Arhive pe categorii: călătorii

D’ale lui Victor…


De kiki, de miki…

Ieri, îl întreb pe Victor ceva de genul „… de ce nu ai făcut…?”, la care el îmi răspunde prompt:
– De kiki, de miki, de 3 lei ridichi.
Înainte să mai apuc a spune ceva, adaugă:
– Cu TVA, că, altfel, ar fi prea ieftine…

Victor, cavaler Jedi…

De ceva vreme, i-a intrat în cap fiului meu că este cavaler Jedi. Evident că şi mie îmi convine, că plusez cât pot: un cavaler jedi face asta, nu face ailaltă, ştiţi voi cum e… Ei, dar un cavaler Jedi nu este un cavaler adevărat dacă nu are momente de meditaţie şi concentrare. Într-unul din astfel de momente, ieri, în maşină, când ne întorceam acasă de la bunici, se aşează în poziţia „lotus” şi începe concentrarea. Stă ce stă, după care schimbă poziţia mânuţelor a „rugăciune”, se concentrează ce se concentrează, după care îl aud: „Gata, m-am plictisit! Ce e aia să te concentrezi într-un spaţiu închis?!”

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria copil, copilărie, călătorii, D'ale lui Victor, de suflet...

O altfel de zi…


Aşa cum stabiliserăm, ieri am fost la Valea Plopului. Am reuşit, în cele câteva zile de campanie, să strângem donaţii, începând de la haine şi încălţăminte (pt. nou născuţi, copii, adolescenţi, adulţi), jucării, până la detergenţi, prosoape, hârtie igienică, vase, mâncare (ulei, făină, zahăr, mazăre, orez, pastă de tomate, paste făinoase, stafide, alune, fructe, bomboane de pom, esenţe, drojdie, biscuiţi, etc.) Noi, echipa Onete – Victor (băieţelul meu), George (soţul meu), Marilena (cumnata mea) şi eu – vă mulţumim, din suflet, celor care aţi participat la această acţiune: Marian Cruceru (un foarte bun prieten, pe care l-am „câştigat” datorită blogului, ce  nu locuieşte în ţară, nu mă cunoaşte personal, dar care mi-a trimis o sumă de bani, pentru această cauză – mulţumesc pentru încredere, Marian), precum şi tuturor colegilor cumnatei mele, de la Institutul de Biologie Bucureşti (ale căror nume nu le-am aflat, din păcate. Ştiu doar numele doamnei care a organizat strângerea de lucruri, în cadrul instituţiei – Cristina Mihalcea şi, absolut întâmplător, am mai aflat un nume: Carmen Voichiţă.) În situaţia în care voi mai afla şi altele, voi face un update acestui articol.

Ajunşi la Valea Plopului, am găsit sute de copii, de toate vârstele şi nu numai. Era o mare agitaţie, întrucât, spre bucuria noastră, veniseră foarte mulţi alţi oameni cu diferite donaţii, iar copiii erau implicaţi în preluarea şi depozitarea cadourilor primite. Privindu-i, le puteai citi viaţa pe chipuri. Indiferent de vârstă, toţi aveau aceeaşi expresie, aceeaşi privire mirată, suferindă, de neîncredere, parcă. Aveau aceleaşi trăsături înăsprite, care le dădeau un aer de îmbătrânire precoce. Acum erau veseli şi se implicaseră în acest du-te- vino al căratului. Unul dintre ei a venit la Victor şi i-a oferit sania să se plimbe cu ea. Un grup de tineri venise să-i colinde şi să se lase colindat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După ce am descărcat maşina, am fost conduşi într-una dintre casele în care locuiesc aceşti copii, pentru a vedea camerele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar ce m-a impresionat până la lacrimi, a fost o întâmplare din camera celor mai mici dintre copii. Chiar la intrarea în cameră, într-un pătuţ, era un băieţel ce, aveam să aflu, are un anişor. Când însoţitoarea noastră a intrat în cameră, a întins mâinile pentru a fi luat în braţe. În acel moment, am intrat şi eu, iar micuţul aproape că mi s-a aruncat în braţe, din pătuţ, râzând şi bucurându-se de parcă ar fi văzut-o pe mama lui. Cum, la început am ezitat în a-l lua în braţe – pentru că nu ştiam dacă am voie şi, în plus, eram foarte rece, venind de afară – copilul s-a agăţat de mine şi, evident că, în clipa aceea, nu am mai rezistat şi l-am strâns la piept. Mi-a sfâşiat sufletul. Aş fi vrut să-l pot lua cu mine. Ca toţi ceilalţi, are o poveste tristă, dar nu am primit permisiunea să o fac publică. Aşa cum  nici poze cu el nu pot posta. Voi folosi doar una, în care nu i se vede faţa. 

