L-am întrebat pe Dumnezeu:
– Doamne, de ce așa și nu altfel? De ce mâine sau cândva și nu acum? De ce înnorat și nu senin, de ce verde și nu albastru, de ce cald și nu rece, de ce buruieni și nu flori…? De ce..?
– Dacă toate ar fi așa cum vrei tu, ai mai sta de vorbă cu mine? Ai mai căuta înțelesuri? mi-a răspuns El. Și încă ceva: pe o mare prea lină, uiți să mai vâsleşti. Ori, de ce-ai mai ieșit în larg?
Arhive pe categorii: ce credeti?
O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață
Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.
Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.
În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.
Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.
Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.
Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!
Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…
De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.
Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…#clipadenesingurătate
De ce-uri
De ce divorțează șosetele? Și unde se duc, atunci când se duc? Oricâte și orice fel de eforturi aș face să le țin împreună, tot desperecheate le găsesc…
–––––––––––-
De ce discuțiile pot avea loc numai în centrul potecii? Oricâte bagaje ai duce-n spinare, tu cel ce vii pe potecă, „discutătorii” tot în centru stau. Un pas mai la stânga sau mai la dreapta ar compromite iremediabil bunătate de conversație…
–––––––––––-
De ce 10-20 de lei dați pe un pachet de țigări sunt o nimica toată, dar când să fie donați cuiva capătă, dintr-odată, o valoare de care nu te poți lipsi?
De ce?
Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, diverse
Bucurie – o lecție pentru copilul meu
Azi, am fost să ne plimbăm puțin, într-unul dintre satele de pe lângă București. La un moment dat, ne-am oprit la o poartă să culegem câteva dude. Prea arătau a copilărie. 🙂 După câteva momente, iese la poartă stăpâna casei în fața căreia am oprit mașina. O femeie mărunțică, slăbuță, arsă de soare și de muncă. O salutăm și-i mulțumim pentru dude. Intrăm în vorbă. Așa aflăm că are 91 de ani și că, deși bolnavă, încă muncește, pentru că „dacă aș fi stat, să nu fac nimic, maică, aș fi fost moartă de mult. Asta mă ține în viață. Când muncesc, îmi simt inima bine.” Mai aflăm că are o noră și nepoți la București și că fiul ei a murit.
La plecare, îl iau pe Victor, îi dau două banane (doar atât aveam la noi, niște banane și niște covrigi) și-i spun să-i ducă bunicii. Copilul le ia bucuros, se duce și i le întinde.
– Uite, mamaie, îi spun, copilul meu a vrut să-ți dea niște banane.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi și i-a pupat mâna lui Victor. Băiatul meu, la rândul lui, își înghițea lacrimile.
– Vai, mamaie, dar ce suflet bun ai! i-a spus lui Victor.
Am plecat în binecuvântările bătrânei și cu părere de rău pentru singurătatea ei. M-am gândit la toți astfel de bătrâni ai satelor noastre…
În mașină, l-am întrebat pe fi-meu:
– Ce ai simțit, mami, față de ce s-a întâmplat?
– Bucurie, mi-a răspuns el, cu glasul încă plin de emoție.
I-am spus că, pentru a aduce bucurie cuiva, este nevoie de atât de puțin. Numai să-ți pese…
A fost de acord cu mine. Și, la rândul meu, am simțit bucurie…
Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., inocenţă, natură
Copilul tău nu este trofeul tău!
Asumă-ți și acceptă-ți copilul așa cum este el: cu bune și mai puțin bune! Ajută-l să și le înțeleagă pe cele mai puțin bune și să le îndrepte. Nu le ignora și nu suprapune asupra imaginii lui reale imaginea a ceea ce ai vrea tu să fie. Nu-l vei învăța decât să fugă de el însuși și să se mintă singur. Nu-l transforma în sclavul ambițiilor tale, fă tot ce poți să devină suveranul propriilor sale ambiții! Copilul tău are propriul său „eu”. Nu este proiecția imaginii tale despre sine sau despre ce crezi tu că ar fi fost obligatoriu să fie. Copilul tău nu este trofeul tău!
Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, de suflet...
Azi, nu mai vreau să fiu puternic(ă)!
