Arhive pe categorii: părinţi

Despre handicapați


Aud, frecvent, în jurul meu: „Handicapatule!”, „Ești un handicapat!”, „Ce caută handicapații ăștia aici?!” și lista poate continua la infinit. Cuvinte aruncate cu încrâncenare, cu ură chiar, cu menirea vădită de a poziționa superior pe cel ce le slobozește, indiferent că le adresează unor persoane suferinde sau unor persoane fără astfel de probleme, dar care, dintr-un motiv sau altul, l-au supărat pe el, cel fericit, cel norocos, cel ales. El, arianul…

Mă deranjează cumplit acum, așa cum m-a deranjat și înainte. Înainte ca tatăl meu să ajungă să poarte această etichetă. Înainte de august 2013 când a fost supus – peste 6 ore – unei intervenții chirurgicale pe creier. În 2010, i-a fost descoperită o malformație arterio-venoasă congenitală, al cărei singur tratament era intervenția chirurgicală, cu riscurile aferente. După spusele medicilor, toată viața lui, a trăit cu o bombă în cap. Și în 2013 această bombă a explodat. Și i-a inundat creierul. Și a plecat din Rm. Vâlcea spre București, în comă, cu șanse zero să ajungă în viață aici. Dar Dumnezeu i-a fost alături. Așa cum i-ați fost și voi – mulți știți că v-am implorat să vă rugați pentru el. Și ați făcut-o. Vă mulțumesc mereu, în gând, de atunci.

A ajuns la București. O altă luptă: să supraviețuiască primei nopți. Pentru că nu s-a putut interveni chirurgical de urgență din cauza hemoragiei masive. A supraviețuit. Următoarea: va supraviețui și celei de-a doua nopți? În tot acest timp, fiind în comă indusă. A supraviețuit. Și tot așa vreo 3 zile. Până când a ajuns pe masa de operație. Timp de peste 6 ore. Timp în care noi am murit și am înviat cu fiecare clipă ce se dilata spre infinit. Medicii – dr. Rădoi și dr. Ștefănescu, de la Spitalul de Neuro-chirurgie vasculară Obregia, cărora n-o să am niciodată suficiente cuvinte pentru a le mulțumi- au făcut minuni. L-au operat sub microscop. Nu a murit pe masa de operație, dar șansele să-și revină dintr-o anestezie atât de lungă erau de 50 %. Altă luptă pe viață și pe moarte. Și a lui și a noastră.

Și-a revenit, cu greu, dar și-a revenit. Începea nivelul următor al luptei. A ieșit din operație complet paralizat. Când, într-un târziu, am avut voie să-l scot la plimbare, în cărucior, trebuia luat în brațe și pus, din pat în cărucior, și invers. Îl hrăneam cu lingurița. Ușor-ușor a început să miște și să simtă. Dar nu și cu partea stângă. De sus, până jos, totul era „mort”.

N-o voi mai lungi. După multă durere, efort, tratament, fizio și kinetoterapii, etc., s-a mai recuperat. Dar nu total. Unul dintre riscurile operației a fost amputarea câmpului vizual pe partea stângă și hemipareză mână-picior stângi. Plus o gaură cât pumnul în creier.

Tata a fost omul care nu a băut, nu a fumat, nu a băut cafea. Omul care era activ 25 de ore din 24. Omul care, alături de mama, a muncit într-un combinat chimic, a crescut 3 copii, a ridicat de la zero, cu mâinile lui, două case în curte, a avut grijă de părinți și de o soacră. Tata sculpta și picta. Și scria poezii. Acum, doar mai scrie, uneori, poezii. Atunci când se poate ridica din prăpastia emoțională în care a căzut și când se poate ridica deasupra gândului că a ajuns o povară pentru noi, dar, mai ales pentru mama. Degeaba îl asigurăm că nu este așa. Că important este că trăiește și că, totuși, se poate deplasa, poate merge singur la baie, poate mânca singur. Cu greu, dar poate.

Așa, deci, tu, perfectule, HANDICAPAȚII SUNT OAMENI care au muncit, au luptat, au râs, au dansat, au trăit, au avut visuri! OAMENI pe care nu i-a întrebat nimeni dacă vor să devină handicapați și cărora, într-o clipă doar, viața – dintr-un motiv doar de ea știut – le-a furat aceste bucurii sau, după caz, a uitat – tot dintr-un motiv doar de ea știut – să le dea la naștere. Per a contrario, tu, cel ce scuipi cuvintele ca pe cojile de semințe pe banca din parc, ești doar o subspecie nefericită. Indiferent de sexul, vârsta, poziția socio-profesională pe care le ai.

