Creanga fermecată sau poveşti uimitoare din „Carpathian garden”

A fost odată, ca niciodată… Că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Nu. Greşit! Există acum, în anul 2011, o ţară minunată, locuită de oameni minunaţi  şi condusă de oameni şi mai minunaţi. Unde „sapă sapa locul, sare din pământ…” prostia. Nu, nu norocul! Pentru că am uitat să vă spun:  se pare că ţara despre care vă vorbesc este urmărită de un blestem, ce nu o lasă să fie o ţară normală. Într-o zi, o minunată doamnă, cu funcţie de conducere, a hotărât că e momentul ca „boborul” să afle  despre uimitoarele realizări ale lui Portocaliu Împărat şi ale curtenilor săi: „după lupte seculare care au durat cinci ani”, s-au finalizat 120 km. de cale ferată pe tronsonul Bucureşti-Sinaia. Şi cum era nevoie de surle şi trâmbiţe, s-a gândit „ministresa” să invite la o plimbare cu trenul o echipă de jurnalişti. Aşa că porniră-n zi de vară, până-n seară. Numai că, ce să vezi? Cum mergea el, trenul, aşa, pe şinele proaspăt reparate, nu are de lucru şi se defectează. Şi nu oriunde, ci la sistemul de frânare. Dacă în oricare altă ţară, din acel moment, trenul cu pricina ar fi fost retras din circulaţie, la noi, „şefii de la CFR”, „mări, se vorbiră/şi se sfătuiră” să repare trenul acolo, pe loc. Că, doar, românul se descurcă oriunde, oricum şi cu orice. Zis şi făcut! Se duce unul dintre ei la primul copac, rupe cu vitejie o creangă, o curăţă de frunze şi o pasează sprinten coechipierului ce se afla deja sub tren şi aştepta „înalta tehnologie” pentru a repara pocinogul. Dar, o fi salvând ea, frunza, România, ca brand de ţară, numai că, în acest caz, nu a fost de ajuns. Mai face un salt sprinţar şeful şi mai procură, cum numai el ştie,  o sfoară şi nişte scotch, astfel ca lucrarea să poată fi încheiată cu „succesuri”. Că trenul a rămas tot fără frâne şi că cei din el au fost expuşi pericolului, nu are nicio relevanţă. Important este că el şi-a putut continua drumul, întins, fără oprire.

Ştiţi voi vorba aceea: dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Numai că este de jale. Şi întâmplarea în sine, dar, mai ales, faptul că responsabilii cu această călătorie, au lăsat capul în jos, umili, au făcut pe dracu-n patru să „repare”, neavând curajul să-i spună „şefei” celei mari că trenul nu mai poate/nu mai trebuie să-şi continue drumul. Şi, mai mult decât atât, este de jale atitudinea doamnei ministru care, nu numai că a ascuns jurnaliştilor ce o însoţeau, care este situaţia, dar i-a şi pus, ulterior, la colţ, pentru că, în marea lor obrăznicie, au devoalat ceea ce s-a întâmplat.