Arhive pe etichete: prieten

Necunoscutul – partea a II-a


Zarva din juru-i l-a făcut să se ridice de la masă şi să meargă spre locul în care se strânseseră şi ceilalţi. O văzu căzută. Faţa-i frumoasă era ireal de palidă, iar părul îi încadra chipul într-un mod care-l făcu să-şi simtă inima bătând cu putere.
– A sunat cineva la 112? întrebă speriat, în timp ce se pregătea s-o facă el însuşi.
– Da, am sunat de vreo două ori, îi răspunse cineva. Ni s-a spus că salvarea este pe drum.
El se aplecă, îi luă mâna şi-i căută pulsul. Il simţi, abia perceptibil, ca pe o bătaie de aripi de fluture. Se simţea neajutorat. Îi rugă pe ceilalţi să se îndepărteze, îi şterse fruntea cu apa rece adusă de la bar şi sună din nou la salvare. I se spuse că salvarea ce pornise spre ei a plecat spre un alt caz grav: al unui copil cu convulsii, dar se va trimite o alta. Nu mai stătu pe gânduri. O ridică în braţe şi o duse la maşina sa. Prietenul lui îl urmă. Porniră în trombă spre spital.
Adormise pe scaun şi-l dureau toate oasele. Privi spre pat. Ea încă dormea. Nu mai era atât de albă la faţă, dar chipu-i păstra, totuşi, o paloare aproape angelică. În braţul drept avea o branulă, ce era conectată la o perfuzie. Privi cum curge lichidul, picătură cu picătură şi se gândi la cât de fragilă şi de ciudată poate fi viaţa. Trebuia să afle despre ce este vorba. Oare când l-o putea întâlni pe doctor? În acel moment, îşi dădu seama că familia ei, cu siguranţă, o caută îngrijorată. Poate soţul ei… şi privirea îi căzu pe inelarul mâinii stângi, împodobit de un inel subţire cu piatră albastră. O fi căsătorită? se surprinse întrebându-se. O văzu deschizând ochii şi uitându-se mirată în juru-i. Se apropie de ea şi-i zâmbi. “Oh, iar zâmbetul acela!” gândi ea. “Ce caută el, aici? Dar eu?” Vru să se ridice, dar simţi o durere în braţ şi se lăsă înapoi pe pernă.
– Ce căutăm aici? Şi, mai ales, cum de eşti tu aici?
– Nu-ţi aminteşti? Ai leşinat aseară, în clubul acela…
– Am leşinat, spui. Şi tu? Ai leşinat şi tu?
– Aha, dacă ai chef de glumă, înseamnă că eşti bine, râse el.
Ea nu înţelegea nimic. Îşi amintea că se ridicase de la masă, vrând să plece şi că, la un moment dat, a simţit că se sufocă. Dar tot nu-şi explica prezenţa lui. Nu se cunoşteau. Da, ea îl plăcea, dar …
