment dat.
– Dar… Nu se poate! Cosmin? Cosmin Mărcu…
– Da, acel Cosmin. Nu m-ai recunoscut, aşa-i? Sunt Cosmin Mărculescu.

Va urma. Prima parte, a doua parte.

Necunoscutul – partea a II-a

Zarva din juru-i l-a făcut să se ridice de la masă şi să meargă spre locul în care se strânseseră şi ceilalţi. O văzu căzută. Faţa-i frumoasă era ireal de palidă, iar părul îi încadra chipul într-un mod care-l făcu să-şi simtă inima bătând cu putere.
– A sunat cineva la 112? întrebă speriat, în timp ce se pregătea s-o facă el însuşi.
– Da, am sunat de vreo două ori, îi răspunse cineva. Ni s-a spus că salvarea este pe drum.
El se aplecă, îi luă mâna şi-i căută pulsul. Il simţi, abia perceptibil, ca pe o bătaie de aripi de fluture. Se simţea neajutorat. Îi rugă pe ceilalţi să se îndepărteze, îi şterse fruntea cu apa rece adusă de la bar şi sună din nou la salvare. I se spuse că salvarea ce pornise spre ei a plecat spre un alt caz grav: al unui copil cu convulsii, dar se va trimite o alta. Nu mai stătu pe gânduri. O ridică în braţe şi o duse la maşina sa. Prietenul lui îl urmă. Porniră în trombă spre spital.
Adormise pe scaun şi-l dureau toate oasele. Privi spre pat. Ea încă dormea. Nu mai era atât de albă la faţă, dar chipu-i păstra, totuşi, o paloare aproape angelică. În braţul drept avea o branulă, ce era conectată la o perfuzie. Privi cum curge lichidul, picătură cu picătură şi se gândi la cât de fragilă şi de ciudată poate fi viaţa. Trebuia să afle despre ce este vorba. Oare când l-o putea întâlni pe doctor? În acel moment, îşi dădu seama că familia ei, cu siguranţă, o caută îngrijorată. Poate soţul ei… şi privirea îi căzu pe inelarul mâinii stângi, împodobit de un inel subţire cu piatră albastră. O fi căsătorită? se surprinse întrebându-se. O văzu deschizând ochii şi uitându-se mirată în juru-i. Se apropie de ea şi-i zâmbi. “Oh, iar zâmbetul acela!” gândi ea. “Ce caută el, aici? Dar eu?” Vru să se ridice, dar simţi o durere în braţ şi se lăsă înapoi pe pernă.
– Ce căutăm aici? Şi, mai ales, cum de eşti tu aici?
– Nu-ţi aminteşti? Ai leşinat aseară, în clubul acela…
– Am leşinat, spui. Şi tu? Ai leşinat şi tu?
– Aha, dacă ai chef de glumă, înseamnă că eşti bine, râse el.
Ea nu înţelegea nimic. Îşi amintea că se ridicase de la masă, vrând să plece şi că, la un moment dat, a simţit că se sufocă. Dar tot nu-şi explica prezenţa lui. Nu se cunoşteau. Da, ea îl plăcea, dar …