3 comentarii

Din categoria de suflet..., privind în jur, proză, părinţi, viaţă

Fericire :)


11041589_976387185714407_7654329026960102402_n 11139007_976387145714411_7799462948440991680_n

Scrie un comentariu

Din categoria copil, copilărie, inocenţă, iubire, părinţi

Scrisoare către fiul meu


Copilul meu, de când mi te-ai cuibărit pentru prima oară în inimă, am știut că tu-mi vei fi universul. Am știut că, pentru tine, aș putea trece prin foc, aș putea răsturna munții, aș putea seca oceanele. Am știut că, pentru tine, voi putea face și-ți voi fi orice. De aceea, dragul meu, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi mamă, hrană, culcuș, leagăn, doctor, prietenă, soră, mă bat cu monștrii, cu muma-pădurii, îți aduc soarele în palmă, când îți îngheață mânuțele, îți aduc luna la fereastră să alunge întunericul, de care te temi, ți-am fost, îți sunt și-ți voi fi primăvară, lacrimă, tot ceea ce va fi nevoie ca tu să fii bine.

Dar, copilul meu, trei lucruri nu voi putea fi vreodată pentru tine și nici n-aș vrea să pot: Dumnezeu, mintea și sufletul tău.

Pe Dumnezeu, ți-am arătat unde să-l cauți.
Mintea și sufletul sunt responsabilitatea ta, sunt drumul tău prin viață. Eu doar ți-am potrivit pașii pe cărare. Tu îți ești dator să le construiești, fărâmă cu fărâmă și să le crești frumos. Vei avea sau nu averi. Vei știi să le păstrezi sau le vei pierde. Dar, și pentru a le face și pentru a o lua de la zero, ai nevoie de minte și de suflet. Mintea și sufletul vor fi reala ta avere, vor fi armele tale în viață. În și pentru ele trebuie să investești muncă, sentimente, timp. Ele te vor defini ca om, îți vor aduce prieteni, te vor face puternic, te vor ajuta să renaști când va fi nevoie.

Firesc, la un moment dat, mintea îți va fi monedă de schimb, dar, fiul meu, să nu-ți vinzi niciodată sufletul! Oricât de greu vei crede că-ți va fi, să nu renunți la sufletul tău! Vei cădea, dar știu că te vei ridica! Vei greși, dar știu că vei îndrepta! Vei plânge, dar știu că vei reînvăța să râzi! Iar eu îți voi fi mereu alături, chiar și când nu mă vei vedea. Mă vei simți…

Să-ți fie bine, copilul meu,
oriunde vei fi!
Mereu!

Cu cea mai pură iubire din lume, Mama.

Un comentariu

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., părinţi, viaţă

10 lei donaţi…


10 LEI DONAŢI AU MULT MAI MULTĂ VALOARE DECÂT 100 DE LEI ŢINUŢI ÎN BUZUNAR!

Eu n-o să vă spun decât începutul… Era să spun „începutul poveştii”. Dar, nu e poveste. Este o realitate. Realitatea tragică a unui copil de 12 ani. „Copil” ar trebui să însemne veselie, familie, griji doar pentru învăţat şi joacă, voie bună, inocenţă.

Pentru copilul Florin Popa nu înseamnă nimic din toate astea. El trăieşte pe umeri şi în suflet cu povara unei vieţi pe care cu greu o poate duce şi un adult.

În urmă cu 6 săptămâni, în timp ce el era operat la un picior, mama lui murea, răpusă de cancer. A rămas doar cu tatăl. Care este bolnav de TBC.

Şi asta nu e tot! Trăiesc într-o sărăcie lucie, în comuna Gratia, jud. Teleorman, la 60 de km. de Bucureşti.

Maria, care le-a devenit înger păzitor, a reuşit să le facă rost de câteva lucruri: printre care un aragaz şi un frigider.

Mai au, însă, nevoie de multe, aşa cum vedeţi din imaginile de mai jos, inclusiv de o maşină de spălat manuală, cu storcător şi, mai ales, de repararea acoperişului casei, prin care se scurge apa în cele 2 cămăruţe în care trăiesc, în suprafaţă totală de 37 m.p.

Sâmbătă, trebuie să facă pomenirea de 40 de zile a celei ce le-a fost mamă şi soţie. Au nevoie de ajutor.