– Ştii? începu el, dar fu întrerupt de intrarea medicului. Se ridică şi ieşi, promiţându-i că se va întoarce imediat ce se va putea.
– Bună dimineaţa, Andrada! Cum eşti?
– Adrian, tu eşti? Adrian Săvulescu?! O, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Tu eşti medicul meu?
– Eu sunt, Andrada! Să înţeleg că nu m-am schimbat prea mult? zâmbi fostul ei coleg de liceu. Eram de gardă aseară când te-a adus… când ai fost adusă.
– Dar tipul care era cu mine, ce caută aici?
– Cum ce caută? El te-a adus cu maşina. Nu ştii cine e?
Andrada roşi.
– Nu. Dar, spune-mi, te rog, ce am păţit?
– Ai mai avut astfel de stări până acum?
– Nu. Ameţeli, da şi stări acute de oboseală. Dar, de leşinat, nu mi s-a mai întâmplat. Ce am? Îl privi neliniştită.
– Trebuie să facem analizele sângelui şi nu numai. Vei merge şi la cardiologie şi oriunde va mai fi nevoie, în funcţie de rezultatele analizelor primare. Stai liniştită, eşti pe mâini bune. Şi o mângâie pe păr. Ştii că am fost îndrăgostit de tine, nu-i aşa?
Andrada se uită cu ochii mari la el şi izbucni în râs:
– Tu, îndrăgostit de mine? Şi cu Ioana cum rămâne?
– Eram prea timid să ţi-o spun. Ioana a devenit iubita mea în clasa a 12-a, ştii bine. Şi asta pentru că ea a fost mai îndrăzneaţă. Nu te preface că nu ştii. Eram cinci băieţi în clasă şi toţi te plăceam. Dar tu ne tratai ca pe fraţii tăi. Parcă nici nu te-ar fi interesat băieţii, aşa te purtai.
“De-ai şti tu, Adriane…, gândi ea, cât eram de nesigură pe mine şi cât de urâtă mă credeam. Nici prin minte nu-mi trecea că cineva s-ar putea îndrăgosti de mine!”
– Cum de mai eşti în ţară? continuă Andrada cu voce tare. Parcă auzisem că ai fi plecat în Franţa.
– Da, am fost plecat cu o bursă. Deocamdată, m-am întors. Sunt medic rezident. Sper să nu fiu nevoit să plec definitiv, deşi… după cum merg treburile… Bun, acum te las. Am completat foaia cu tot ce va trebui să faci. Să fii cuminte, da? Ne vom revedea curând.
– Mulţumesc, Adrian. Nici nu ştii cât mă bucur că te-am văzut! Ce chestie! Stăm în acelaşi oraş şi să nu ne întâlnim nici măcar o dată în atâţia ani.
– Ei, toate au o cauză şi-un scop în viaţă, nu-i aşa? Şi zici că nu-l cunoşti pe cel care te-a adus?
– Nu.
– Bine. Ai grijă: sunt cu ochii pe tine!
– Am înţeles, domnu doctor!
Râseră amândoi. Ca în vremurile de altădată, când împărţeau acelaşi sandviş.

