Dor de păpuşă

În căsuţa albă, cu cerdac,

în ferăstruica de lângă uşă,

a mai rămas doar o păpuşă,

ce se uită, enigmatic, înspre sat.

Din curte, cei doi pruni bătrâni,

în fiecare dimineaţă o salută,

ea-i priveşte, tristă şi tăcută

şi pare să sprijine tot cerul în mâini.

Aşteaptă, la fel ca odinioară,

să intre, râzând, pe portiţă,

acel băieţel şi acea fetiţă,

pe care i-a primit în dar, într-o vară.

Îşi aminteşte cearta lor,

fiecare o voia pentru el,

ea îi iubea pe amândoi la fel,

ar plânge, de-ar putea, îi este dor.

„Sunt oameni mari, acum, cu carte, maică!”,

a auzit-o, cândva, pe bunica,

„Au plecat departe, în America!”

Iar ea-i aştepta la poartă, pe o bancă.

A plecat, apoi şi bunicuţa,

nu în America, undeva…mai aproape,

doar ea-i mai aşteaptă zi şi noapte

şi prunii din curte şi poarta şi băncuţa.

Să fie o lacrimă acea picătură albastră,

ce curge pe obrajii ei mici, de păpuşă,

care aşteaptă cuminte la geamul de lângă uşă,

sau doar ploaia ce s-a lipit de fereastră?

Publicitate