Am văzut, azi-noapte, filmul „Poziţia copilului”. Din păcate, mi-a înşelat cu mult aşteptările. La final, am rămas cu senzaţia că i-a lipsit „filmul”, filmului. Parcă văzusem o ştire, redată mai pe larg, dar, cumva, pe repede înainte. Da, subiectul este foarte actual şi plin de dramatism, indiferent din perspectiva căruia dintre personaje priveşti. Dar, punerea lui în scenă a lăsat de dorit: a lipsit profunzimea, au lipsit detaliile, trăirile.
Nu am apreciat deloc scena în care Carmen îi povesteşte mamei lui Barbu momentele de intimitate dintre ea şi acesta. Şi nu din exagerată sau falsă pudoare, ci pentru că mi s-a părut spus prea mult – aici, detaliile au fost exagerate şi prost dozate.
Însuşi modul în care a fost filmat m-a dus cu gândul că urmăresc un reportaj. Camera urmărea personajele într-un fel obositor.
La un moment dat, m-a încercat sentimentul că filmul este, cumva, o scuză pentru „beizadelele” – că tot e un termen la modă – care fac ce fac din cauza mamelor mult prea sufocante, prea imperative, chiar dacă ei, „copiii”, au 25-30 de ani…
Desigur, aceasta este percepţia mea asupra filmului, în simpla-mi calitate de spectator.
Voi aţi văzut filmul, cum vi s-a părut?
Noaptebunacopii's Blog 