Dacă simţiţi că doriţi să vă implicaţi, puteţi depune/face transfer în contul SWIFT RZBR ROBU – IBAN RO82 RZBR 0000 0600 1661 9382, deschis la Raiffeisen Bank, titular Holtzhauser Sorin, CU SPECIFICAŢIA: DONAŢIE PENTRU CAZUL POPA FLORIN.

Cei care locuiţi în apropiere de ei, puteţi merge personal: cu produse sau bani.

Restul vă las pe voi să-l scrieţi…
Eu vă mulţumesc, Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Şi nu uitaţi: 10 LEI DONAŢI AU MULT MAI MULTĂ VALOARE DECÂT 100 DE LEI ŢINUŢI ÎN BUZUNAR!

 

poza 2poza f5poza f4poza f 2poza f3

4 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., părinţi, recurs la prea multă realitate

D’ale lui Victor


declaraţii:

– Iubita mea de mami! Eşti cea mai bună mami din lume!
– Măăi, şmecherie!
– Bine, eşti cea mai bună mami pe care o am!

soluţii:

Discutam despre a face ceva ce părea imposibil. Îi explic eu, cu deşteptăciune – cum altfel? – cum că a face ce spune el e ca şi cum ai căuta un ac în carul cu fân.
Îmi răspunde prompt:
– A, păi e simplu să găseşti un ac în carul cu fân! Îi dai foc. Acul nu arde.

Scrie un comentariu

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă, părinţi

Versus


Dacă Rusia se războieşte cu Ucraina, Israel cu Gaza, etc., de ce să nu se războiască şi mamele cu nemamele (!), cele cu un copil, cu cele cu cel puţin doi, cele care alăptează cu cele care nu, cele cu manichiură french, cu cele cu manichiură clasică, cele cu copii bălai cu cele cu ei bruni, etc.?

Citeam, azi de dimineaţă, un articol scris de o mamă împotriva alteia. Cea care îl scrisese s-a simţit atacată, în parcul pentru copii, de cealaltă care, observându-i manichiura „proaspătă” i-ar fi dat de înţeles că, dacă are timp de aşa ceva, nu este o mamă bună. În timp ce ea, iată, încă-l alăptează pe „copilul grăsunel de 3 ani”.

Autoarea articolului s-a simţit, desigur, ofensată şi, nu-i vorbă, i-a arătat ea, acolo, în articol. Şi a desfiinţat-o pe acea mamă şi pe cele de „rangul” ei, care, deşi fac parte din clasa de mijloc a societăţii şi, deci, teoretic, şi-ar permite financiar să se îngrijească, nu o fac, din dorinţa morbidă „de a fi supermame”, sacrificate până la lipsa manichiurii cu gel, pe altarul creşterii copiilor. Ba mai mult, fără doar şi poate, aceste mame, „fără bonă filipinează, şofer şi menajeră cu şorţuleţ” nu mai folosesc nici săpunul, aşa ar fi observat ea, d-na mamă cu manichiura proaspătă.

Şi câte astfel de articole nu am citit? Şi câte nu-şi sar la gât una alteia, pentru că – nu-i aşa? – fiecare deţine adevărul absolut despre cum să fii mamă/femeie, pe care cealaltă, nefericita, nu-l va înţelege niciodată!

Iar, între timp, planeta – despre ţara noastră ce să mai spun? – se duce dracului, din toate punctele de vedere. Pentru că fiecare dintre noi este pre(a)ocupat(ă) să fie „cea/cel mai tare din parcare”.

Până într-o zi, când „parcarea” va fi goală, fără ca vreuna dintre cele care se uită în bătătura ăleilalte, doar să vadă dacă e mai cu moţ au ba, să mai poată avea vreun drept de apel. Şi, mai dramatic, nici copiii lor …

Scrie un comentariu

Din categoria copil, diverse, gânduri, privind în jur, proză, părinţi

Sărut-mâna, mamă!


Azi, de ziua ta,
draga mea, blânda mea,
vreau să-ţi spun cât te iubesc,
să-ţi sărut mâna şi să-ţi mulţumesc.

Să ne trăieşti ani mulţi, binecuvântaţi,
că sunt ani, pe deplin meritaţi,
să ne aştepţi mereu în poartă,
aşa cum faci de fiecare dată!

Să-ţi dea Dumnezeu doar zile bune,
calde precum sufletu-ţi, mereu senine!
Reverenţă ţie, Doamnă,
Sărut-mâna şi la mulţi ani, iubită mamă!