Va urma. Prima parte, aici.

Capitolul III

28 comentarii

Din categoria poveşti, proză, remember

De suflet… La mulţi ani!


Sunt lucruri ce nu pot  fi cuantificate. Cum ar fi sufletul şi gândurile unui prieten. S-au spus şi scris multe despre prietenie. Pentru mine, prietenia este ca o floare de colţ: creşte în locuri speciale, este rară, delicată, dar, în acelaşi timp, puternică – înfruntă gerul, arşiţa, zăpada, ploile, înălţimile… Fericiţi cei ce o primesc în dar! Eu sunt o fericită. Nu am niciun merit, sunt doar foarte norocoasă. Unul dintre oamenii frumoşi pe care i-am cunoscut şi pe care-l simt aproape îşi sărbătoreşte, astăzi, ziua de naştere. La mulţi ani, fată dragă! Să-ţi dea Dumnezeu, în continuare, o viaţă frumoasă, aşa ca sufletul tău! Te îmbrăţişez şi-ţi dăruiesc toată afecţiunea mea!

14 comentarii

Din categoria gânduri, La mulţi ani!

Cu prietenul… jos din pat


Cum vă spuneam aici, peste două săptămâni de la „noaptea furtunoasă” (merci, Marian 🙂 ), mă anunţă George că Raul vine din nou la Bucureşti. Hmmm! Acum, să nu mă înţelegeţi greşit, când nu-şi dă cu oţet pe el, mi-i foarte drag omul ăsta. No, cum să facem să-i spunem că, de data aceasta, ar fi bine să nu mai fie aşa de… prevenitor?
– Îi spui tu, te rog, să lase oţetul, aşa ca de la bărbat la bărbat? îi zic soţului meu.
–  Aaaa, nuuuu, zice el, îi spui tu, că pe mine se poate supăra, dar pe tine nu, îmi zice George. Ştiţi voi: pe sistemul „auzi, dă tu telefon lui x şi spune-i că….” sau „intră tu în magazin şi-ntreabă nu ştiu ce” sau „ai vorbit cu educatoarea lui Victor despre…? Nuuu, lasă că vorbeşti tu, data viitoare!” Măi, dar ce-ai? Când te-am luat aveai tot ce-ţi trebuia, te exprimai coerent, te făceai înţeles. Că doar nu eu te-am făcut să ajungi aşa!
În fine, tot pe mine cădea pocinogul. Şi, în plus, ne hotarâserăm să-l lăsăm pe el să doarmă în pat şi noi ne improvizaserăm un pat, pe jos, lângă calorifer – era iarnă. Bun. Acum, mă gândeam cum să-i spun finuţ lui Raul „un nu hotărât oţetului!”? Să pun un afiş pe uşa dormitorului: „intrarea murăturilor strict interzisă!„, nu numai că nu era finuţ, dar mă cam autocenzuram, la cât de „dulce” mi-s câteodată. „Ei, îmi zic, văzând şi făcând!”
Soseşte Raul, se face timpul de mers la culcare şi-i spun:
– Dacă nu vrei să dormi în balcon, fără oţet!
Nu-i aşa că am fost finuţă? Pe modelul „fii bărbată, Zoe!”
– Bă, uite, nu mai dau aşa mult ca data trecută, înmoi degetul şi-mi dau aşa, un pic, pe frunte! Şi face un semn ca de cruce, ca să-mi arate cât de „un pic!” Şi să ştii că mi-am adus oţet de acasă!
– Bravos, zic, da’ oţetul meu ce avu?
– A, nimic, dar am crezut că nu o să mai ai!
Acum, dacă omul era dependent de oţet, cine eram eu să mă opun?
– Ok, îi zic, dar un pic să fie, că, oricum, uite, vei dormi singur în pat şi noi pe jos.
– Nu, băi, nici nu mă gândesc să dormiţi voi pe jos, lasă că dorm eu!
Şi „după lupte seculare care au durat” câteva minute – că noi, nu, eu, ba noi, ba eu – l-am lăsat pe el.
Bun! Noapte bună, noapte bună!
După nici 5 minute, foşnete. După alte câteva, lovituri în calorifer. Şi iar foşnete. Şi iar coate şi „au, fir-ar dracului!”
– Raul, ce ai, nu poţi dormi?
– Nu, băi, nu pot!
– Dar ce ai, ţi-e rău?
– Nu, am sindromul lunii pline!
– Sindromul lunii pline, zici? Aha.
– Da, băi, lasă că o să vedeţi şi voi când o să ajungeţi la vârsta mea!
Este adevărat că la geam, zâmbea şăgalnic o lună plină şi că blestemul m-a ajuns înainte de a ajunge la vârsta lui.
Aşa a ţinut-o Raul toată noaptea, când foşnind, când lovindu-se de calorifer. Norocul meu că a doua zi era duminică.