 

 

 

 

 

 

Aici, tocmai repeta „tic-tac”, după mine. Când, cu greu, m-am putut dezlipi de el, nu mai voia să plece din braţele mele. O parte a sufletului meu a rămas acolo, la băieţelul acela cu ochii mari, migdalaţi şi cu un zâmbet cât tot universul, care mi-a dăruit, într-o clipă, cea mai pură şi necondiţionată îmbrăţişare. Mă voi întreba mereu ce face şi pe unde este. Oricum, îl voi mai vizita, cu siguranţă. Simt că face parte, cumva, din viaţa mea.

Cam asta a fost prima noastră vizită la Valea Plopului. Ne vom mai întoarce, pentru că, aşa cum ni s-a spus, vieţuiesc acolo 328 de suflete, care au nevoie, zilnic, să fie întreţinute.

Aşa arăta maşina când am plecat spre copii:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi aşa, când am plecat de acolo:

Am lăsat în urmă, o altfel de lume,  într-o altfel de zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Notă: Fotografiile au fost realizate de către soţul meu, George Onete. )

 

 

38 comentarii

Din categoria campanie, copil, copilărie, călătorii, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet...

D’ale lui Victor…


gânduri

– Mami, pe noi nu o să ne despartă nimic, niciodată. Ştii de ce?
– De ce, puiule?
– Pentru că vom avea cu noi, peste tot, iubirea. Dragostea e totul, nu-i aşa mami?

„adorabilităţi”

Îl drăgăleam, aseară, pe Victor şi-i spuneam ce înseamnă el pentru mine, cât îmi este de drag, cum este el de bun şi cuminte, etc. etc.
– Şi sunt şi şmecher, mami? mă întreabă el.
– Nu eşti şmecher, eşti obrăznicuţ, câteodată.
– Nu sunt obraznic, mami, sunt adorabil!!!

planuri de viitor

– Mami, să ştii că, atunci când voi fi mare, îmi voi cumpăra o navă şi voi pleca pe lună!

50 comentarii

Din categoria copil, copilărie, călătorii, D'ale lui Victor, de suflet...

Domnu’ Trandafir şi căţeii noştri


El este Domnu’ Trandafir (Trandafirache):

TrandafiracheTot Trandafirache

Iar ei sunt „căţeii” noştri:

De ce i-am numit aşa? Pentru că sunt jucăuşi şi mâncăcioşi, ca nişte căţeluşi. Nu poţi trece prin faţa acvariului, că se şi strâng grămadă, lângă geam şi cerşesc mâncare. Problema este că, dacă mănâncă prea mult, se îmbolnăvesc de bulimie şi mor. Aşa că ignorăm foamea lor perpetuă, având rezervate doar 3 mese pe zi. 🙂

Revenind la domnu’ Trandafir, este un copăcel foarte drag sufletului nostru, pe care l-am primit cadou, de la o fostă colegă de serviciu, acum 14 ani. Ne-a urmat peste tot, în toate oraşele şi casele în care am stat în gazdă, până a avea casa noastră. Ne-a fost fidel şi i-am fost fideli. Noi îl îngrijim şi-l iubim, iar el ne răsplăteşte cu zâmbete roşii. Acestea sunt primele flori de când l-am adus în casă, de afară, de pe balcon. Mai sunt şi alţi boboci care stau să înflorească. Îi pândim zilnic. 🙂 Acesta este Trandafirache al nostru, martor şi la bunele şi la mai puţin bunele din viaţa noastră.
Împart cu voi zâmbetele lui roşii.