Un comentariu

Din categoria de suflet..., La mulţi ani!, poezii, poezii pentru mama, poezii proprii, părinţi, urări, viaţă

Copilului meu


Copilul meu, când eu nu voi mai fi
şi vei avea şi tu copii,
să nu uiţi nicicând, iubirea mea,
că ei vor fi cu-adevărat averea ta.

Tu şi a lor mamă,
să le fiţi scut, să le fiţi armă,
să poată trece prin viaţă cu fruntea ridicată,
să le fii blând şi bun, să le fii Tată.

Să le fii far în cea mai neagră noapte,
să le fii ţipăt sau, după nevoie, şoapte,
să le cânţi despre oameni şi despre iubire
şi să le-arăţi ce-nseamnă adevărata fericire.

Să-i înveţi să râdă şi să plângă
şi să le spui că lumea, deşi poate fi şi strâmbă,
de vor şti să o respecte, va şti să îi iubească,
să-i mângâi des, pentru ca drept să crească.

Copilul meu, când eu nu voi mai fi
şi vei avea şi tu copii,
să-ţi aminteşti cum, din iubirea mea,
ţi-am făcut drum sprea steaua ta…

Scrie un comentariu

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., poezii, poezii de dragoste, poezii proprii, părinţi

Copilul din flori – final de poveste


–          I-am adus pe Marioara şi pe Sandu, continuă Rodica, pentru că vor să vă facă o propunere.

–          Tanti Tanţă,  începu, ezitând, Marioara. Noi avem 40 de ani şi, deşi am vrut, nu am avut noroc de copii. Tu eşti mult prea tânără pentru un copil, acum, copila mea dragă, se întoarse ea spre Marioara şi-i luă mâna într-ale sale. Ne-am gândit, dacă, după naştere, nu ai vrea să ni-l dai nouă. Noi am avea grijă de tine pe toată perioada cât eşti gravidă. Am vorbit şi cu moaşa Rodica şi cu Păun, de la Consiliul Popular şi vom înregistra naşterea direct pe numele nostru. Să nu mai complicăm lucrurile… Ce ziceţi? Noi putem să-i oferim acestui copil totul, să crească sănătos, fără lipsuri şi să ajungă om mare. Îl vom iubi ca pe copilul nostru. Pentru că va fi copilul nostru, dacă tu şi mata, tanti, veţi fi de acord.

                Toată lumea tăcea. Instinctiv, Andrada se ghemui în braţele mătuşă-sii, care plângea tăcut. După minute bune, în care nimeni nu mai spuse nimic, bunică-sa li se adresă soţilor Tănase:

–          Eu, ce să vă spui, mumă? Eu sunt mă-sa şi nu pot zice că mă bucur că a rămas grea la doar şaptişpe ani şi nemăritată. Pe de-o parte, nici de măritiş nu ar fi fost. Eu m-am măritat de mică, au venit copiii, am rămas văduvă de tânără şi n-am apucat să trăiesc. Dar, aşa mi-a fost mie soarta. Celelalte fete ale mele şi-au luat mai întâi servici şi dup-aia s-au măritat. Ce, ea nu putea la fel? Dar, dacă se-ntâmplă ce se-ntâmplă… O fi şi vina mea … Numa’ că, vedeţi dumneavoastră, ea trebuie să ‘otărască. E copilul ei. E ea crudă, dar e copilul ei. Mie, cât de greu mi-a fost, nu mi-am putut da copiii. I-am mai trimis pe la creşele săptămânale şi internate, că nu aveam ce să le dau să mănânce, şi plângea sufletu-n mine. Eu vă zic aşa: lăsaţi-ne să ne sfătuim şi vă anunţăm. N-are decât vreo trei luni. Hai să nu ne pripim şi să ne pară rău, dup-aia. Noi vă mulţămim şi rămâne să vă anunţăm ce-om ‘otărî.

                Soţii Tănase mulţumiră pentru masă şi se retraseră, spunând că le doresc să le dea Dumnezeu gândul cel bun. Să se facă aşa cum va fi mai bine pentru copil.

După plecarea lor, Rodica le spuse şi ea celor două să se gândească bine, că e o propunere bună şi că important este binele copilului.

–          Marioară, să te gândeşti că acest copil trebuie să aibă şi mamă şi tată, să te gândeşti că tu ai viaţa înainte şi că trebuie să-ţi faci un rost mai întâi. Un copil nu e o păpuşă. Sau crezi, cumva, că acum că muri tac-su, Fane va vrea să te ia? Eu nu cred. Şi chiar să vrea, cu ce vă veţi ţine voi? Că nevoile sunt multe. Mai ales cu un copil. Ş-or mai veni şi alţii. Acum, mă duc şi eu, tanti Tanţă. Voi veni periodic să văd cum îţi este, Marioară!

