Întrebări

L-am întrebat pe Dumnezeu:
– Doamne, de ce așa și nu altfel? De ce mâine sau cândva și nu acum? De ce înnorat și nu senin, de ce verde și nu albastru, de ce cald și nu rece, de ce buruieni și nu flori…? De ce..?
– Dacă toate ar fi așa cum vrei tu, ai mai sta de vorbă cu mine? Ai mai căuta înțelesuri? mi-a răspuns El. Și încă ceva: pe o mare prea lină, uiți să mai vâsleşti. Ori, de ce-ai mai ieșit în larg?

Când autorităţile se joacă de-a baba oarba, oamenii mor …

Când autorităţile se joacă de-a baba oarba, oamenii mor … Şi nu, nu pentru că au ales „să se dea” la şosea, cu bolidul, ultima fiţă, cumpărat de tăticul, „potent” om de afaceri, mai ales în cele derulate cu statul. Şi nu, nu în Rwanada. Aici, în România, vorba aia, ţară europeană, înşurubată în tot felul de structuri euro-atlantice, cu care ne place să ne împăunăm. În România, stat de drept, modernizat şi reformat de un preşedinte multilateral dezvoltat, plenipotenţiar, omnipotent şi omniştient, sub a cărui sfântă cârmuire, guverne, mai democratice decât însăşi democraţia, şi-au îngenuncheat propriul popor, ce-şi mai caută dreptatea doar  în justiţia divină.

Revăzând interviurile cu medicii Radu Zamfir şi  Sorin Ianceu, am lăsat capul în jos, ca şi prima dată,  simţind respect, consideraţie – pentru ceea ce sunt şi ceea ce au trăit, recunoştinţă – pentru că nu au murit şi ei, revoltă, neputinţă, frustrare, durere – pentru că ar fi putut fi, alături de tânăra  Aura Ion – medic rezident – şi pilotul Adrian Iovan, nume pe nişte cruci, numere în nişte statistici şi subiecte de ştiri. Şi ruşine… Am simţit ruşine …

De data aceasta ei, ceilalţi doi colegi şi copilotul, au avut noroc.  Noroc de nişte oameni simpli, cu suflet, care, auzind la ştiri, că nişte medici se zbat între viaţă şi moarte, într-un accident aviatic – căruia i-au supravieţuit – au plecat, fără a sta pe gânduri, să-i salveze. Şi i-au salvat. Într-o oră, de când au plecat să-i caute. Fără numere de telefon speciale, fără dispozitive sofisticate, fără celule de criză, fără funcţii şi trese, fără grade şi titluri pompoase, şi fără bugete ameţitoare de sute de milioane de euro. Din păcate, pentru Aura şi Adrian a fost prea târziu. Pentru că au murit de frig. După 5 ore de aşteptare, de agonie, de speranţe, din ce în ce mai îngheţate.

„Nu avem nicio pretenţie de la statul român”, spune medicul Ianceu. Desigur, ferească sfântul să ai vreo pretenţie de la autorităţile  române. Doar nu vrei să fii catalogat de către vreun băsist – de altfel, capitalist, deh! – ca fiind vreun pui de comunist. Cum să ai pretenţii de la stat? Nu, ai doar obligaţii faţă de el, nu şi drepturi! Nu tu, cetăţean de rând, ce-ţi vezi de ale tale, încercând să-ţi menţii viaţa şi familia pe linia de plutire, măcar.

Cum? Ai ales să faci chiar mai mult? Să salvezi vieţi? Să pleci în misiuni? Păi, cine te-a pus? Doar nu ţi s-a promis că vei trăi bine. A fost doar o urare, aşa, din vârful degetelor!
Pe vremea comunismului, securitatea arunca intelectualitatea, elitele şi pe cei ce depăşeau linia, în închisori cumplite. Azi, pe vremea băsismului, te omoară cu zile … Încet şi sigur … Pentru că – nu-i aşa? – dacă nu eşti capabil să supravieţuieşti, este vina ta…

Şi pentru că, desigur, morţii cu morţii şi viii cu viii, autorităţile continuă să se joace. Doar cine să le tragă la răspundere? „La popa la poartă, e o mâţă moartă…”.

În timp ce noi mai facem trei paşi înapoi, scuipăm de trei ori în sân şi aşteptăm următoarea ştire de senzaţie…

Am fi?

Dacă începutul ar începe cu sfârşitul,
iar sfârşitul s-ar sfârşi cu începutul,
dacă urechile ar vedea,
iar ochii ar auzi,
dacă josul ar fi sus
şi susul jos,
dacă soarele ar răsări apunând
şi ar apune răsărind,
dacă cerul ar curge,
iar râul ar pluti,
dacă inima ar merge,
iar picioarele ar bate,
am fi,
oare,
mai fericiţi?

Am fi?

Poziţia copilului

Am văzut, azi-noapte, filmul „Poziţia copilului”. Din păcate, mi-a înşelat cu mult aşteptările. La final, am rămas cu senzaţia că i-a lipsit „filmul”, filmului. Parcă văzusem o ştire, redată mai pe larg, dar, cumva, pe repede înainte. Da, subiectul este foarte actual şi plin de dramatism, indiferent din perspectiva căruia dintre personaje priveşti. Dar, punerea lui în scenă a lăsat de dorit: a lipsit profunzimea, au lipsit detaliile, trăirile.
Nu am apreciat deloc scena în care Carmen îi povesteşte mamei lui Barbu momentele de intimitate dintre ea şi acesta. Şi nu din exagerată sau falsă pudoare, ci pentru că mi s-a părut spus prea mult – aici, detaliile au fost exagerate şi prost dozate.