 

 

 

33 comentarii

Din categoria călătorii, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri

Relaxare la domeniul Mogoşoaia


La aproximativ 14 km. de Bucureşti, spre Târgovişte, se află situat Palatul Mogoşoaia, în comuna cu acelaşi nume. Acolo, ne-am hotărât să mergem ieri, pentru puţină relaxare, dată, atât de frumuseţea locului, cât şi de încărcătura sa istorică. O plimbare prin vastul domeniu îţi umple sufletul de linişte (în ciuda faptului că este plin de turişti), de pioşenie, de nostalgie, te face să te întrebi: „Ce-ar fi fost dacă…?” Mie îmi dă, întotdeauna, o stare de bine locul acela. Construcţia Palatului Mogoşoaia a fost finalizată, se pare, la data de 20 septembrie 1702, de către Constantin Brâncoveanu, pentru cel de-al doilea fiu al său, Ştefan, aşa cum reiese din pisania existentă în foişorul de pe latura de răsărit a palatului, prinsă în zid deasupra uşii din pridvor: „Acest palat den temelie iaste zidit şi infrumuseţat de preluminatul înaltatul Domn Io Costandin Basarab voevod, dăruit şi dat la al doilea lui fiu, lui Ştefan Brăncoveanu moştenire ohabnică săvârşind acest frumos lăcaş la anul de la Hs 1702, meseta [luna] septemvrie 20”. Palatul a fost construit în stil brâncovenesc, îmbinând elemente de arhitectură şi decoraţie bizantină şi de renaştere italiană, cu cele specifice munteneşti. Odată cu sfârşitul tragic al domniei lui Brâncoveanu (prin executarea domnitorului şi a celor cinci fii ai săi, la Stambul), palatul ajunge a fi devastat, jefuit şi transformat în han turcesc, arhitectura sa având de suferit din cauza cotropirilor otomane din sec. al XVIII-lea. În secolul al IX-lea, domeniul va fi cumpărat de familia Bibescu, descendentă a Brâncovenilor, sub a căror îngrijire, meşteri francezi şi germani readuc palatul la forma şi faima de altădată, tot acum fiind construită Vila Elchingen, de către prinţul Nicolae Bibescu (1830-1890) pentru soţia sa, principesa Helene Ney d’Elchingen. Între anii 1890-1911, domeniul va trece în proprietatea fiicei lui Nicolae Bibescu, Marie Nicole Bibescu. De la aceasta, îl cumpără prinţul George Bibescu, verişorul său, care, în anul 1912, îl dăruieşte soţiei sale, poeta (scriitoarea) Martha Bibescu, în faţa căreia, încearcă, astfel, să-şi răscumpere „păcatele” legate de nenumăratele sale infidelităţi. Martha Bibescu a fost fiica lui Ion Lahovary, ministru de externe şi ambasador al Romaniei la Paris şi a Smarandei Mavrocordat. Aceasta a refăcut Palatul, aducându-i o serie de modificări, ceea ce a dus la schimbarea formei sale iniţiale, lucrările fiind coordonate de către arhicteţii Domenico Rupolo şi G.M.Cantacuzino. Vila Elchingen a devenit loc de întâlnire pentru cercurile sale culturale. Despre Martha Bibescu, Marcel Proust, pe care l-a cunoscut datorită cumnatului ei, Antoine Bibescu, cu care era prieten din copilărie, avea să spună: „Sunteţi nu numai un splendid scriitor, prinţesă, dar şi un sculptor al cuvintelor, un muzician, un sipet plin cu parfumuri, un poet.” La 6 martie 1945, după instalarea guvernului comunist al lui Petru Groza, din dorinţa de a salva ansamblul de la Mogosoaia, Martha Bibescu cere includerea lui pe lista monumentelor istorice şi-l donează statului cu scopul de a fi destinat activitaţilor culturale. Astfel, până în anii 80, aici a funcţionat Muzeul Artei şi Arhitecturii Brancoveneşti, iar Vila Elchingen a devenit Casa de Creaţie a Scriitorilor. Din 1993, luând naştere Centrul Cultural Naţional Mogoşoaia, domeniul intră în restaurare, aici desfăşurându-se programe şi proiecte cultural-artistice. Curtea interioară include, pe lângă palat şi alte constructii: cuhnia, arhonderia, gheţăria, iar, în parc, monumentul funerar al familiei Bibescu: Nicolae şi Elena, George si Marie Henriette, principii Mihai şi George Basarab Brancoveanu, aviatori, morţi amândoi, în primul război mondial, de foarte tineri, la numai 22 de ani. Actualmente, se pare că domeniul, în marea sa majoritate, este revendicat de către urmaşii Marthei Bibescu, fraţii Christopher John Ghika, cetăţean britanic, şi sora lui, Jean Valentine Louise Ghika-Comanesti, conform ziare.com.