De câte ori n-ai spus „am obosit!”, „nu mai pot!”, „nu mai vreau să lupt!”, etc. și, imediat, ți s-a răspuns: „vai, dar, nu se poate, tu ești un om puternic”, „cum, tocmai tu?”, etc.? Desigur, cei care îți spun asta, o fac cu intenția de te ajuta, de a te determina să te ridici. Dar, oare se întâmplă așa? Cred că, de cele mai mult ori, nu. Cred că, în astfel de momente, ai nevoie să fii lăsat să NU mai fii puternic (ă). Cred că ai nevoie să ți se spună, de fapt: „E în regulă, azi voi putea eu pentru tine, azi voi fi eu puternic(ă) și pentru tine. Azi, ai voie să plângi, să-ți plângi de milă, să privești într-un punct fix, să faci orice simți că ai nevoie să faci. Azi, AI VOIE SĂ NU FII PUTERNIC(Ă). Până și Dumnezeu s-a odihnit într-a șaptea zi … „.
Pentru că, în caz contrar, consider că înăbușirea a ceea ce simți, zi după zi, duce nu la vindecare, ci la introvertire, izolare, ascunderea după masca „potrivită”, până la anihilirea adevăratului „eu”, creșterea frustrărilor și, în final, la prăbușirea totală. Nu de puține ori am auzit „incredibil ce i s-a întâmplat lui X. El/ea care era un om vesel, puternic …”.
De aceea, părerea mea este că trebuie să învățăm cum SĂ NE DĂM VOIE ȘI SĂ NU FIM PUTERNICI, așa cum trebuie SĂ ÎNVĂȚĂM SĂ LE DĂM VOIE CELOR DE LÂNGĂ NOI ȘI SĂ NU FIE PUTERNICI, DIN CÂND ÎN CÂND…
ATENȚIE: NU SUNT PSIHOLOG, DECI RÂNDURILE DE MAI SUS SUNT DOAR PROPRIILE-MI GÂNDURI, OBSERVAȚII, PERCEPȚII.
Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, viaţă
Ce-am mai învăţat de la copilul meu
Dacă pentru mine fericirea supremă este să-mi văd/aud copilul zâmbind/râzând, şi pentru el este la fel de important să mă vadă măcar zâmbind. Asta îi dă siguranţă, încredere, îl face fericit. Copilul meu ştie că viaţa nu e numai roz, dar, dacă mă vede zâmbind, ştie că putem merge mai departe …
Începeţi-vă dimineţile şi încheiaţi-vă zilele zâmbindu-le copiilor, partenerilor, prietenilor voştri, celor ce-i aveţi prin preajmă!
Despre „a fi” şi „a trebui” …
În cadrul evenimentului „Săptămâna verde”, organizat la şcoala lui Victor, a existat şi o paradă de costume realizate din materiale reciclabile. Deşi am intenţionat să participăm şi noi, nu am mai reuşit să fim gata la timp cu ceea ce doream să confecţionăm.
Aşa că Victor a participat ca spectator. Le-a aplaudat pe cele trei colege de clasă care şi-au prezentat costumele, iar pe restul, de la celelalte clase nu, din cauză că, spune el, nu i-au plăcut. Motiv pentru care a fost certat de învăţătoare, pentru că TREBUIA să aplaude. „Ce, atunci când mergi la un spectacol, nu aplauzi, indiferent dacă îţi place sau nu?”
Eu i-am explicat copilului că putea să-i aprecieze şi pe ceilalţi, pentru participare, munca depusă, creativitate, etc., etc.
„Da, mami, dar trăim în lumi paralele şi nu ştiu eu? Trebuie să aplaud chiar dacă nu-mi place? Credeam că am dreptul să spun şi să fac ce gândesc!”
La discuţia cu învăţătoarea, i-am spus părerea lui Victor. „Eu nu sunt de acord. Era un lucru organizat, toţi aplaudau, trebuia să facă şi el la fel ….”, mi s-a spus.
Desigur, de ce să nu-i robotizăm pe copiii noştri, de ce să nu le servim, zilnic, porţii mari de ipocrizie?
Din categoria ce credeti?, copil, copilărie, eveniment, gânduri
Ai aflat? Mesaj important pentru parteneri!