Însuşi modul în care a fost filmat m-a dus cu gândul că urmăresc un reportaj. Camera urmărea personajele într-un fel obositor.

La un moment dat, m-a încercat sentimentul că filmul este, cumva, o scuză pentru „beizadelele” – că tot e un termen la modă – care fac ce fac din cauza mamelor mult prea sufocante, prea imperative, chiar dacă ei, „copiii”, au 25-30 de ani…

Desigur, aceasta este percepţia mea asupra filmului, în simpla-mi calitate de spectator.

Voi aţi văzut filmul, cum vi s-a părut?

D’ale lui Victor (şcoler)

– Mami, când spui „CHI”, nu se aude şi „H” ?
– Nu, mami, de auzit, nu se aude, doar se scrie.
– Eu aud unul mic!

Mai ştiu şi eu?

Mai ştiu şi eu ce să mai vreau?
Mă năpădesc atâtea gânduri,
în minte mi se-nvălmăşesc, la harţă se tot iau
şi mi se aşează-n suflet, rânduri-rânduri…

Mai ştiu şi eu ce să mai simt?
Mă copleşesc dureri, atâtea
şi vreau să mă ascund, chiar să mă mint,
că, poate, într-o zi, vor dispărea…

Mai ştiu şi eu ce să mai spun?
Atât de mică, sub un cer atât de mare
şi foc mi-e sufletul, cuvântul fum,
ce-şi caută, spre alte lumi, cărare…

Mai ştiu şi eu ce să mai cred?
O luptă e iubirea.
Mă voi regăsi, de-am să mă pierd,
îmi voi împlini menirea?

D’ale lui Victor (şi Dodo)

Dodo, ca orice pisoi care se respectă, curios, deci, urmărea cu mare interes unde se duce apa care curge la chiuvetă. Cum nu reuşea să înţeleagă, dădea cu lăbuţa la scurgerea chiuvetei, îşi rotea capul precum o bufniţă, se uita mirat, se enerva, dar degeaba!
Victor, urmărindu-l, îi spune amuzat:
– Dodo, las-o baltă, eşti prea mic să ai dileme!

Mă invită cineva la o cafea?

Vorbesc foarte serios. Aştept răspunsurile voastre şi, curând, veţi afla şi de ce vă cer asta. 🙂

 

Prin reducere la absurd…

UPDATE: Nici nu am terminat bine de urcat articolul, că mă sună o prietenă să-mi spună ce „noroc” mare a dat peste băieţelul ei, elev în clasa I: a primit azi, la şcoală, o punguţă de cadouri ce conţinea un penar complet echipat, precum şi patru caiete marca „Pigna”, cu cartea de vizită a unui senator PDL.

Sunt anti Băsescu şi gaşca lui. Profund anti, până în măduva oaselor, cu greaţa şi revolta aferente. Dar pentru că în mine sălăşluiesc două „euri” – nu, nu am personalitate multiplă! – unul care gândeşte cu sufletul şi celălalt care gândeşte cu mintea (n-am niciun merit, sau vreo vină pentru asta, de la zodie mi se trage), zic să dau satisfacţie şi eului meu cel raţional şi să fac o analiză a situaţiei, chiar matematică. Astfel, să presupunem, prin reducere la absurd, că acestor domni şi doamne de la putere chiar le-a păsat şi le pasă de această ţară şi de oamenii ei, dar, din cauza (sau datorită, cum ar spune un anumit soi de intelectual român) contextului internaţional, a vremurilor tulburi, cu puternice efecte şi la nivel naţional, nu prea au ce face, sunt legaţi de mâini şi de picioare, se luptă cu zmeul şi cu balaurii, nu dorm noaptea căutând soluţii, sunt disperaţi… Pot chiar să înţeleg asta, până la un punct – am un grad ridicat de toleranţă. Dar ce nu pot înţelege este de ce sunt ei aşa de fericiţi, de ce jubilează ei de câte ori ni se adresează, de ce bunăstarea lor este direct proporţională cu nenorocirile noastre, de ce se poartă precum nişte stăpâni, cu biciul în mână, de ce pare că se hrănesc cu lacrimile şi rănile poporului român?

Întrebări care îmi demonstrează că ipoteza de la care am plecat este falsă! 

Şi mă gândesc câtă dreptate a avut fi-meu, când a exclamat: „Mami, Boc ar trebui bătut, ca să nu mai facă atâtea bocate!” 

Ne naştem şi murim singuri?