– Ştii? începu el, dar fu întrerupt de intrarea medicului. Se ridică şi ieşi, promiţându-i că se va întoarce imediat ce se va putea.
– Bună dimineaţa, Andrada! Cum eşti?
– Adrian, tu eşti? Adrian Săvulescu?! O, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Tu eşti medicul meu?
– Eu sunt, Andrada! Să înţeleg că nu m-am schimbat prea mult? zâmbi fostul ei coleg de liceu. Eram de gardă aseară când te-a adus… când ai fost adusă.
– Dar tipul care era cu mine, ce caută aici?
– Cum ce caută? El te-a adus cu maşina. Nu ştii cine e?
Andrada roşi.
– Nu. Dar, spune-mi, te rog, ce am păţit?
– Ai mai avut astfel de stări până acum?
– Nu. Ameţeli, da şi stări acute de oboseală. Dar, de leşinat, nu mi s-a mai întâmplat. Ce am? Îl privi neliniştită.
– Trebuie să facem analizele sângelui şi nu numai. Vei merge şi la cardiologie şi oriunde va mai fi nevoie, în funcţie de rezultatele analizelor primare. Stai liniştită, eşti pe mâini bune. Şi o mângâie pe păr. Ştii că am fost îndrăgostit de tine, nu-i aşa?
Andrada se uită cu ochii mari la el şi izbucni în râs:
– Tu, îndrăgostit de mine? Şi cu Ioana cum rămâne?
– Eram prea timid să ţi-o spun. Ioana a devenit iubita mea în clasa a 12-a, ştii bine. Şi asta pentru că ea a fost mai îndrăzneaţă. Nu te preface că nu ştii. Eram cinci băieţi în clasă şi toţi te plăceam. Dar tu ne tratai ca pe fraţii tăi. Parcă nici nu te-ar fi interesat băieţii, aşa te purtai.
“De-ai şti tu, Adriane…, gândi ea, cât eram de nesigură pe mine şi cât de urâtă mă credeam. Nici prin minte nu-mi trecea că cineva s-ar putea îndrăgosti de mine!”
– Cum de mai eşti în ţară? continuă Andrada cu voce tare. Parcă auzisem că ai fi plecat în Franţa.
– Da, am fost plecat cu o bursă. Deocamdată, m-am întors. Sunt medic rezident. Sper să nu fiu nevoit să plec definitiv, deşi… după cum merg treburile… Bun, acum te las. Am completat foaia cu tot ce va trebui să faci. Să fii cuminte, da? Ne vom revedea curând.
– Mulţumesc, Adrian. Nici nu ştii cât mă bucur că te-am văzut! Ce chestie! Stăm în acelaşi oraş şi să nu ne întâlnim nici măcar o dată în atâţia ani.
– Ei, toate au o cauză şi-un scop în viaţă, nu-i aşa? Şi zici că nu-l cunoşti pe cel care te-a adus?
– Nu.
– Bine. Ai grijă: sunt cu ochii pe tine!
– Am înţeles, domnu doctor!
Râseră amândoi. Ca în vremurile de altădată, când împărţeau acelaşi sandviş.

