Cu ce seamănă?

– Cu ce crezi că seamănă sufletul tău? m-ai întrebat.
– Cu un castel, aș fi vrut să-ți răspund,
pentru ca fiecare dintre cei ce locuiesc în el
să poată avea locul său.
Dar, sufletul meu nu e atât de măreț.

– Cu un cimitir,
ți-aș mai fi putut spune.
Dorm în el atâția oameni
și secrete și visuri
și speranțe
și lacrimi…
Dar, în sufletul meu nu e atât de multă pace.

Aș fi zis
că seamănă cu o floare,
dar nu aș fi știut ce culoare.

Cu un nor
sau c-un dor.

Cu un cer?
Prea mult mister.

De fapt,
sufletul meu seamănă
cu lumea asta.
Toată.

Cea făr’ de rost

Îţi voi fi lună şi-ţi voi fi soare,
îţi voi fi cer şi-ţi voi fi mare,
îţi voi fi ieri şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost….

Drum îţi voi fi şi-ţi voi fi cale,
dor îţi voi fi şi-ţi voi fi jale,
îţi voi fi mâine şi-ţi voi fi fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Ne vom reîntâlni, însă, cândva,
sub steaua mea, sub steaua ta,
ne vom iubi şi va fi fost
iubirea noastră cea cu rost.

Vom spune lumii-ntregi, apoi,
cum dragostea se-mparte doar la doi,
tu mă vei ierta, chiar de am fost
iubita ta, cea făr’ de rost…

Tu şi eu

Am amuţit într-o cireaşă de mai.
Zâmbeam lumii. Tu zburai.

„De ce taci?” m-a întrebat vântul.
L-am mângâiat. Tu erai cuvântul.

O fetiţă a vrut cercei.
Era prinţesă. M-ai prins în părul ei.

Am amuţit într-o floare de cais.
Strângeam vise. Tu erai un iris.

„De ce taci?” m-a întrebat un cocor.
L-am sărutat. Tu erai dor.

Am amuţit într-un nai.
Zâmbeam lumii. Tu erai o cireaşă de mai.

S-ajungi bărbat, fiul meu!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copilul meu
şi mă rog, cu lacrimi, lui Dumnezeu:
să mi te ţină sănătos, s-ajungi bărbat,
să creşti puternic, fiul meu cel minunat!

Să cunoşti ce este fericirea,
să te-nvăluie, mereu, iubirea
şi, prin lumea mare să te poarte,
să-ţi dea Dumnezeu de toate!

Să-ţi trăieşti viaţa doar cu bucurie,
cu demnitate şi cu mândrie,
să fii bun şi inimos,
să creşti puternic, fiul meu frumos!

Întotdeauna, în preajma ta să fie
prieteni buni şi oameni dragi ţie,
să-ţi fie, la nevoie, ajutor,
să le fii sprijin, la jale şi la dor!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copil iubit
şi mă rog Fecioarei, ca-n ziua-n care te-am născut,
să ai viaţă lungă şi să ajungi bărbat,
să creşti frumos şi drept, fiul meu cel minunat!

26.08.2012

Dor

Mi-e dor
să-mi miroasă sufletul
a verde,
să râd atât de tare,
încât să vă molipsesc pe toţi,
să ne luăm de mână
şi să ne-nvârtim, hohotind.
Să ne dăm prioritate
unii altora, la infinit:
„Poftiţi, vă rog! Vai, se poate?!
Poftiţi d-voastră! Ba nu, d-voastră!”
Şi Dumnezeu să ne privească zâmbind.

Mi-e dor
să fim nebunii sănătoşi
şi nu sănătoşi nebuni,
mi-e dor de mine
cea de ieri
şi de noi, cei de mâine.

Mi-e dor…
să nu-mi mai fie
dor de viaţă…

Din boabe de piper şi coji de portocală

Şi de mă voi naşte, iar şi iar,
din boabe de piper şi coji de portocală,
coborî-voi să-ţi aduc în dar,
încă o zi, încă un cer şi înc-o seară.

Voi curge lin, prin vene de copac,
de mă vei vrea, îţi voi picura în palmă,
în strai ţesut din frunze, am să mă-mbrac
şi-ţi voi fi dans şi foc şi-ţi voi fi toamnă.