„Ne naştem singuri, murim singuri. Aparent, trăim împreună.” Am citit această zicere cândva, nu mai ştiu unde şi nici cine a spus-o. Dar o aud în permanenţă. A fost preluată şi ridicată la rang de axiomă. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă că ne „naştem singuri”. De murit, da, putem muri singuri. Dacă aşa alegem. Eu consider că nu suntem niciodată cu adevărat singuri, decât dacă a fost alegerea noastră. Da, putem fi dezamăgiţi, la un moment dat, ne pot fi înşelate aşteptările, putem investi într-o relaţie tot sufletul nostru şi să pierdem.  Tocmai o astfel de situaţie ne poate face să dorim singurătatea. Ne ermetizăm sufletul, închidem fereastra, zăvorâm uşa şi ne punem platoşa. Renunţăm la luptă, generalizăm, fugim de noi şi de toţi. Este mai simplu aşa, mai confortabil. În fond şi la urma urmei, orice relaţie – indiferent de natura ei – este „Monastirea” noastră. Se construişte greu, cărămidă, cu cărămidă, reconstruind ce s-a dărâmat. Suntem, în permanenţă, nişte Meşteri Manole ce trebuie să-şi zidească sufletul, pentru ca Monastirea să reziste. Asta înseamnă dăruire. Nu e uşor. Trebuie să ai puterea lui Sisif să o poţi lua, mereu, de la capăt. Deci, depinde de noi dacă rămânem singuri. Chiar dacă nu este, poate, persoana pe care ne-am dori-o noi aproape, cineva tot va fi lângă noi, fie chiar şi un simplu străin. Totul este să ştim şi să vrem să primim apropierea. Viaţa a demonstrat-o de nenumărate ori. Este o artă a dărui, dar este o artă şi în a şti să primeşti.
Părerea voastră care este?

Preţul unui vis

5.000 de euro. Atât o despart pe singura tenismenă junioară din România, acceptată la Australia Open.  Am auzit această ştire la Antena 1: „Pe baza performanţelor şi a clasamentelor internaţionale, Alexandra a fost invitată să participe la Australia Open. Singura junioară din România!
În acest moment nu poate merge! Este la un pas de cel mai mare turneu al carierei, unul dintre cele mai importante din lume dar nu are bani. Nu poate reprezenta România acolo pentru că-i lipsesc 5000 de euro. O sumă de nimic pentru un sportiv din afară. O avere pentru junioara noastră. Părinţii Alexandrei nu-şi permit să-i achite deplasarea în Australia. Lucrează amândoi, dar e o sumă mult prea mare. Locuiesc într-o garsonieră din Craiova. Antrenorul este cel care o susţine financiar. Însă şi pentru el este imposibil să găsească aceşti bani!”
Ar trebui să plece în Australia,vineri,07.01.2011. Ar trebui… Oare chiar nu se poate face nimic pentru ea şi, implicit, pentru România? Oare ţara asta a murit de tot? Doamna Udrea, dumneavoastră ce părere aveţi? Domnule Premier? Domnule Preşedinte? Domnule Ţiriac? Domnule Năstase? L-aş întreba şi pe ministrul Sportului, dar nici nu mai ştiu dacă mai există un astfel de minister şi cine îl păstoreşte. Ştiu că, până nu demult, a fost sub minunata conducere a ilustrelor d-ne Iacob Ridzi şi Plăcintă.

Cu riscul de a mă repeta, insist: chiar nu se găsesc 5.000 de euro pentru un sportiv de valoare care să ne reprezinte ţara la un important eveniment sportiv internaţional? Oare ar fi fost mai bine ca Alexandra să se fi apucat de cântat manele? Cât de jos vom mai coborî?

A ispiti, ispitire…

Sorin s-a lăsat ispitit, pentru ca, la rândul său, să mă ispitească. Eu m-am lăsat ispitită, pentru ca, la rândul meu, să vă ispitesc. Este vorba de leapşa de mai jos:

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?
Da, la a le face cadou. Am considerat mereu că a dărui o carte, e ca şi cum ai dărui o părticică din suflet, este ca o punte pe care o construieşti în relaţia cu cel ce o primeşte.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Da, bineînţeles. Este ca un test, până la urmă. 🙂

3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Nu ştiu dacă le-aş numi prejudecăţi. Mai degrabă, judecăţi. 🙂 Chiar era o astfel de discuţie, aici.

4. Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea?

Fiecare carte pe care am citit-o m-a marcat, m-a înălţat, m-a purificat, m-a luminat şi m-a făcut să înţeleg: cu cât citesc mai mult, cu atât descopăr cât de puţine ştiu. Deci, pentru mine, Cartea ar fi toate cărţile citite şi încă necitite, la un loc.

Şi tot domnii amintiţi mai sus au lansat şi provocarea de a spune ce vedeţi în imaginea de mai jos. Ce să fie, ce să fie?

Ce ziceţi, vă lăsaţi ispitiţi şi provocaţi? Dar, orice veţi decide, nu uitaţi, vă rog, de APELUL UMANITAR!

 

De ce mama dracului ne aruncăm valorile la gunoi?