Cam asta este o foarte scurtă istorie a domeniului Mogoşoaia. Iată şi câteva fotografii, inclusiv cu noi. 🙂
Poarta spre Palat
Palatul
Palatul - vedere de ansamblu
Detaliu
Grădina, sub formă de labirint
Coloana de lângă lac
Monument funarar - familia Bibescu
Mormintele principilor Mihai şi George Basarab Brancoveanu
Placă funerară"Carte" funerară
Lacul de pe domeniuŞi soarele iubeşte acest loc

Băieţii meiAmor, mare amorVictor şi frunzele
Eu şi VictorDoar euFăara titlu

Când am plecat, discutam cu soţul meu cât de mult mi-ar plăcea să mă pot întoarce în timp şi să fiu martora vieţii acestui Palat. Sau cum ar fi fost, pentru ţara noastră, dacă acele vremuri nu ar fi apus.

UPDATE: După ce vă veţi fi plimbat, nu uitaţi, vă rog şi de hap-uri, de fapt de voturile pentru ele, aici, la Călin acasă. O puteţi face până luni, 15 noiembrie, sfârşitul zilei, spune gazda. Se pot vota 4 texte. Deci, dacă vă plac ale mele, pe lângă ele, mai puteţi vota 2. (de ex., pe ale lui Victor sau Bogdan, sau ale amândurora ). Dacă nu, găsiţi voi 4 să vă placă. Eu, ca de obicei, mă înclin şi vă pup. Cu drag.

47 comentarii

Din categoria călătorii, de suflet..., diverse, gânduri

Cu oameni, printre oameni, despre oameni


În week-end, am fost la Obârşia Lotrului.  Despre loc, vă voi povesti altă dată. Vreau, acum, să redau două întâmplări cu oameni, despre oameni, pe care le-am trăit la un interval de câteva ore, două întâmplări despre două categorii opuse de oameni: cei înveninaţi, răi, în mod gratuit, intoleranţi, nesimţiţi,  şi cei care ar face orice să dea o mână de ajutor.

