Arhive pe categorii: remember

Restul e tăcere… (In memoriam 30.10.2015 – ‪#‎Colectiv‬)


Când copacul vieţii îşi scutură florile,
cerul demisionează din infinit,
iar Dumnezeu îşi cere tributul.

Când stelele adulmecă suflete
şi luna îşi caută chiriaşi,
când ploaia îşi cântă povestea
gonind peste visuri şi dorinţi,
timpul apasă brusc pedala secundei
ce uită drumul înapoi.

Când copacul vieţii îşi scutură florile,
când stelele adulmecă suflete,
când ploaia îşi cântă povestea,
prezentul se pierde în trecut.

(23.03.2010 – vol. „Azi sunt pasăre. Mâine voi fi zbor”)

Dumnezeu să fie cu cei plecați și cu cei rămași! (#Colectiv)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria de suflet..., recurs la prea multă realitate, remember, România

D’ale mele gânduri … rătăcite


Vine un moment când ajungem doar o fotografie, într-un album. Important este ca, în urma ta, să existe cel puţin o persoană care să nu lase praful să se aşeze peste acel album, chiar şi atunci când fotografia va fi îngălbenită de timp…
________

Când te strâng pantofii, te descalţi şi mergi înainte, nu te pui în genunchi, nici nu te aşezi în fund, aşteptând să-ţi crească aripi!

8 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, remember, viaţă

Lacrimi pentru Emil Hossu


         Artistul
(repostare, in memoriam)

Azi, e trist artistul.
Şi-a pus sufletul în cui.
Nimeni nu mai vrea să ştie
care este povestea lui.

Nici lacrimi nu mai are,
le-a dus la amanet.
Se-ncuie în visare,
se ascunde-ntr-un sonet.

Ar mai avea multe de spus,
dar nu mai are spectatori,
căci ei, pe rând, cu toţi, s-au dus,
spre alte lumi, spre alte zări.

Şi-a aşezat sufletul în palme
şi l-a dăruit mereu.
N-a simţit sete, n-a simţit foame,
tot timpul „voi”, mai deloc „eu”.

Azi, bietul artist e trist.
Îşi lasă, încet, fruntea în palmă,
pe ecran, scrie „SFÂRŞIT”,
iar el nu vrea decât să doarmă.

7 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, privind în jur, remember

Necunoscutul – partea a 3-a


Imediat ce medicul Săvulescu părăsi rezerva, intră o asistentă:
– Domnişoara Angelescu, vă rog să vă pregătiţi să mergem la analize. Văd că v-a fost scoasă perfuzia. Să ştiţi că domnul doctor Săvulescu mi-a spus să am grijă de d-voastră. Asistenta zâmbi. Andrada se uită la femeia tânără din faţa ei şi nu putu să nu observe tristeţea din ochi şi oboseala de pe faţă. Se întrebă care este povestea ei. Ceva îi spunea că nu era simplă. Se îmbrăcă în halatul de spital,  decolorat şi cu buline. “Doamne, cât urăsc halatele astea! Trebuie să vorbesc neapărat cu Anca să-mi aducă schimburi de acasă.” Anca era prietena ei cea mai bună, era sora pe care n-o avusese niciodată, dar pe care şi-a dorit-o mereu. O urmă pe asistentă, târşind papucii de plastic pe holul spitalului.
– Când ne vom întoarce, vă veţi muta, îi spuse asistenta, întorcându-se spre ea. Aşa mi-a spus domnu’ doctor.
– Unde mă mut? La altă secţie?
– Nu, deocamdată rămâneţi tot la Medicală, până vi se va stabili exact de ce suferiţi. Dar vă mutaţi în aripa nouă, într-una din rezervele alea noi.
Andrada se încruntă. Nu ştia ce înseamnă asta, dacă asigurarea ei medicală va acoperi cheltuiala, dar hotărî să nu-şi bată capul acum. Nu se simţea în stare. Va vedea ea mai târziu. Şi, apoi, avea încredere în Adrian. După ce a fost plimbată pe la diverse cabinete din spital şi policlinică, după ce a trecut prin diverse consulturi, se lăsă condusă la noua “rezidenţă”. Intră în rezervă. Pe noptieră, un superb buchet de frezii multicolore o ţintui locului. “Ei, hai, înţeleg, aripă nou, rezerve noi, dar şi flori?!” Nemaipunând la socoteală că freziile erau florile ei preferate. Iubea delicateţea lor, mirosul suav şi culorile pastelate. Nu-şi termină bine gândul, că dădu cu ochii de el. Aţipise pe un fotoliu lângă pat. Deja i se părea că visează. Nu mai înţelegea nimic din ce i se întâmpla în ultimele 24 de ore. Îl privi şi nu ştia ce să facă. Îl cercetă cu atenţie şi, aşa adormit, îi aducea aminte de cineva. Se îndreptă spre pat şi foşnetul papucilor îl trezi.
– Te-ai întors. Scuză-mă, am adormit! Azi-noapte nu am dormit prea bine.
Îi zâmbi şi o privi cu tandreţe. Ea se simţi stânjenită.
– E totul bine? Ce ţi s-a spus?
Andrada voia să-i răspundă, dar cuvintele refuzau să iasă, ca şi cum creierul îi dădea comenzi pe care nu le înţelegea.
– Ăăăăă… nu ştiu încă. Nu …. mi s-a spus nimic. Am consultat o grămadă de medici, la “ordinul” lui Adrian, ăăăă, Adrian Săvulescu, medicul meu, dar habar nu am. Ştii cumva de unde sunt freziile?
– De la mine. Nu-ţi plac? Ştiam că sunt florile tale preferate. Ţi-aş fi adus şi zambile, dar nu am găsit.
Ea făcu ochii mari, se ciupi, pe furiş, de mână, să se convingă încă o dată că nu visează şi-l întrebă:
– De unde ştii că freziile şi zambilele sunt florile care-mi plac?
El, în schimb, nu mai avea nicio îndoială: nu-l recunoscuse.
– “Să nu trăieşti niciodată visul altcuiva şi să nu laşi pe nimeni să-ţi trăiască visul. Şi, mai ales, să nu uiţi cât de minunat eşti! Cei care nu-şi dau seama de asta, nu te merită!”
Andrada începu să creadă că-i fusese afectat creierul. Era clar, ce să mai! Nu mai avea nicio scăpare: suferea de o boală incurabilă – asta trebuie să fie explicaţia!
– De unde ştii tu toate astea?
– Sunt cuvintele care au însemnat foarte mult pentru mine, la un moment dat.
– Dar… Nu se poate! Cosmin? Cosmin Mărcu…
– Da, acel Cosmin. Nu m-ai recunoscut, aşa-i? Sunt Cosmin Mărculescu.