Am văzut, în această seară, la Antena 1 şi Antena 3, reportajele despre doctorul Pesamosca. Cine este medicul profesor academician Pesamosca? Până în seara aceasta, nu am ştiut nici eu. Dar am aflat. Şi am jelit. Pur şi simplu, am jelit. Şi am rămas cu un mare, mare crater în suflet. Acest OM este unul dintre geniile medicinei, a fost  un gigant al chirurgiei cardio-vasculare infantile, nu numai pentru modul de a opera, dar şi pentru soluţiile, invenţiile şi inovaţiile propuse în domeniu. Încă ar trebui să fie. Acum, la 80 de ani, locuieşte singur, bolnav şi părăsit într-o rezervă a spitalului Marie Curie. În anul 2006, a fost scos  la pensie, împotriva propriei voinţe. Nu a mai fost lăsat nici măcar să dea consultaţii. Medicul care a operat şi a salvat peste 50.000 de copii, de-a lungul anilor a fost dat afară pe uşa din dos, fără jenă, fără remuşcări. Pentru a fi aproape de sala de operaţii, a ales să trăiască într-o rezervă de spital. După ce a fost obligat să se pensioneze, a continuat să locuiască în aceeaşi rezervă. Până la un moment dat, când s-au împiedicat de el şi acolo şi au vrut să-l alunge. A fost nevoie de intervenţii, pentru a fi lăsat, în continuare, în acea cămăruţă. Şi-a dedicat toată viaţa salvării copiilor, fără a cere nimic la schimb, mai mult chiar, refuzând tot ce i s-a oferit. „De ce i-am iubit eu pe oameni, aşa cum sunt ei trei sferturi săraci? Au aşa nişte sensibilităţi, cu care-i depăşesc pe ăia bogaţi. Şi merită să te lupţi pentru ei.” Asta a declarat în interviul luat de echipa Antenei 1. „Locuinţei” lui micuţe,  ai cărei pereţi erau tapetaţi cu carţi şi fotografii ale copiilor care i-au „îmbogăţit” viaţa, salvându-le-0 pe a lor, nu-i mai deschide aproape nimeni uşa. Altădată se făceau cozi. Acum, nu-şi mai doreşte decât o cafea la ora 7 dimineaţa, pe care nu mai are cine să i-o aducă. Pentru că nu mai face parte din sistem. Pentru că a ales să fie altfel, să se dedice oamenilor, profesiei sale, pentru că a ales să fie şi să trăiască modest, este pedepsit. Acum, când îşi joacă ultimul act al unei vieţi trăite pentru alţii, cine mai are nevoie de acest OM? Cei doi băieţi pe care i-a avut au murit. Noi, ceilalţi, avem alte preocupări. Colegii, discipolii pe care i-a îndrumat, autorităţile au alte treburi, decât să se împiedice „de un bătrân, atât de simplu…”. Dacă ar fi trăit în oricare altă ţară civilizată din lumea asta, medicul Alexandru Pesamosca nu ar fi trăit într-o rezervă de spital, aruncat la coşul de gunoi al vieţii, cu o pensie mizeră de 1.000 de lei.
„Câte nopţi am plâns…„, a recunoscut simplu, firesc, fără jenă, doctorul Alexandru Pesamosca, în interviul său.
Mi s-au înfipt în suflet cuvintele acestea, ca nişte săbii şi nu mai pot scăpa de durere.

Începutul sfârşitului…

… de an…

„A mai trecut un an prin noi,
a fost şi soare,
au fost şi ploi,
dar important este…”

Ce este important pentru voi, acum, aproape de sfârşitul altui an? Sunteţi mai bogaţi, sau, dimpotrivă, mai săraci sufleteşte, material, cum vreţi voi? Sunteţi mai înţelepţi, mai îmbătrâniţi, mai trişti sau mai veseli? Sunteţi mai… cum? Comparativ cu sfârşitul anului trecut, de exemplu.

Ca într-o apă adâncă

Aţi simţit vreodată că viaţa vă este precum un plonjon într-o apă mult prea adâncă? De câte ori v-a fost teamă că vă veţi îneca?

Pe mail primite şi pe blog share-uite (spre amuzament dăruite)

UPDATE: Răspunsurile le-au dat Victor şi Zaqk, mai jos, la comentarii.

Pentru nr. 21: castrat. (ups, ştiu! dar, aşa a fost livrată întrebarea, cu acest răspuns).

Am primit, de la cumnăţica mea, întrebările de mai jos. Mă corupe la prostii, d-na cercetător. 🙂
Bine, întrebările au venit cu răspunsuri cu tot. Dar pe astea nu vi le dau, deocamdată. Să vedem, le ghiciţi? 😀

Atenţie, unele dintre întrebări sunt interzise celor sub 18 ani şi pudibunzilor!
No, hai să vă văd:

1. Ce imbatraneste prima oara la un barbat ?
2.  In cate grupe se impart femeile?
3. De ce sunt mai multi purici decat oameni?
4. Care este cel mai periculos loc din lume?
5. Ce spune spermatozoidul care fuge dupa un ovul ?
6. E adevarat ca barbatii impotenti traiesc mult ?
7. Prin ce se deosebeste ariciul de aricioaica ?
8. Prin ce se deosebeste un om de o camila ?
9. Care este diferenta dintre un taur si un bou ?
10. Prin ce se deosebeste sexul frantzuzesc de cel romanesc ?
11. Ce este viata?
12. De ce l-a creat Dumnezeu primul pe Adam?
13. De ce au femeile coapsele calde?
14. Ce facea Mesterul Manole cand o zidea pe sotia lui, Ana?
15. Ce au in comun un trenulet electric si sanii unei femei?
16. De ce isi iau blondele pe ele pantaloni foarte stramti?
17. De ce prefera barbatii sa se insoare cu virgine?
18. De ce a creat Dumnezeu barbatul?
19. Care este asemanarea dintre un barbat si un storcator de fructe?
20. Care este definitia unei seri romantice pentru un barbat?
21. Cum se numeste un barbat caruia ii lipseste 90% din creier?
22. Care este diferenta dintre o repriza de fotbal si un preludiu?
23. Care este diferenta dintre o amanta si o sotie?
24. Care este diferenta dintre un amant si un sot?
25. Care este asemanarea dintre o masina noua si un sot?
26. Care este diferenta intre femeie si prosop?
27. La ce e mai usor sa renunti: la vin sau la femei?
28. Care e diferenta dintre o femeie si o baterie electrica ?
29. De ce au uraganele nume de femei?
30. Stiti cum se numeste o secretara lasata insarcinata de catre seful ei ?
31. Ce fac pestii cand sunt multi?
32. Cum canta cucu` in America ?
33. De ce stau gainile pe gard?
34. Ce zic ciobanii cand se descalta ?