Va urma. Prima parte, aici.

Capitolul III

Necunoscutul – prima parte

Îl privea fix. Zâmbetul lui o liniştea într-un mod inexplicabil. Printr-un aranjament bizar al destinului, se întâlneau în acest club, fără să se cunoască, de câteva luni, indiferent care erau zilele în care reuşea să meargă să-şi bea cafeaua. Îi plăcea aici: muzica era jazz clasic, la volumul potrivit, fără să agreseze, nu mirosea a “iarbă”, ca în multe dintre cluburile bucureştene. Cu mici excepţii, şi clienţii erau, parcă, mereu aceiaşi: discreţi, spălaţi, fiecare văzându-şi de treaba lui. Întreaga atmosferă definea ceea ce căuta pentru clipele de evadare şi pentru o cafea bună “în oraş”. Pe el îl remarcase din prima zi: avea trăsături frumoase, ferme, bărbăteşti, între macho şi metrosexual şi, mai presus de orice, o distincţie anume în mişcări, în privire, chiar în modul în care zâmbea. Nimic studiat, aproape că părea a nu-şi da seama de asta. Venea, de fiecare dată, cu acelaşi prieten, se aşezau la măsuţa din colţ, pe diagonală cu masa ei, îşi comandau băuturile şi se lansau în discuţii ce păreau a nu se sfârşi niciodată. La un moment dat, i-a bănuit a fi un cuplu, deşi nu păreau genul. I-ar fi părut rău. Îl plăcea din ce în ce mai mult, dar, cumva,  nu-şi dorea mai mult de atât. Devenise ca un ritual. De câte ori se hotăra să vină, se întreba dacă va şi el. El – care părea să n-o fi observat, deşi privirile li se intersectaseră de câteva ori. Ea nu era genul îndrăzneţ, care să “agaţe”. Nu fusese niciodată. Avea 30 de ani, dar frumuseţea-i sălbatică – ce nu se încadra în tipare – ceva între adolescentă şi femeie, nu-ţi dădea voie să-i ghiceşti vârsta. Bărbaţii întorceau capul după ea, aproape involuntar. Chiar şi femeile. “Fată, să fi fost eu frumoasă ca tine, aş fi fost putred de bogată, până acum!”, i-a spus una dintre colege, într-o zi, când discutau despre “vedete”, “piţipoance” şi trendul în materie de frumuseţe. Ea nu părea să fie conştientă de farmecul aparte pe care-l împrăştia în juru-i şi nici nu o interesa. Avea alte principii de viaţă, de la care nu abdicase niciodată, indiferent cât de greu i-ar fi fost. Provenea dintr-o familie numeroasă şi săracă. Avusese o copilărie şi o adolescenţă zbuciumate. Deşi mulţi acasă, se simţise întotdeauna singură. Părinţii, prea ocupaţi cu ziua de mâine, nu aveau timp de sufletul şi sensibilităţile ei. Nici nu credea că o înţelegeau. Raporturile erau foarte clare: ca între superiori şi subordonaţi. Trebuia doar să fie cuminte şi să execute. Viaţa era grea, nu lăsa timp şi pentru altceva. Şi, apoi, “ce nu te omoară, te face mai puternic, nu?” Muncise şi învăţase mult. Plecase de acasă şi-şi luase viaţa în propriile mâini. Obţinuse satisfacţii profesionale, dar acea foame de iubire, nu reuşise niciodată să şi-o potolească. Dăruia prea mult şi cerea pe măsură, ceea ce îi speria pe ceilalţi. Din ultima relaţie, ieşise rănită. Atât de, încât îi era teamă să o ia de la capăt. Se analiza de fiecare dată, încercând să-şi dea seama unde a greşit – mereu era convinsă că a fost vina ei. Îl privea şi se gândea la toate astea. În fundal, piesa lui Wes Montgomery – “Willow Weep For Me”, se potrivea perfect stării ei de spirit. La un moment dat, prietenul lui, ridică paharul şi-i zâmbi strengăreşte. Abia în acel moment, a conştientizat că privea indecent de fix în direcţia lor. Roşi. Face semn pentru nota de plată. Se ridică de pe scaun, plăteşte şi pleacă spre ieşire. La un moment dat, totul se învârteşte în jurul ei, capătă culori stranii şi se prăbuşeşte. Nu a mai auzit decât: “Nu i-a spus nimeni că nu e bine să amestece băuturile?!” şi două chicoteli. Apoi s-a lăsat tăcerea.

Capitolul II

Întâlnirea

Se aşeză pe bancă, aşa cum făcea  la fiecare sfârşit de săptămână, de ani buni, de când ieşise la pensie. Parcul, scăldat într-o lumină caldă, curgătoare ca mierea din fagure, fusese luat cu asalt de părinţi şi copii. Îl iubea. Avea aproape aceeaşi vârstă ca şi el. Îi cunoştea fiecare alee şi, deşi, de-a lungul anilor, băncile fuseseră înlocuite cu altele, ştia toate locurile unde furase sărutări fetelor, sub clar de lună. Copilărise şi îşi trăise adolescenţa aici. Plecase la facultate, la Bucureşti, trăise o mare parte din viaţă acolo, după terminarea facultăţii, când începuse să-şi construiască, încet şi sigur, cariera de procuror în cadrul Procuraturii Generale, cum se numea pe atunci. Tot aici, când fusese detaşat în interes de serviciu, întâlnise dragostea vieţii lui. O frunză îl mângâie pe spate, în cădere. Zâmbi, închise ochii şi se lăsă în voia soarelui tomnatec, cu voluptatea unui amant răsfăţat. În minte, i se contura, deja, subiectul următorului roman. De când ieşise la pensie, se apucase de scris. O făcea firesc, trăind prin şi odată cu personajele sale şi cu locurile pe care le descria.

– Pavel!