Va urma. Prima parte, a doua parte.

30 comentarii

Din categoria poveşti, prietenie, proză, remember

Necunoscutul – partea a II-a


Zarva din juru-i l-a făcut să se ridice de la masă şi să meargă spre locul în care se strânseseră şi ceilalţi. O văzu căzută. Faţa-i frumoasă era ireal de palidă, iar părul îi încadra chipul într-un mod care-l făcu să-şi simtă inima bătând cu putere.
– A sunat cineva la 112? întrebă speriat, în timp ce se pregătea s-o facă el însuşi.
– Da, am sunat de vreo două ori, îi răspunse cineva. Ni s-a spus că salvarea este pe drum.
El se aplecă, îi luă mâna şi-i căută pulsul. Il simţi, abia perceptibil, ca pe o bătaie de aripi de fluture. Se simţea neajutorat. Îi rugă pe ceilalţi să se îndepărteze, îi şterse fruntea cu apa rece adusă de la bar şi sună din nou la salvare. I se spuse că salvarea ce pornise spre ei a plecat spre un alt caz grav: al unui copil cu convulsii, dar se va trimite o alta. Nu mai stătu pe gânduri. O ridică în braţe şi o duse la maşina sa. Prietenul lui îl urmă. Porniră în trombă spre spital.
Adormise pe scaun şi-l dureau toate oasele. Privi spre pat. Ea încă dormea. Nu mai era atât de albă la faţă, dar chipu-i păstra, totuşi, o paloare aproape angelică. În braţul drept avea o branulă, ce era conectată la o perfuzie. Privi cum curge lichidul, picătură cu picătură şi se gândi la cât de fragilă şi de ciudată poate fi viaţa. Trebuia să afle despre ce este vorba. Oare când l-o putea întâlni pe doctor? În acel moment, îşi dădu seama că familia ei, cu siguranţă, o caută îngrijorată. Poate soţul ei… şi privirea îi căzu pe inelarul mâinii stângi, împodobit de un inel subţire cu piatră albastră. O fi căsătorită? se surprinse întrebându-se. O văzu deschizând ochii şi uitându-se mirată în juru-i. Se apropie de ea şi-i zâmbi. “Oh, iar zâmbetul acela!” gândi ea. “Ce caută el, aici? Dar eu?” Vru să se ridice, dar simţi o durere în braţ şi se lăsă înapoi pe pernă.
– Ce căutăm aici? Şi, mai ales, cum de eşti tu aici?
– Nu-ţi aminteşti? Ai leşinat aseară, în clubul acela…
– Am leşinat, spui. Şi tu? Ai leşinat şi tu?
– Aha, dacă ai chef de glumă, înseamnă că eşti bine, râse el.
Ea nu înţelegea nimic. Îşi amintea că se ridicase de la masă, vrând să plece şi că, la un moment dat, a simţit că se sufocă. Dar tot nu-şi explica prezenţa lui. Nu se cunoşteau. Da, ea îl plăcea, dar …
– Ştii? începu el, dar fu întrerupt de intrarea medicului. Se ridică şi ieşi, promiţându-i că se va întoarce imediat ce se va putea.
– Bună dimineaţa, Andrada! Cum eşti?
– Adrian, tu eşti? Adrian Săvulescu?! O, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Tu eşti medicul meu?
– Eu sunt, Andrada! Să înţeleg că nu m-am schimbat prea mult? zâmbi fostul ei coleg de liceu. Eram de gardă aseară când te-a adus… când ai fost adusă.
– Dar tipul care era cu mine, ce caută aici?
– Cum ce caută? El te-a adus cu maşina. Nu ştii cine e?
Andrada roşi.
– Nu. Dar, spune-mi, te rog, ce am păţit?
– Ai mai avut astfel de stări până acum?
– Nu. Ameţeli, da şi stări acute de oboseală. Dar, de leşinat, nu mi s-a mai întâmplat. Ce am? Îl privi neliniştită.
– Trebuie să facem analizele sângelui şi nu numai. Vei merge şi la cardiologie şi oriunde va mai fi nevoie, în funcţie de rezultatele analizelor primare. Stai liniştită, eşti pe mâini bune. Şi o mângâie pe păr. Ştii că am fost îndrăgostit de tine, nu-i aşa?
Andrada se uită cu ochii mari la el şi izbucni în râs:
– Tu, îndrăgostit de mine? Şi cu Ioana cum rămâne?
– Eram prea timid să ţi-o spun. Ioana a devenit iubita mea în clasa a 12-a, ştii bine. Şi asta pentru că ea a fost mai îndrăzneaţă. Nu te preface că nu ştii. Eram cinci băieţi în clasă şi toţi te plăceam. Dar tu ne tratai ca pe fraţii tăi. Parcă nici nu te-ar fi interesat băieţii, aşa te purtai.
“De-ai şti tu, Adriane…, gândi ea, cât eram de nesigură pe mine şi cât de urâtă mă credeam. Nici prin minte nu-mi trecea că cineva s-ar putea îndrăgosti de mine!”
– Cum de mai eşti în ţară? continuă Andrada cu voce tare. Parcă auzisem că ai fi plecat în Franţa.
– Da, am fost plecat cu o bursă. Deocamdată, m-am întors. Sunt medic rezident. Sper să nu fiu nevoit să plec definitiv, deşi… după cum merg treburile… Bun, acum te las. Am completat foaia cu tot ce va trebui să faci. Să fii cuminte, da? Ne vom revedea curând.
– Mulţumesc, Adrian. Nici nu ştii cât mă bucur că te-am văzut! Ce chestie! Stăm în acelaşi oraş şi să nu ne întâlnim nici măcar o dată în atâţia ani.
– Ei, toate au o cauză şi-un scop în viaţă, nu-i aşa? Şi zici că nu-l cunoşti pe cel care te-a adus?
– Nu.
– Bine. Ai grijă: sunt cu ochii pe tine!
– Am înţeles, domnu doctor!
Râseră amândoi. Ca în vremurile de altădată, când împărţeau acelaşi sandviş.