Şi ca să nu ziceţi că v-am pus la muncă „pe uscat”, vă dăruiesc şi o melodie, din alte timpuri, cu toată afecţiunea mea. 🙂

Aşa grăit-a Zarathustra!

Păi, da, ce vă uitaţi câş? Cu voi vorbesc. Nu este el înţeleptul ce a pogorât de pe ape, pentru a mântui poporul? El şi armata lui  de arhalmelenemilivideni? Nu  trec ei prin foc şi sabie, nu se agaţă ei cu ghearele şi cu dinţii de scaune, nu se sacrifică ei, zi de zi, pentru binele, prosperitatea şi fericirea acestei ţări şi ale poporului său? Voi credeţi că este uşor să dai cu coasa, să faci vânzări anterioare, să ai succesuri europene, unde să te lupţi până la epuizare, pentru legalizarea drogurilor uşoare, să concesionezi terenuri pentru 99 de ani, pe doi lei, să porţi pe umeri chaneluri şi pe braţe vuitoane? Aţi pus voi, o dată, măcar, în viaţa voastră o bordură sau aţi dat cu bidineaua pe asfalt să trageţi dungi albe, aţi făcut voi, vreodată, branduri de ţară sau aţi scris cu oi pe dealuri? Sau aţi construit vreo sală de sport la Găgăuţii din Deal? Ştiţi cum e să număraţi voturi în baze de numeraţie după formule complicate? Aveţi voi credite de milioane de euro? Ştiţi voi cum este să stai cuminte în bancă, cu mâinile la spate?

Ei, bine, când veţi face  măcar 25% din toate astea, veţi avea dreptul să vorbiţi. Până atunci, ciocul mic, că nu sunteţi voi la putere şi nu mai muşcaţi mâna care vă loveşte păstoreşte!

Ba pe-a mă-tii!

UPDATE: Mai sunt două ore pentru votarea PA-urilor aici. Cei care o placeţi pe Contesa mea, sau alte “gazde perfecte” de acolo, mergeţi şi votaţi. Noi vă mulţumim şi vă pupăm.

 

Măi, fraţilor, voi aţi observat că orice ar fi întrebaţi ăştia de la guvernare, sau de la pdl, în general: că e despre nivelul de trai, că e despre bani publici, despre absolut orice ţine de ţara asta, de poporul român şi despre cum este el guvernat, răspunsul lor pare a fi, invariabil: „ba pe-a mă-tii!” ?

Sau o fi doar impresia mea? 😕

Unde începe şi unde se termină?

UPDATE: Lume, lume, de la Călin citire:  „Cinci săptămâni în palon”, bal, mare bal! Pentru amănunte, mergeţi la castelanul Călin!

Ieri, întorcându-mă de la birou, am trecut pe la aprozarul de la parterul blocului şi am cumpărat legume. Astfel că, pe lângă geanta de umăr, geanta cu laptopul, am mai adăugat vreo două pungi cu legume, dintre care una voluminoasă, pentru că era plină cu varză. Intru în scara blocului şi, pentru a putea chema liftul, las pungile cu legume jos, sprijinite de perete. Aştept să coboare liftul. Între timp, mai soseşte şi un domn, îmbrăcat lejer, cam de vârsta şi înălţimea mea. Mă salută zâmbind. Îi răspund şi, deja, rotiţele încep să mi se învârtească: „bun, ce fac acum, urc în lift cu necunoscutul, sau mă sustrag elegant?” Numai că liftul a ajuns la parter, mă aplec să-mi iau pungile de jos,  domnul, zâmbind, se oferă să mă ajute. Ridică pungile, nemaişteptând confirmarea, deschide uşa liftului şi mă invită înauntru.  Îi mulţumesc şi încerc să  iau sacoşele din mâna lui. Omul îmi spune, politicos, că nu este nicio problemă să le ţină el până ajungem la etajul 9, unde – coincidenţă – urcam amândoi. „Merg la vecina d-voastră, d-na X”, îmi mai spune el, continuând să zâmbească.

Desigur, liftul îşi face treaba, ne duce unde i-am comandat, coborâm, îmi recuperez legumele, îi mulţumesc omului, ne luăm la revedere.

Deci, domnul cu pricina nu a vrut, aşa cum este firesc şi normal, decât să fie civilizat, politicos, gentleman. De ce mi-a fost teamă? De ce am privit cu îndoială bunele lui intenţii? Unde se termină graniţa dintre prudenţă şi paranoia? De ce mi s-a părut că este prea amabil? Pentru că „drumul spre iad, este pavat cu bune intenţii?” Pentru că suntem bombardaţi de ştiri despre crime, tâlhării, atacuri, etc.? Care, din păcate, sunt reale.  Oare, am uitat să ne purtăm omeneşte? În zilele noastre, anormalul este normal? Privim cu temere şi, punem sub semnul întrebării orice gest de bunăvoinţă, de politeţe, de amiciţie? Şi  nu m-am putut împiedica să mă gândesc, câţi dintre cei faţă de care eu m-am purtat firesc, deschis, prieteneşte, politicos, nu şi-au pus aceaşi întrebare: „oare ce urmăreşte?”