Dragi prieteni,
deşi, de regulă, aici, împărtăşesc altfel de gânduri cu voi, mi-am zis „de ce nu?”. Doar traversăm, împreună, vremuri dificile, iar, pentru a reuşi să le depăşim şi să mergem mai departe, avem nevoie unii de ceilalţi, pentru că o afacere nu înseamnă doar investiţii în bani, ci, în primul rând, investiţie sufletească, pentru că suntem, în fond şi la urma urmei, o comunitate, ne-am gândit ca, odată cu lansarea site-ului www.rollup-banner-print.eu, dedicat exclusiv sistemelor roll-up banner şi serviciilor de print aferent, să vă oferim cel mai bun preţ de pe piaţă pentru sistemul roll-up banner + print inclus:
SISTEM ROLL-UP BANNER + PRINT INCLUS, LA PRETUL DE DOAR 24 EURO/BUC., NUMAI IN PERIOADA 22.04- 10.05.2013.
ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ, OFERTA ESTE VALABILĂ ŞI PENTRU COMANDA UNUI SINGUR SISTEM ROLL-UP BANNER + PRINT INCLUS!!
Din categoria campanie, ce credeti?, diverse, publicitate, reclamă
Drobul de sare
— Oameni buni, oameni buni! Ţara asta are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare, care pândeşte să ia locul lui Băsescu?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul poporului şi să mi-l omoare!
– Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
(„— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!” – Ion Creangă)
De aia zic, decât, Doamne fereşte să vină alţii la putere, care S-AR PUTEA SĂ FIE LA FEL, mai bine îi ungem pe ăştia pe viaţă, CONDUCĂTORI SUPREMI, DEFINITIVI ŞI IREVOCABILI! De ce să ne obosim şi data viitoare, DE N-O FI BINE, să facem ceva să schimbăm lucrurile? Mai bine le lăsăm aşa, că se poate şi mai rău, nu?
Din categoria campanie, ce credeti?, manifest, România
Eu nu vreau să moară şi capra vecinului
Dimpotrivă: vreau să fiu alături de el, dacă i se întâmplă. Se tot spune că oamenii, în general şi românii, în special, sunt, prin esenţă, egoişti, nepăsători, invidioşi, răi. Că ţine de educaţie să depăşim aceste „calităţi” care nu ne fac cinste. De educaţie şi de suflet, aş completa eu. Dar eu ştiu că nu este aşa. Ştiu că putem fi compasivi, generoşi, darnici, puternici, toleranţi, SOLIDARI. În toate campaniile mele umanitare şi ale celor din jurul meu, mi s-a dovedit asta. Ştiu că, împreună, noi, ROMÂNII, putem fi o forţă. Şi vreau să şi dovedim asta: celor care şi-au pierdut orice speranţă şi celor care dau conotaţii negative cuvântului „român”. De aceea, dacă astea sunt şi convingerile voastre, vă chem ca, împreună, să formăm cel mai mare grup: „Numai împreună!”
http://www.facebook.com/groups/281275908587985/
Veţi fi adăugaţi în grup, numai ca urmare a dorinţei voastre exprese şi nu din oficiu. „Împreună!” trebuie să fie crezul vostru.
Scopul grupului este de a ne implica în campanii umanitare, sociale, de a ne păsa de cel de lângă noi, indiferent cine este acesta, de a întinde o mână oricui are nevoie.
Pentru cei care nu aveţi cont Facebook şi nici nu doriţi să vă faceţi, voi deschide o pagină specială, aici, pe blog.