Va urma. Prima parte, aici.

Capitolul III

28 comentarii

Din categoria poveşti, proză, remember

De neignorat!


Ştiu, ştiu ce părere aveţi despre pps-uri. V-o împărtăşesc! Numai că mesajul celui pe care vi-l propun este preţios: de viaţă şi de moarte! L-am primit prin mail de la o prietenă – mulţumesc, Doina! Şi m-am gândit că n-ar fi rău să vă reamintesc şi vouă despre un lucru pe care îl ignorăm, cu sau fără intenţie. În concluzie, acordaţi-vă 5 minute pentru vizualizare şi atât cât e nevoie pentru a ţine cont de sfaturi.

 

10 comentarii

Din categoria campanie, de suflet..., diverse, manifest, prietenie, privind în jur, remember

Ce a fost, a fost, dar ce va fi?


An vechi, an nou. Balanţe: ce am pierdut şi ce am câştigat/iluzii şi temeri. Facem planuri, mai mult sau mai puţin îndrăzneţe, ne facem speranţe, mai mult sau mai puţin realizabile, promisiuni, faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi. Analizăm, adunăm, scădem, fracţionăm şi tragem linie. Rezultatele le etichetăm, le sigilăm şi le închidem în sertăraşele corespunzătoare ale minţii şi/sau sufletului. Mai târziu, peste ani şi ani, le vom declasifica şi ne vom hrăni cu ele.
M-am tot plâns că anul trecut a fost un greu pentru mine. Şi a fost, foarte greu, cu multe lovituri sub centură, care s-au ţinut lanţ – pe tot parcursul său. Dar am supravieţuit. Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am, încluzându-vă, aici şi pe voi, toţi prietenii mei: de vârste diferite, profesii diferite, fiecare cu frământările, tristeţile şi bucuriile lui, fiecare cu felul lui de a fi şi de a gândi. Voi sunteţi plusul meu câştigat în anul ce tocmai a trecut. Şi nu am de gând să pierd asta.
Acum, spatele drept, capul sus şi privirea înainte! O singură privire spre înapoi, pentru a nu uita de unde am plecat.

14 comentarii

Din categoria de suflet..., diverse, gânduri, recurs la prea multă realitate, remember