Voi ce părere aveţi?

„L-am omorât şi asta e!”

„L-am omorât şi asta e! O să fac zece ani de puşcărie pentru un prost!”

Acestea sunt cuvintele unui vierme (cât de săracă e limba română în astfel de cazuri!) ce a omorât un adolescent de 17-18 ani, la Craiova, înjunghiindu-l pe la spate, în faţa liceului în care acesta învăţa. Ce poţi spune şi simţi faţă de un  asemenea individ, ca om, în general şi ca părinte, în special?! Nu are decât 19 ani şi a luat viaţa unui alt tânăr. Pur şi simplu. Şi nu are niciun regret. Nu că asta ar mai ajuta cu ceva pe tânărul ucis sau familia acestuia, dar afişând o astfel de atitutidine, e ca şi cum ar mai lovi încă o dată. Mai mult decât atât, i se pare nedrept să fie pedepsit. Pentru el, viaţa celuilalt nu valora nimic.

Şi revoltător este – cel puţin, din punctul meu de vedere – că, deşi a luat viaţa unui om şi a nenorocit o familie, va face doar zece ani de puşcărie. Legea prevede un maxim de 25 de ani, în acest caz. Chiar de va primi pedeapsa maximă, va executa, cel mult, zece ani. Şi gata! Îşi va fi  ispăşit pedeapsa, nu? Va putea să o ia de la capăt. Să mai ucidă şi pe alţii. Pentru că frustrarea lui va creşte, pentru că va considera că i s-au furat  zece ani din viaţă.

Nu ştiu ce gândiţi voi, dar eu am regretat de foarte multe ori abolirea pedepsei cu moartea. Da, ştiu, ştiu toate teoriile conform cărora pot apărea erori judiciare şi riscul să fie trimişi la moarte oameni nevinovaţi, pe cele privind drepturile omului, pe cele religioase, etc. Le ştiu, dar nu le împărtăşesc în totalitate.

Din punctul meu de vedere, în infracţiunile de omor – în special cele în formă agravantă – viol (pedofilie, gerontofilie, etc.) şi – de ce nu? – tâlhărie, ar trebui „răsplătite” cu pedeapsa la moarte. Nemaivorbind de faptul că, în acest caz, infractorul şi-a recunoscut fapta.

Poate, dacă ar exista această pedeapsă şi justiţia ar fi „atentă” la modul în care ar cântări faptele.

Cât priveşte drepturile omului, din punctul meu de vedere, cel care comite asemenea infracţiuni, cu bună ştiinţă, renunţă, de bună voie la drepturile sale. Încălcându-şi obligaţiile – legale, morale, sociale, creştine, etc. – renunţă, de bună voie şi la drepturile pe care i le conferă statutul de om, de cetăţean, etc.

Consideraţi că gândesc primitiv, din acest punct de vedere? Poate. Dar, din nefericire, din multe puncte de vedere, suntem încă primitivi.

Haideţi, combateţi-mă sau, pur şi simplu, spuneţi-vă părerea!

 

http://adakiss.wordpress.com/2010/10/08/il-y-a/

http://cosminstefanescu.wordpress.com/2010/09/25/tesator-in-inima-sange-balcanic-137-poem/

http://alexandrescudaniela.com/invitatii-pe-czone-tracker/

http://amprenteliterare.ning.com/forum/topics/sa-vorbim-despre-civilizatie

http://anausca.wordpress.com/2010/10/09/ioan-uscaioan-traia-–-comentarii-la-psalmul-110/

http://anaveronica.wordpress.com/2010/10/04/dezvaluiri/

http://andreihappyday.wordpress.com/2010/10/08/absurditati-cotidiene/

http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2010/09/maria.html

http://caius67.wordpress.com/2010/10/09/unicameral/

http://calinhera.wordpress.com/2010/10/09/dimineata-cu-lemne/

http://dmd-suflet.blogspot.com/2010/10/jumatate.html

http://cartidragi.blogspot.com/2010/10/memorialul-manastirii.html

http://cojocarii.wordpress.com/2010/10/07/concert-de-orga-si-lumini/

http://cristiandima.wordpress.com/2010/10/07/manifest-pentru-iubire/

http://eclpsademart.wordpress.com/2010/10/07/precum-fenix/

http://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2010/10/07/la-aniversare/

http://gabrielailies.wordpress.com/2010/10/09/despre-unguroaice-ganduri-cu-miere/

http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/10/05/si-cuburile-de-gheata-simt/

http://ganduripentrunoi.wordpress.com/2010/09/29/bun-venit-vizitatorilor/

http://griska.wordpress.com/2010/09/28/pregatiri-de-iarna/

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/10/in-cazul-cel-mai-bun.html

http://ioanbistriteanul.ro/?p=1709

http://ioanuscateol.wordpress.com/2010/10/09/comentarii-la-levitic-17-2/

http://ivanuska.wordpress.com/2010/10/08/domnul-chihleanu-de-la-margina-1/

http://jumatati.blogspot.com/2010/10/today-unly-come-together.html

http://ladyioiscooking.wordpress.com/2010/09/27/ajutor-pentru-maria/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/10/09/nebun-de-tine/