Din categoria campanie, campanii, ce credeti?, de suflet..., manifest, privind în jur
Iubesc adjectivul „oameni”! (gânduri)
Nu, nu am înnebunit! Şi nici nu am nevoie de o carte de gramatică din clasele primare care să-mi reamintească faptul că acest cuvânt este substantiv. Ştiu asta. Şi mai ştiu că există adjectivele „omenesc”, „uman”, etc. Dar sunt derivate, mi se pare că ciuntesc din complexitatea a tot ce denumesc cele două litere: OM. Şi nu mă refer, aici, la definiţia din DEX (online): OM, oameni, s. m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat. A fi om/oameni este o însuşire a unei (unor) persoane, din punctul meu de vedere. Este ceva ce înnobilează o existenţă, o fiinţă, un suflet. Este o căutare perpetuă de frumos, de iubire, de toleranţă, compasiune, speranţă, dăruire. În ciuda complexităţii structurale şi funcţionale, eşti cu atât „mai” om, cu cât eşti mai simplu – atenţie, nu am spus simplist! -, cu cât eşti mai dedicat conceptului de „umanitate”. Să fii OM, înseamnă să depăşeşti graniţa lui „eu”, să ştii să întinzi o mână, să ştergi o lacrimă, să poţi să dăruieşti o bucăţică de suflet chiar la un colţ de stradă, să poţi privi în ochii celorlalţi, cu demnitate, cu seninătate, să te bucuri sincer de bucuria celui de lângă tine şi să te doară durerea lui. Să fii OM, înseamnă să nu-ţi fie teamă să fii tu însuţi (însăţi), să crezi în visul tău şi să ajuţi la împlinirea visului celuilalt, să nu-ţi numeri niciodată paşii pe care trebuie să-i faci pentru a-ţi ridica prietenul căzut în genunchi, să nu-ţi fie teamă să-ţi pui inima în palmă şi s-o laşi atinsă.
Iubesc oamenii, iubesc firescul, mă hrănesc cu nevoia de (a fi) OM!
Din categoria ce credeti?, de suflet..., diverse, gânduri, viaţă
Scrisoare către monsieur Jamel Debbouze
Nu ştiţi cine este M. Jamel Debbouze? Alt francez, e drept, de origine marocană, care şi-a permis să ne facă cerşetori.
Şi pentru că mă deranjează când se aruncă, în noi, cu noroi, am şi eu ceva de spus – mai bine zis de întrebat – acestui domn:
„Bună ziua, d-le Jamel Debbouze,
mă numesc Adela Onete şi sunt cetăţean ROMÂN! Nu, nu vă speriaţi, nu vreau să vă cer nimic!
De fapt, ba da, vreau! Dar nu ce vă închipuiţi d-voastră, deşi am şi eu un copil. Vreau să vă cer nişte explicaţii/răspunsuri, apropo de afirmaţiile pe care le-aţi făcut într-una dintre emisiunile d-voastră la postul de radio “Rire et Chansons”, cu ocazia lansării DVD-ului „Tout sur Jamel”. Şi, dacă aveţi coloană vertebrală, d-le Debbouze, îmi veţi răspunde următoarelor întrebări:
1. Ce ştiţi d-voastră despre România şi despre poporul român?
2. Ce consideraţi că vă dreptul să jigniţi o naţiune/un popor despre care, sunt sigură, nu cunoaşteţi mai nimic? (Ştiu că aproape mi-am dat singură răspunsul la prima întrebare).
3. Făcând aprecieri peiorative la adresa poporului român este maximul de creativitate de care puteţi da dovadă?
4. Aţi auzit de Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina, România – d. 28 martie 1994, Paris), Emil Cioran ( n. 8 aprilie 1911, Rășinari, România – d. 20 iunie 1995, Paris), Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj, România – d. 16 martie 1957, Paris), etc., oameni de cultură, români, de care Franţa nu s-a ruşinat să şi-i asume (şi nu am dat decât infinit de puţine exemple).
5. Ştiaţi că România s-a declarat mereu a fi o ţară francofonă? Că românii cunosc şi apreciază istoria, literatura, cultura, etc., Franţei?
6. Ştiţi care este diferenţa dintre “român” şi “rrom”, dintre minoritar şi majoritar?
7. Dumneavostră ce naţionalitate aveţi?
8. În ţara d-voastră nu există oameni care au/fac probleme?
9. Nu consideraţi că ar fi un gest de dreptate şi onoare să cereţi scuze poporului român? Eu am credinţa că sunteţi un om de calitate şi că o veţi face.
10. Cum v-aţi simţi dacă cineva ar vorbi despre poporul marocan, aşa cum aţi făcut d-voastră, despre poporul meu?
11. În încheiere, d-le Debouzze, vă invit în România, să-i cunoaşteţi pe români, aşa cum sunt ei în realitate.