–          Mulţămim, Rodică! Om vedea şi ţ-om spune!

Rămase singure, cele două începură să strângă masa, fără niciun cuvânt. Andrada, la rândul ei tăcea.

Se ţinea după mătuşă-sa, vrând, parcă, s-o aline, s-o apere. Merseră la culcare tot muţeşte. În noaptea aceea, Marioara plânse şi suspină, fără să-nchidă un ochi.

                Timpul trecea fără a putea să ia o hotărâre. Nu mai simţea decât cum creşte şi palpită viaţa în ea. Ieşea din ce în ce mai puţin din curte. Făcea ce avea de făcut prin gospodărie şi, în afară de rude, nu mai vorbea cu nimeni.

                 Veni toamna şi micul sat de câmpie îşi vedea de ale lui. Combinele treierau grâul şi porumbul, înghiţind, neobosite, hectare de teren,  ca nişte monştri – aşa îi păreau Andradei – iar, în urma lor, oamenii adunau paiele şi le legau în baloţi mari, pe care, apoi, îi încărcau în remorcile tractoarelor. Alţii munceau la vie şi în livezi. Totul era scăldat într-o lumină galbenă, ca de miere, ce dădea satului o aură de poveste. O poveste fără cuvinte, ca un tablou.  Nucii de pe marginea uliţei vegheau oameni şi case şi câmpuri… Moara din sat măcina neobosită, zi şi noapte, grâu şi porumb.

Cu atâtea de făcut, trecu repede toamna.

Iarna veni la timpul ei şi acoperi totul de zăpadă. Casele, şi cele mici şi cele mai mari, păreau nişte moşuleţi, ascunşi sub cuşmele lor albe. Satul era însufleţit doar de chiotele copiilor ieşiţi la sănii pe uliţe.

Andrada îşi aminteşte cum, în seara aceea, bunică-sa torcea, ridicată-n picioare, în pat, cu furca prinsă-n brâu şi cum sucea firul de lână între degete, înainte de a-l răsuci pe fusul pictat cu flori, pe care, la rândul lui îl învârtea între degetele ei pricepute, pentru a se aşeza bine firul de lână. Avea multe fusuri pictate, unele cu linii divers colorate, altele cu flori, pe care le umplea de lână. În soba de teracotă, lemnele pocneau. Lampa cu picior revărsa o lumină difuză, blândă, caldă. Stăteau toate trei şi povesteau vrute şi nevrute. Marioara se mai îngrăşase un pic, dar era din ce în ce mai frumoasă. Avea o lumină aparte pe chipu-i blond, iar ochii îi păreau mai albaştri ca oricând. Părul, ca paiul de grâu, i se revărsa pe umeri, un pic ondulat.

–          Parcă ai fi Ileana-Cosânzeana, dadă, îi spunea Andrada.

–          Mamă, să te duci mâine la Marioara şi Sandu Tănase şi să le spui … să le spui … că le … voi da …le voi da lor copilul. Cuvintele ieşeau greu, se poticneau şi parcă se loveau de bufetul din lemn de nuc din cameră. Tanţa se opri din tors şi o privi pe fiică-sa, neştiind ce să-i spună, pentru moment. În sinea ei, şi-ar fi dorit ca Marioara să ia această hotărâre, dar tot simţea cum o strânge inima.

–          Te gândişi bine, Marioară, mamă? Te gândişi bine? Eu ştiu că tu ai crezut că Fane îşi va face datoria, dar e mai bine aşa, ascultă la mine! Nu-i vorbă, că eu te-aş fi ajutat oricum, cu sau fără Fane, dar, mâine-poimâine, copilul ăsta te-ar fi luat la rost.

–          Eu nu te-am luat niciodată la rost, mamă, că nu mi-ai spus cine e tata.

–          Dar tu eşti prea tânără, fata mea, ai fi un copil cu copil. Dacă mie mi se-ntâmplă ceva, cine ar avea grijă de voi? Şi crezi tu că te-ai putea mărita uşor, având un copil? Şi ăla din flori? Lasă-l să trăiască, cu mamă şi tată alături, că oamenii ăia sunt oameni buni, gospodari, cu frică de Dumnezeu. Eu zic că e mană cerească, mamă, că vor să-l ia. Şi pentru tine, şi pentru copil. Dară, mă voi duce mâine.  Să te gândeşti bine, auzi? Să nu mă faci de ruşine şi să-ţi iei vorba înapoi. Că asta nu e de joacă, auzişi?