Totul a început după ce am ajuns la locul de campare (ştiţi: varianta „cortul” 🙂  ). Am tot căutat un loc unde să nu fie nici prea aglomerat, dar nici unde să fim singurii. În fine, după ce am tot căutat – pentru că erau foarte aglomerate locurile de campare – am găsit locul perfect. Cel puţin, aşa am crezut. Pădure de brazi, râu, loc pentru campat – chiar părea perfect. Mai erau acolo, două grupuri: unul de tineri din Cluj şi Bistriţa Năsăud, cu trei corturi şi încă o familie din Vâlcea: părinţii şi trei tineri  – o d-şoară şi doi d-şori, cu vârste între 20 şi 30 de ani. Care îşi împrăştiaseră lucrurile într-un mod dezordonat, fără să dea de înţeles cam ce „areal” vor să ocupe şi care nu montaseră niciun cort. Ceea ce ne-a făcut să presupunem că, dacă nu o facuseră, deşi era ora 17,  aproape şi după lucrurile împrăştiate, erau de ceva vreme acolo, nici nu o vor face, deci veniseră doar la „iarbă verde”, urmând să plece. Acesta, precum şi faptul că, lângă, erau două indicatoare care anunţau „proprietate privată” (deşi nu era niciun loc îngrădit şi nici ţăruşi sau alte semne de limită de proprietate, pentru a-ţi da seama cât se întindea  suprafaţa privată) ne-au făcut să ne aşezăm lângă familia vâlceană, la o distanţă decentă, am presupus noi. Toţi citeau câte ceva. Chiar ne-am bucurat că nu am „dat” peste nişte manelişti. Cel puţin, nu aparent. Dar cine a zis că aparenţele înşeală? Că tare deştept trebuie să fi fost!

Mă rog, am început să descărcăm bagajele de la maşină şi să întindem corturile. Victor a început să se joace şi pentru că nu o făcea chiar în şoaptă, aveam grijă să-i mai temperez entuziasmul (deşi, la naiba, eram la pădure şi era momentul lui de „descătuşare”), pentru a nu deranja. La un moment dat, am surprins nişte priviri de-a dreptul ucigătoare din partea doamnei  familiei lângă care am avut proasta inspiraţie să ne aşezăm. Deşi sunt foarte sensibilă la reacţiile celor din jur, am sperat că m-am înşelat. După instalare, fratele meu merge şi îi roagă să ne spună pe care dintre cele două vatre de foc  (pentru că se înşiraseră între cele două locuri pentru făcut focul existente pe locul cu pricina), au ales-o.

Ei şi s-a dezlănţuit furtuna!!!!!!!  A început big mother să ţipe la noi, secondată de d-şoara fiică, instalată la vre0 câţiva metri distanţă şi de unul dintre cavaleri, că suntem nişte nesimţiţi, nişte prost crescuţi, că i-am invadat şi-i deranjăm, că ne-am pus în capul lor, că, de când am venit, am făcut scandal – referire la Victor, care se juca, aruncând un cerc – că ei vor intimitate, că îşi vor întinde şi ei cortul  şi multe, multe astfel de replici care ne-au lăsat „mască”. Pe moment, nu am putut reacţiona, pentru că nu ne dădeam seama dacă este o glumă proastă sau nu. Am încercat să le spunem că nu asta a fost intenţia, că am presupus că nu vor rămâne acolo – nevăzând niciun cort  şi că, în fond şi la urma urmei, este un loc public, dar că, chiar şi aşa, dacă ar fi fost ei atât de bine crescuţi, pe cât se autoproclamau, dacă ne-ar fi spus, politicos, că ne roagă să găsim un alt loc, pentru că vor să „stăpânească” singuri acolo,   pe cuvânt de onoare, am fi făcut-o. Capul familiei încerca să-şi tempereze nebunii şi recunosc că l-am compătimit pentru familia pe care o avea. Până la urmă, ne-am mutat de acolo, spre sau pe „proprietatea privată” de lângă, neavând, după cum spuneam, nicio coordonată a limitelor acelei proprietăţi. Acum regret sincer – chiar dacă asta nu mă onorează – că nu am fost mai agresivi verbal – că ar fi trebuit să-i gratulăm după merite – şi că ne-am mutat. Dar, desigur, urăsc scandalurile, situaţiile de gen, pe de altă parte, însă, sunt sătulă de cei care se hrănesc cu propriul venin şi şi-l împrăştie în oricine se nimereşte, de răutăţi gratuite şi tupeu întinse la maxim. Am devenit alergică. Recunosc că încă nu ştiu cum să reacţionez în faţa unor astfel de oameni. Bineînţeles că, la maxim două ore după incident, după ce şi-au îngurgitat micii, au plecat, neexistând, aşa cum bănuiserăm, nici cea mai mică intenţie de a rămâne acolo.