Cu sinceritate,
Adela Onete”
Pentru a nu-i da bătaie de cap distinsului domn, în a traduce scrisoare, i-o voi trimite – de fapt, o voi posta pe paginile lui de pe Facebook:
http://www.facebook.com/pages/Jamel-debouzze/114709645271926, http://www.facebook.com/pages/Jamel-debouzze/208146929210803, http://www.facebook.com/pages/JAMEL-DEBOUZZE-A-LANCIENNE/194917333166,
în limba franceză. Îi mulţumesc, în acest sens, prietenei mele dragi, profesor de lb. franceză, Cristina Cioacă.
„Bonjour, M. Jamel Debbouze,
Je m’appelle Adela Onete et je suis citoyen ROUMAIN. N’ayez pas peur, je ne vous demande rien. Mais si, en fait, je veux quelque chose. Mais non pas ce que vous imaginez meme si j’ai moi aussi un enfant. Je voudrais quelques explications/réponses concernant les affirmations que vous avez faites dans une de vos émissions au poste de radio “Rire et Chansons”, à l’occasion du lancement du DVD „Tout sur Jamel”. Et, si vous avez une colonne vertébrale, monsieur Debouzze, vouz allez me répondre à quelques questions:
1. Qu’est-ce que vous connaissez sur la Roumanie et sur le peuple roumain?
2. Qu’est-ce que vous considérez que vous donne le droit d’humilier une nation/un peuple, dont je suis sure, vous n’en savez rien? Je sais avec certitude que je me suis donnée seule la réponse.
3. Faisant des remarques péjoratives à l’adresse du peuple roumain c’est votre maximum de créativité dont vous faites preuve?
4. Vous avez entendu parler de Constantin Brancusi, (né le 19 février 1876, Hobita, Gorj, România – mort le 16 mars 1957, à Paris), Eugene Ionescu Eugen Ionescu (né 26 noiembrie 1909, Slatina, România – mort le 28 martie 1994, Paris), Emil Cioran (né 8 aprilie 1911, Rășinari, România – mort le 20 iunie 1995, Paris), gens de culture dont la France n’a pas eu honte de les adopter?
5. Quelle est votre nationalité?
6. Vous savez que la Roumanie c’est un pays francophone? Que les Roumains apprécient la culture, l’histoire, la littérature francaise?
7. Vous savez quelle est la différence entre roumain et rrom, entre la majorité et la minorité?
8. Vous avez quelle nationalité?
9. Dans votre pays il n’y a pas des gens qui font des problèmes?
10. Vous ne considérez pas un geste d’honneur de demander des excuses au peuple roumain? J’ai la conviction que vous etes un homme d’honneur et que vous allez le faire.
11. En conclusion, monsieur Debouzze, je vous invite en Roumanie, connaitre les Roumains, tels comme ils sont en réalité.
Avec sincérité,
Adela Onete”
Din categoria ce credeti?
Dau poezie, pentru mâncare!
Vă mai amintiţi de copiii de la Centrul de plasament Pinocchio? Vă mai amintiţi că, în afară de faptul că aceşti copii au nevoie să fie vizitaţi, măcar din când în când, mi s-a spus că duc lipsă de mâncare?
De aceea, m-am gândit să vă cer – din nou – ajutorul: ofer, spre vânzare, cartea mea de poezii „Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor.” şi, în funcţie de încasări, cel puţin jumătate din bani vor fi folosiţi pentru a cumpăra mâncare pentru aceşti micuţi.
Preţul cărţii este de 15 lei + taxe transport (Poşta Română, sau curier, in funcţie de preferinţe), cu plata ramburs. Pentru început, evenimentul se va întinde pe o durată de 30 de zile, cu începere de azi, 18.09.2011. Pe cei ce nu doriţi să cumpăraţi cartea, dar vreţi, totuşi, să vă implicaţi în acţiune, vă rog să o promovaţi (pe ea, acţiunea).
IMPORTANT: La sfârşitul acţiunii, voi face publice toate donaţiile, precum şi toate dovezile necesare îndeplinirii misiunii.
Pentru comenzi şi detalii, vă aştept aici, pe blog, pe facebook, la adresa http://www.facebook.com/event.php?eid=149983791761273, la numărul de telefon 0766.241.219 sau pe e-mail, la adresa adelaonete@gmail.com.
Vă mulţumesc pentru oricum veţi vrea să-i ajutaţi pe copiii de la Centrul de plasament „Pinocchio”!