Te voi îmbăta, apoi, de mine
şi te voi plimba prin sfere de iubire,
îţi voi fi cald şi-ţi voi fi bine
şi dor de viaţă îţi voi fi, şi amintire…

Voi râde parfum de amurg în flori de măr,
şi-l voi scutura peste lacrimi, să nu mai doară,
voi pleca, încet, încet, pe aripă de zbor,
eu, cea din boabe de piper şi coji de portocală.

Să mocnească focul

Să mocnească focul, din nou, în vatra veche

şi, dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste,

despre fata de-mpărat, cea fără de pereche,

iar lumina lămpii să danseze la ferestre.

Să te privesc cum torci, cu furca prinsă-n brâu,

cum firul lung de lână se-ntinde ascultător,

să-mi faci turte pe plită din făină de grâu

în cunia cea mică, văruită-n alb şi cu pridvor.

Să fie primăvară şi nenea Gheorghiţă,

vecinul de alături, cu barbă şi plete de bunic,

să-mi dea, iarăşi, zambile din a lui grădiniţă,

strigându-mă la gard; eu să-i mulţumesc peltic.

Gutuiul cel bătrân, de lângă „casa mare”,

să mă ascundă între crengi, ca-ntr-un leagăn, iar,

să visez, din nou, cum zbor până la soare,

cu flori prinse în păr şi păpuşa primită-n dar.

Să alerg prin bătătură – cum spuneai, când mă certai –

printre boboci de raţă, de gâscă şi de curcă,

dar, dumneata, bunico, eşti, însă, acum, în rai

iar dorul de ce-a fost mă arde, mă usucă.

Îţi mai aminteşti?

Mă dor cuvintele nespuse,

mă doare umbra lor de dor,

căci, fără să fi răsărit, sunt stele apuse

şi, fără să se fi născut, în suflet mor.

Mă doare frica oamenilor de-a spune „te iubesc”

şi goana lor, de zi cu zi, către niciunde

şi simt cum îngerii, plângând, privesc

cum lumea, tot mai mult, de sine, se ascunde.

Mi-e dor s-aud „îmi este dor”,

mi-e dor de un zâmbet fără etichetă,

mi-e dor de ţip, mi-e dor de mor

de o prietenie simplă, imperfectă.

Mi-e dor de un pahar cu vin, băut la ceas de seară,

cu un prieten drag, să depănăm poveşti,

să ne-amintim râzând, de cum eram odinioară,

iar timpul să stea-n loc. Îţi mai aminteşti?

Vă voi veghea mereu – poezie-testament (familiei mele)

Să nu m-aştepţi în seara astă,

voi fi fluture de noapte,

vă voi legăna cu şoapte

şi voi veghea asupra voastră.

 

Voi împleti raze de lună

şi-am să le agăţ la fereastră,

vă voi cânta de noapte bună

şi voi veghea asupra voastră.

 

Voi cerne pulberi de luceferi,

să strălucească-n noaptea albastră,

precum un lac înnobilat de nuferi

şi voi veghea asupra voastră.

 

Să nu m-aştepţi în seara astă,

voi fi departe, pe un nor,

voi fi dragoste, voi fi dor

şi voi veghea asupra voastră.

 

Mă voi preface, apoi, în răsărit,

să fim iarăşi împreună,

vom fi povestea cu final fericit,

noi, trei, ţinându-ne de mână.

Descântecul lunii

Luna roşie, luna albastră,

am cules-o, am pus-o-n glastră,

am presărat, în juru-i, stele

şi-am descântat-o de mistere.

Luna rotundă, luna dreptunghi,

am cules-o, am pus-o-n mănunchi,

am presărat, în juru-i, fluturi

şi i-am descântat de visuri.

Luna şuie, luna udă

am prefăcut-o-n paparudă,

am presărat, în juru-i, nori

şi i-am descântat de ploi.

Luna tablou, luna oglindă,

am cules-o, am pus-o-n grindă,

am presărat, în juru-i, cântec

şi i-am descântat de urlet.

Luna băiat, luna fată,

am cules-o, am pus-o-n poartă,

am presărat, în juru-i, dor

şi am descântat-o de amor.

Luna pământ, luna univers,

am cules-o, am făcut-o vers,

am presărat, în jur, speranţă

şi i-am descântat de viaţă.