46 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, diverse

În pat cu… prietenul


Abia ne mutaserăm în apartamentul nostru, după ani de chirie. Nu reuşisem să – zicem – mobilăm, decât dormitorul. Aveam o canapea extensibilă, cu bibliotecă deasupra, care, atunci când era întinsă, jumătate intra sub biblioteca respectivă, aşa ca sub un acoperiş. Are şi canapeaua asta, povestea ei. Bun. Prietenul nostru, să-i spunem Raul, a venit cu treburi în Bucureşti şi, cum nu avea unde să doarmă, firesc, l-am chemat la noi. Este un tip extraordinar şi suntem prieteni de 20 de ani, deşi e mai mare decât noi cu vreo 13-14 ani. Ajunge el la noi, era într-o joi seara. Acum, nu prea ştiam cum să dormim. Pe jos, ne-a fost jenă să-i spunem să doarmă, aşa că ne-am aşezat de-a latul în canapeaua cu acoperiş, astfel că jumătatea de sus era sub bibliotecă, jumătatea de jos, în afara ei şi chiar în afara patului, pe nişte scaune de bucătărie aranjate de mine, cu măiestrie, în continuarea culcuşului. Numai că Raul este un tip uşor ipohondru. A, am uitat să vă spun, că George îmi zice să dorm eu la mijloc, că el nu poate dormi lângă Raul, dacă, noaptea în somn, în loc să mă ia pe mine în braţe, îl ia pe el? Ok, zis  şi făcut. Numai că, aşa cum spuneam, Raul e uşor ipohondru deşi,  pare-se, are şi ceva probleme cardiace, aşa că, înainte de culcare mă întreabă:
-Adela, ai oţet?
– Am, zic, dar ce faci cu el?
– Păi, să înmoi un prosop ceva, să-l ţin pe frunte.
– Îu,  dar ce ai, ţi-e rău?
– Nu, dar aşa, preventiv.
Merg la bucătărie, îi dau oţetul, apoi mă întorc în pat. Se făcuse deja târziu şi, a doua zi dimineaţă, trebuia să merg la serviciu.
Măi şi veni aşa un miros de oţet, de ziceai că cineva punea murături. Şi, după miros, apăru şi Raul, înfăşurat tot în prosoape îmbibate. S-a aşezat liniştit în pat, ne-a spus noapte bună şi s-a culcat. Eu mă îngrămădesc cât pot în George şi încerc să adorm. Nicio şansă. Mă gazam cu fiecare minut care trecea. Până la urmă, nu ştiu cum, probabil că mă obişnuisem cu mirosul, aţipesc. Numai că îl apucă pe soţul meu un sforăit din ăla preluunnggggg şi pe mai multe note, ca un şuierat de tren în gară. Şi doar ce aud „buf, buf” şi, imediat, după:
– Băăăăăă, aşa se sforăie, că omori omu’!
George nu avea nicio treabă, se întoarce pe partea cealaltă, mormâie ceva şi adoame la loc. Raul, care, speriindu-se, a dat cu capul de „acoperişul” patului, mormăia, la rîndul lui:
„-Bă, mai sforăie omul, dar nici aşa. O face mai elegant, nu să-i sperie pe ăia de lângă el, de moarte. Păi degeaba mi-am dat eu cu oţet, că ia uite acum, mă doare inima!”
Mie îmi venea să-i arunc pe geam, pe amândoi. Într-un târziu, s-au liniştit spiritele, dar a sunat ceasul.
A doua zi la serviciu, cu nările îmbibate de oţet, cu cearcănele până la genunchi, eram ca un zombi.
A, şi prietenul nostru a revenit şi după două săptămâni.
Dar asta, în partea a doua. 😀

47 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse

Îţi mai aminteşti?


Mă dor cuvintele nespuse,
mă doare umbra lor de dor,
căci, fără să fi răsărit, sunt stele apuse
şi, fără să se fi născut, în suflet mor.

Mă doare frica oamenilor de-a spune „te iubesc”
şi goana lor, de zi cu zi, către niciunde
şi simt cum îngerii, plângând, privesc
cum lumea, tot mai mult, de sine, se ascunde.

Mi-e dor s-aud „îmi este dor”,
mi-e dor de un zâmbet fără etichetă,
mi-e dor de ţip, mi-e dor de mor
de o prietenie simplă, imperfectă.

Mi-e dor de un pahar cu vin, băut la ceas de seară,
cu un prieten drag, să depănăm poveşti,
să ne-amintim râzând, de cum eram odinioară,
iar timpul să stea-n loc. Îţi mai aminteşti?

10 comentarii

Din categoria poezii, prietenie