Din categoria campanie, campanii, ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment, poezii
Ce zici, crezi că te-ai putea opri un pic?
Ştiu că eşti obosit(ă), grăbit(ă), îngrijorat(ă) pentru locul tău de muncă, pentru ziua de mine, ţi-e lehamite, eşti iritat(ă), nu ai niciodată timp – nici pentru tine, nici pentru prieteni şi, uneori, nici pentru familie. Ai vrea să te clonezi sau să inventezi un mecanism care să oprească timpul. Mai că-ţi vine să trimiţi o depeşă, cuiva, în cosmos, să facă ziua de 48 de ore. Ştiu toate astea. Le simt şi eu pe propria-mi piele. Dar ar trebui să mai ştii, că dincolo de lumea ta, există şi lumea lor: a copiilor singuri, cu sau fără probleme de sănătate, dar, cu siguranţă, cu traume. La fel sunt şi copilaşii pe care i-am vizitat astăzi, cei de la centrul Pinocchio 3. Zilele trecute, când am fost în „cercetare”, am stat de vorbă cu d-na Gabriela Gheorghe, psihoterapeut, psiholog şi directorul centrului. Mi-a povestit câte ceva despre aceşti copii. Despre dorinţa lor de comunicare, de a se simţi „normali”, de socializare. Sunt 45 de copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 13 ani, fete şi băieţi. Sunt împărţiţi în patru grupe de vârstă. Cele care-i „păstoresc” sunt în număr de 24, asta însemnând tot personalul: de la spălătoreasă, bucătărese, etc. până la director. Cele 24 de „mame”, cum sunt considerate. Deşi merg la grădiniţe şi şcoli, copiii sunt, oarecum, marginalizaţi. Sunt altfel… Întrebând care le sunt nevoile, am aflat că, cel mai mult, se bucură când se petrece un pic de timp cu ei. Desigur, ca orice copil, apreciază jucăriile şi dulciurile dar: „…ştiţi doamnă? se bucură numai să vă vadă, chiar dacă nu le puteţi aduce nimic!” Asta mi s-a spus, atât de către d-na Gheorghe, cât şi de d-na administrator. „Au nevoie de oameni!”
De aceea, te întreb: ce zici, crezi că te poţi opri un pic din drumul tău? O dată pe lună, sau la două luni? Fie că mergi la Pinocchio, sau la Casa Buburuza, sau la oricare dintre astfel de plasamente din cartierul/oraşul tău, opreşte-te, cu o carte de poveşti sau cu o minge sub braţ! Ia-ţi şi propriul copil şi duceţi-vă să vă jucaţi împreună şi cu aceşti copii! Vei vedea că, la plecare, te vei simţi mai bogat, mai împăcat, mai bun. Copilul tău, la rândul lui, va avea parte de o lecţie de umanitate.
Din păcate, la noi în ţară, voluntariatul de acest gen nu are dimensiunile celui din alte ţări. Poate ar trebui să începem şi noi să fim mai deschişi unor astfel de experienţe. Dacă nu cu sufletul, măcar cu mintea. Copiii aceştia de azi, aflaţi în dificultate, vor fi adulţii de mâine, cu care atât noi, cât şi copiii noştri vom interacţiona. Şi vom avea aşteptări de la ei, uitând că noi nu am făcut nimic când au avut nevoie. Sunt părăsiţi de părinţi, dar şi de societate. Poate suntem tentaţi să credem că nu sunt responsabilitatea noastră. Dar, vrând-nevrând, sunt… Şi, dacă vrem, putem face ceva pentru ei, cu eforturi minime, dacă suntem mai mulţi.
Astăzi, când le-am dus cadourile, am stat puţin cu ei. Am stat noi, adică eu, precum şi Victor, împreună cu colegii lui de la Grădinţia Bamboo şi d-nele educatoare, care s-au implicat în această acţiune, donându-le jucării, dulciuri şi hăinuţe, aduse de fiecare dintre ei. Le mulţumesc, din suflet, pentru asta. Aşa cum, cu reverenţă, le mulţumesc prietenilor care s-au implicat şi de data aceasta: prof. Cristina Cioacă, Daniel Gârbea, Marieta Filimon, Miruna Ştefănică, Liliana Luca, Magazinul de jucării IMAGINARIUM, colegului meu, Florin Chiuţă – care m-a ajutat, din nou, să duc lucrurile, precum şi celor din familia mea: Mihaela Scherer, Marilena Onete, Măriuca Macovei şi Tavi Angheluş, cu ajutorul cărora am reuşit să adun hăinuţe, jucării, alimente, fructe, cărţi. Vă mulţumesc tuturor şi vă îmbrăţişez cu dragoste.