Cea de-a două întâmplare avea să fie bomboana de pe colivă. Toţi ai mei s-au dus la râu, iar eu am rămas lângă cort, savurând o cafea şi uitându-mă spre stradă, încercând, încă, să diger întâmplarea cu „vâlcenii mei”.

Când, la un moment dat, văd o maşină zburând, pur şi simplu, de pe stradă, făcând zig-zag-uri pe marginea şanţului ce se afla lângă drum, cu partea laterală dreaptă, scoţând scântei la impactul cu solul şi sfârşind, în final, în şanţ, pe toate roţile. Nu vă pot descrie ce am simţit în momentul acela! 😦 Eram în transă, dar am înşfăcat telefonul şi am zbughit-o spre accident, rugându-mă să nu fie nimeni rănit. La fel au făcut şi vecinii noştri – tinerii cu corturile de lângă noi. Slavă Domnului, că, în afară de şoc, ocupanţii maşinii – o mamă şi doi băieţi – dintre care unul fusese cel de la volan, nu păţiseră nimic.  S-au oprit şi două maşini din trafic şi ne-am mobilizat cu toţii să vedem cu ce îi putem ajuta. Erau din Bacău, veneau de la Mănăstirea Cozia şi se îndreptau spre Haţeg.   Bărbaţii au încercat să scoată maşina din şant, lucru de-a dreptul imposibil şi care, oricum nu ar fi ajutat, pentru că avea roata din faţă dreapta ruptă, cu totul. Mă rog, au urmat telefoane la firmele de asistenţă rutieră, la cunoscuţi, pentru ca oamenii să-ţi poată lua maşina de acolo. Între timp, am încercat să-i facem să treacă peste şoc, să le oferim orice ar fi ajutat. Erau de-a dreptul jenaţi că „ne deranjaserăm” pentru ei. Nu-mi venea să cred. Oamenii aştia, care trecuseră printr-un accident, ce putea avea urmări tragice, se simţeau jenaţi că noi, ceilalţi, „ne-am deranjat” să-i ajutăm, iar ceilalţi…

Şi ar mai fi şi o altă povestioară, să zicem. Tinerii cu corturile, de lângă noi,  ne-au rugat să le împrumutăm un vas de fiert apă – şi, nu numai că am făcut-o din toată inima, dar le-am dat şi butelioara noastră, să nu se chinuie să fiarbă pe grătar – când au venit să restituie obiectele împrumutate, au adus, ca să ne „omenească” (să ne mulţumească)- cum s-a exprimat unul dintre ei şi tare mi-a plăcut cum a sunat (pe de altă parte, mi-a adus aminte de bunica mea, care-l folosea şi ea) un pahar de vin de casă, extrem, extrem de bun. 🙂

Trageţi voi singuri concluziile.

17 comentarii

Din categoria călătorii, de suflet..., eveniment, gânduri

Liberă, la mare….


Liberă, nu. 🙂 La mare, da. La a noastră, nu la a lor. Iniţial, am vrut la a lor. Dar, până la urmă, ne-am hotărât să mergem la Vama Veche.

Aşa că, din turnul unui castel de nisip, vă trimit, pe-o aripă de vânt – singura pe care am prins-o că, altfel, căldură mare, mon cher, căldură mare! –  câte-un colier de scoici, două-trei boabe de nisip strălucitor, un răsărit de soare şi vreo două valuri de mare  limpede  şi mulţi, mulţi pupici. Deocamdată. O să revin şi cu poze, când voi ajunge acasă. Vreţi şi cu nuduri? 😛

21 comentarii

Din categoria călătorii, de suflet..., prietenie