http://magdalas.wordpress.com/2010/10/01/nu-prea-avem-intelectualitate-by-vintila-mihailescu/

http://mariannicolescu.wordpress.com/2010/10/06/deces-in-familie/

http://mirelapete.dexign.ro/2010/10/serafina-visatoare-fotografii-de-enya/

http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com/2010/10/08/hop-si-eu-2/

http://orfiv.wordpress.com/2010/10/09/richard-billinger-1890-1965-luna-plina/

http://pisicaroz.ro/2010/09/caz-uluitor-de-uzurpare/

http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/10/05/ganduri-amortite/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/10/06/despre-miere/

http://primadona25.wordpress.com/2010/09/28/voi-ce-vreti-sa-faceti-maine/

http://proatitudine.ro/educatie/734/

http://stropidesuflet.wordpress.com/2010/10/07/bum-ta-ra-ta-tum/

http://shorichitz.blogspot.com/2010/09/am-o-stareeeeeeeee.html

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/10/09/mimi-merge-mai-departe/

http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/10/fericirea.html

http://teonegura.wordpress.com/2010/10/09/poveste-de-vis-8/

http://traumkidu.wordpress.com/2010/10/07/1-big-year/

http://vanillamoon.wordpress.com/2010/09/27/arahida/

http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2010/10/09/il-traduttore-2/

http://tocanadecuvinte.blogspot.com/2010/10/cresti-imbatranesti.html

http://zbateri.blogspot.com/2010/10/planuri-de-viitor.html

http://www.paracetalol.ro/imagini-tari/starcraft-2/

Are cineva un metoclopramid?

Pentru că mi-e greaţă. Din ce în ce mai greaţă. Nu mi se mai taie nici cu tone de lămâie.

Ţara arde şi ăi de ne conduc se întrec în spitch-uri de proastă factură, inventează cuvinte, se dau inteligenţi, ca într-un „stand-up comedy” ieftin, dar al cărui bilet îl plătim al dracului de scump şi noi şi generaţiile ce ne vor urma, împotriva voinţei noastre. Suntem obligaţi să înghiţim circ de mahala, în care premierul@comp. lansează campanii electorale.

La naiba cu ţara asta, cu poporul ei, cu viaţa lui.

„Anul 2012 va fi anul PDL-ului.”

Ce criză, ce nivel de trai, ce pensionari, doctori, profesori, români?

Băgaţi bine la cap:  „Anul 2012 va fi anul PDL-ului.”  Again?! 😦 Scuipaţi în sân, daţi-vă trei paşi înapoi, bateţi în lemn, daţi cu aghiasmă… Că şi aşa, altceva…

Aşa că, vă rog, are cineva un metoclopramid?  Sau două? Sau un bilet de avion în plus?

În America, până şi copiii ştiu

Am auzit, într-un film american, o replică rostită de nişte copii, ce făceau o vizită la Capitoliu:

„People’s government, led by the people, for the people”  –

„Guvernul poporului, condus de popor, pentru popor!”

Ce naiba or fi vrut să spună?

Cred că şi distinşii noştri conducători au aceeaşi nedumerire.

P.S. Nu era un film S.F.

Aţi modelat vreodată…?

Aţi modelat, vreodată, cu degetele, un vis? Nu-i aşa că l-aţi simţit pulsând în căuşul palmei? Ştiţi de ce? Pentru că şi visele au emoţii. Emoţia de a nu ne dezamăgi. Aşa-i că, după ce i-aţi dat formă, l-aţi ascuns într-un ungher al sufletului, fără  să-l mângâiaţi, măcar o dată, de teamă să nu-l striviţi?

Se cheamă că suntem ucigaşi de vise?

Dacă naştem un vis, avem obligaţia să-l facem să traiască? Dacă nu reuşim, se cheamă că suntem ucigaşi de vise? Cine pronunţă sentinţa? În apărare, putem chema, în solidar, pe mama, pe tata, pe iubit/ă, pe vecina de la doi, pe Dumnezeu sau vreun demiurg? Putem fi condamnaţi şi în contumacie?

Aţi aprins, vreodată, o lumânare pentru un vis neîmplinit? O exista, măcar, un rai al viselor/visurilor?

Cum ar fi, dacă…?

Exerciţiu de imaginaţie:

Spital de stat din România, din zilele noastre. Medicul îşi cheamă rezidenţii şi asistentele şi le spune:
-Pacienta X, de la rezerva 2, nu mai are mult de trăit. Aveţi grijă să nu-i lipsească nimic.

Era acelaşi medic ce reuşise să-i prelungească viaţa cu încă patru ani, când alţii îi mai pronosticaseră cel mult 4 luni.

Deci, cum ar fi, dacă…?

„De ce să-mi fie ruşine, dobitocule?”

Cum nu ştiţi cine sunt vinovaţii?