P.S. Pentru cei ce doresc să se implice în astfel de acţiuni, ştiu unde să mă găsească. 🙂
Din categoria campanie, campanii, ce credeti?, copil, copilărie, de suflet..., diverse, eveniment
Uman, umanitar, omenesc – solidaritate
Peste câteva ore, vom pleca la Valea Plopului, să ducem ce am reuşit să strângem. Dar voi reveni cu amănunte despre donaţii şi despre ce vom găsi acolo, probabil, mâine. În acelaşi context, însă, vreau să vă rog să mergeţi pe blogul lui Victor , unde se desfăşoară o licitaţie în scop umanitar, pentru o prietenă de-a lui, Laura. Cine ştie? Poate reuşim să o ajutăm în vreun fel.
Mă înclin.
Din categoria campanii, ce credeti?, de suflet..., diverse
A ispiti, ispitire…
Sorin s-a lăsat ispitit, pentru ca, la rândul său, să mă ispitească. Eu m-am lăsat ispitită, pentru ca, la rândul meu, să vă ispitesc. Este vorba de leapşa de mai jos:
1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?
Da, la a le face cadou. Am considerat mereu că a dărui o carte, e ca şi cum ai dărui o părticică din suflet, este ca o punte pe care o construieşti în relaţia cu cel ce o primeşte.
2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?
Da, bineînţeles. Este ca un test, până la urmă. 🙂
3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?
Nu ştiu dacă le-aş numi prejudecăţi. Mai degrabă, judecăţi. 🙂 Chiar era o astfel de discuţie, aici.
4. Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea?
Fiecare carte pe care am citit-o m-a marcat, m-a înălţat, m-a purificat, m-a luminat şi m-a făcut să înţeleg: cu cât citesc mai mult, cu atât descopăr cât de puţine ştiu. Deci, pentru mine, Cartea ar fi toate cărţile citite şi încă necitite, la un loc.
Şi tot domnii amintiţi mai sus au lansat şi provocarea de a spune ce vedeţi în imaginea de mai jos. Ce să fie, ce să fie?
Ce ziceţi, vă lăsaţi ispitiţi şi provocaţi? Dar, orice veţi decide, nu uitaţi, vă rog, de APELUL UMANITAR!
Din categoria întrebări şi răspunsuri, ce credeti?, diverse, gânduri
Propunere legislativă de impozitare
Preaminunatule Preşedinte, Preamărite Premier, mult iubită Dătătoare de lumină, Preamilostivilor guvernanţi, cu umilinţa de rigoare, cu capul şi privirea plecate, cu mult respect şi consideraţie, îndrăznesc să vă propun alte impozite pe viaţa noastră neînsemnată, pe fiinţa noastră măruntă, pe sufletele şi minţile noastre înguste, care nu vor ajunge niciodată la înălţimea caracterelor voastre luminate şi alese:
– impozitul pe gravidie: toate femeile însărcinate şi, chiar, posibil însărcinate, precum şi cele care sunt „însărcinabile” să plătească impozit pe sarcină, exponenţial cu creşterea acesteia;
– impozitul pe coada pisicilor şi a câinilor de companie;
– impozitul pe mersul la toaletă;
– impozitul pe râs şi plâns;
– şi, mai ales, impozitul pe impozit!
Cu neţărmurită stimă şi mulţumire, un cetăţean român.
P.S. Lista rămâne deschisă pentru toţi cei care doriţi să vă aduceţi contribuţia la dezvoltarea multilaterală a politicienilor noştri şi ei vor avea grijă să ne ducă pe culmi nebănuite de civilizaţie, progres şi bunăstare. Deci, cetăţeni, faceţi-vă datoria!
Din categoria campanie, ce credeti?, gânduri
Noaptebunacopii's Blog 