Tresări şi îşi îndreptă privirea în direcţia din care venea vocea bărbătească ce-l strigase.

– Pavel, atenţie la leagăn!

Zâmbi. În dreapta lui, la câţiva metri, lângă leagăne, o familie, cu un băieţel cam de vreo 4 ani, blond cu ochii negri, se juca veselă. Se bucură, ca un copil, când auzi că băieţelul avea acelaşi prenume, ca al lui. Nu ştia de ce, dar simţea că sufletul i se încălzeşte. Pe părinţi nu-i vedea, erau cu spatele spre el, implicaţi în misiunea de joacă şi supraveghere a mititelului. Dar vocea bărbatului ce işi strigase copilul i se părea cunoscută. Doar o impresie, probabil. I se făcu dor de fiica şi nepotul lui. Erau adulţi în toată firea acum, amândoi, dar erau departe, într-o altă ţară. După moartea soţiei, fiică-sa încercase să-l convingă să se mute la ei, dar nu s-a putut adapta vieţii de pe acolo. Aşa că, după pensionare, părăsi şi Bucureştiul şi veni în orăşelul acesta de munte, cochet ca o domnişoară la primul ei bal, şi se mută în apartamentul pe care-l moştenise de la mama sa.

La un moment dat, bărbatul ce strigase se întoarse cu faţa. Pavel înlemni pe bancă. Mărul lui Adam se plimba în sus şi-n jos, vrând parcă să-i sară de la locul lui. Îşi duse, instinctiv, mâna la inimă ca pentru a o opri din bătăile nebuneşti. Privindu-l pe bărbatul tânăr din faţa lui, parcă s-ar fi întors în timp cu 40 de ani şi s-ar fi privit în oglindă. Numai că tânărul era mult mai înalt.

– Hai, la buni, iubitule!

Atunci o văzu şi pe ea. Apăruse din spatele chioşcului de jucării şi se îndrepta spre copil. Era la fel de frumoasă ca atunci. Ba chiar mai frumoasă. Chipu-i păstra, încă, prospeţimea de altă dată. Părea fericită şi era de-a dreptul îndrăgostită de nepoţel. Asta îi făcea ochii să strălucească. Cunoştea atât de bine strălucirea aceea, că-l durea.

“Imposibil”, gândi Pavel. Ca într-un joc perfid al vieţii, deşi locuiau în acelaşi orăşel, de ani buni, nu se întâlniseră. Aflaseră veşti unul despre celălalt, prin cunoştinţe comune, dar nu se întâlniseră. Până astăzi. Îşi amintea cum o cunoscuse, cum se îndrăgostise de ea, deşi era căsătorit, cum îşi trăiseră dragostea, pe ascuns, cum ea îl acceptase, cu bune şi rele. Toate se derulau în mintea lui cu o viteză uimitoare, care îl ameţea. Îşi mai aminteşte şi ziua în care i-a spus că este însărcinată şi că, fără el, sau cu el, ea va avea acest copil. Acela a fost sfârşitul relaţiei. Nu-şi putea permite să-şi piardă familia şi poziţia socială pe care o câştigase cu atâta muncă. Pe vremurile acelea, lucrurile stăteau cu totul diferit. A ajutat-o pentru o perioadă, apoi s-a distanţat, încetul cu încetul. Avea grijă să afle, totuşi, veşti despre ei. Dar atât. Viaţa îşi urmase cursul firesc pentru fiecare dintre ei, pe drumuri diferite.

Se ridică de pe bancă. În momentul acela, privirea tânărului o întâlni pe a lui. Îşi ţinea băieţelul de mână. Pe faţa bărbatului din faţa sa nu se mişcă niciun muşchi. Doar ochii căpătaseră nuanţa aceea de mare în furtună, pe care o cunoştea atât de bine…

Se simţi încovoiat şi mai bătrân ca oricând. Plecă spre casă şi ştiu că, din acea clipă, nimic nu va mai fi, cum a fost, în sufletul său. Toată laşitatea şi remuşcările, bine dosite atâta vreme, îl copleşiră acum irevocabil, muşcând din el fără milă.