Mămicile care au născut prematur. Ele sunt vinovate. Dacă ar fi născut la termen, nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau dacă ar fi născut pe la vreo clinică din străinătate… Cinic, nu? Criminal de cinic. Dar cine aţi vrea să fie vinovaţi: preşedintele, premierul (apropo, nu au avut nimic de spus, nu?), miniştrii, personalul medical? Să fim serioşi. Nu aşa funcţionează? Vinovate, în ţara asta, sunt, invariabil, victimele.  Ei, conducătorii iubiţi, au fost destul de clari: medici, profesori şi, în general, voi, români, nu vă convine, plecaţi! Aţi ales să rămâneţi, sunteţi vinovaţi pentru tot ce vi se întâmplă. Aşa că „ciocul mic, că noi suntem la putere, acum!” Parcă aşa era, nu? Cum spuneam şi pe blogul Gabrielei, oare ce ar trebui să se mai întâmple ca lucrurile să se schimbe sau, măcar, să ieşim din amorţeală? Oare, pe ei, ce mama dracului, i-ar putea determina să-şi mişte fundurile, guşile şi burţile nesimţite şi să renunţe la tupeul imens, la îngâmfarea şi nepăsarea crase cu care ne tratează şi să înceapă să-şi facă datoria?

Viaţa în România seamănă, din ce în ce mai mult, cu pariul  la ruleta rusească. 😦

 

 

Hai, că asta mi-a plăcut… :)

Deşi n-am înţeles-o. Ca de obicei, veţi spune. 🙂 Ce să fac, dacă aşa sunt eu, „neînţelegătoare”? 🙂

Vorba lui Andrei,  „de pe google adunate….”.  Dar să vă spun despre ce este vorba.  Uitându-mă la cuvintele care i-au condus pe unii şi pe alţii, pe blogul meu, am găsit şi „poezi ptr copii 34 ani” – două căutări.  Desigur, „poezii” scris, după cum vedeţi  „poezi”. Ei, dar ce mai contează un „i” în vremurile astea, nu? Pierd oamenii atâtea, d’apoi un „i” insignifiant. Dragilor,  care aţi pierdut „i-ul”, poate vă ajută un articol pe care l-am publicat cu ceva vreme în urmă. Îl găsiţi aici: https://noaptebunacopii.wordpress.com/2010/03/18/unu-doi-trei…-cati-sa-fie-cati-sa-fie/.

Aşaaa şi acum să revenim. Că spuneam că nu am înţeles: ce este cu „…pt. copii 34 ani”? Adică, se căutau poezii pentru copii de 34 de ani, sau, poate, poezii pentru copii de acum 34 de ani, sau…? Hmmm… Oricum aş întoarce-o, nu înţeleg. Şi au fost două căutări, cu acelaşi motor de căutare. Voi ce înţelegeţi din asta? Nu de alta, dar „să nu mor proastă”, vorba unui banc. 🙂

Mi-aş da cu părerea, dar nu mă risc, pentru că nu se merită (sic!)

Nu am să înţeleg, niciodată, de ce oamenii preferă să spună: „îmi dau cu părerea”, în loc de „îmi spun părerea„, „nu mă risc să…”, în loc de „nu risc să…” şi „nu se merită să…”, în loc de „nu merită să….”.

Înţeleg că primele două nu sunt nici, măcar, greşite, din punct de vedere semantic (se pare că „a se merita” este o formă învechită a verbului „a merita”). Dar, corecte sau nu, sunt în maaare trend, iar eu le urăsc!!!!!! Sună atât de urât, de neromâneşte, din punctul meu de vedere.

Voi ce părere aveţi?

Am lăsat lista deschisă: dacă aveţi de adăugat, nu vă sfiiţi! 🙂

When that my dark ego…

Fani sau nu, bărbaţi sau femei, sensibili sau mai puţin, cu toţii am fost şocaţi de sinuciderea Mădălinei Manole. Se caută răspunsuri, se umblă prin unghere ascunse, se arată cu degetul, se plânge, se spun rugăciuni, se aprind lumânări, se cer moşteniri… Dincolo de toate acestea, dincolo de şocul pe care l-am simţit, la rându-mi, la aflarea veştii, mă interesează drama omului Magda Mircea şi a omului, în general.

Cu toţii avem cimitire în suflet, cu toţii cărăm cruci în spate, cu toţii ne-am gândit, la un moment dat, la moarte, într-un fel sau altul. Câţi dintre noi nu au spus, cândva: „până aici. mai bine…” sau „nu mai pot, am ajuns la capăt de drum.” Şi, totuşi, cineva, ceva  ne-a făcut să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Dar, cât de vulnerabilă este graniţa dintre raţiune şi nonraţiune, cât de uşor intră sufletul în eclipsă totală de speranţă, de voinţă de a trăi,  cât de uşor se produce declicul? Cât de uşor ceaţa învăluie totul într-atât, încât ce era mai important în viaţa până în acel moment – copii, soţ, familie, în general, prieteni, etc. – trece în plan secund, ba, mai mult, îi vrem pedepsiţi, chiar?

Cât durează până acel „eu” – cel adormit, ascuns – „that my dark ego” – îl omoară pe celălalt „eu” şi, mai ales, ce-i dă această putere de anihilare a tot ce însemnă „viaţă”? Când nu mai pot coexista şi se deschide abisul?

Există un destin?

Încă mă întreb când cele două „Mădăline” au devenit duşmani. Aparent, această femeie avea tot ce-şi poate dori un om. Se pare, însă, că deşi aproape şi-a anunţat sfârşitul „în gura mare”, familia şi prietenii, dar, mai ales, familia – au pus, mai presus de viaţa ei, convenţionalismul, faima, orice altceva.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte întrebări. Cât de atenţi sunt cei de lângă noi la trăirile noastre, cât de atenţi suntem noi la trăirile celor de lângă noi?