–          Da, mamă, auzii.

A doua zi, Tanţa, după ce o mai întrebă o dată pe Marioara, se duse la casa lui Sandu Tănase şi le dădu vestea. Mult s-au  mai bucurat! Au dat o masă în cinstea Marioarei şi a Tanţei şi se purtau cu ele ca şi cum ar fi fost din sticlă, de teamă că s-ar putea sparge.

Din ziua aceea,  Marioara deveni şi mai abătută. Zilele treceau una după alta, în acelaşi ritm, fără ca nimic s-o deosebească pe una de cealaltă. Doar burta Marioarei creştea de la o zi la alta. Trecu, fără prea mult entuziasm Crăciunul, veni noul an şi, uşor-uşor, trecură, astfel, primele trei luni ale sale.

Aprilie sosi pe negândite, oamenii începuseră a se pregăti pentru Sărbătoarea Paştelui, care cădea pe la jumătatea lunii. În noaptea de Florii, Marioara se trezi speriată şi o trezi pe Andrada pentru a o trimite după maică-sa. Îi venise sorocul să nască. Tanţa fugi repede după moaşa Rodica. Puse apă la fiert, aduse cearceafuri albe, de in şi prosoape curate şi-i spuseră Andradei să iasă din cameră. Fata ieşi pe hol, cu o pătură pe ea şi se lipi de uşă. Ţipetele mătuşă-sii de dincolo de uşă o înspăimântau şi strângea puternic la piept colţurile păturii.  Cu cât Marioara ţipa mai tare, cu atât Andrada se chircea mai mult. Între ţipete, auzea glasurile bunică-sii şi pe ale moaşei:

–          Respiră, Marioară, hai, respiră! Respiră şi împinge! Hai, împinge, acum! Mai e un pic. Hai, fata

mea, încă puţin. Strânge-mă de mână.

                –     Mor, mamă, moor! Nu mai vreau să iaasăăăăă! Vreau să rămână acolo, că moooor!

                –     Nu mori, mamă, nu mori. Eu aşa v-am făcut pe toţi cinci şi nu am murit.

                La un moment dat, Andrada nu mai auzi nimic şi i se făcu şi mai frică. Dacă a murita dada ei? Aşa îi spunea: dadă.

                Ar fi vrut să intre pentru a vedea ce s-a întâmplat, dar nu avea curaj. Se ridică în picioare şi puse mâna pe clanţa uşii, totuşi. În acel moment, se auziră câteva ţipete ascuţite de copil.

–          Bravo, fată dragă, spuse Rodica! Tocmai născuşi o frumuseţe de băiat! Să trăiască şi să aibă noroc.

                După alte câteva momente, Andrada fu chemată în cameră. Bunică-sa se strecură pe lângă ea, cu cearceafurile pătate de sânge şi ligheanul cu apă. Andrada păşi sfioasă şi se duse spre mătuşa-sa. Aceasta, palidă, dar frumoasă, ţinea în braţe o mogâldeaţă înfăşată într-un cearceaf alb. Rodica stătea lângă ea şi-i ştergea fruntea plină de broboane de transpiraţie.

–          Marioară, trebuie să te odihneşti!

Marioara strângea copilul la piept şi plângea în hohote. Tanţa se întoarse în cameră.

–          Nu vreau să-l dau! E copilul meu! E Florin al meu! Nu-l dau, mamă! Mai bine îmi dau viaţa, dar nu-l dau! Şi acoperi feţişoara copilului cu sărutări. Multe şi fierbinţi. Parcă voia să-l soarbă, să-l simtă iar în ea, în siguranţă. Rodica îi făcu semn Tanţei să nu spună nimic.

                În noaptea aceea, atât maică-sa, cât şi Rodica, au păzit-o. Marioara a adormit, într-un târziu, ţinând strâns copilul în braţe. Se trezea, însă, tresărind şi-şi săruta iar fiul. Rodica îi arătă cum să-l pună la sân, să-l hrănească.

                A doua zi, Tanţa merse la soţii Tănase, fără să-i spună Marioarei, să-i anunţe. Ea era om de cuvânt, nu putea să dea înapoi. Se va sfătui cu ei cum să procedeze cu Marioara. O durea sufletul şi-l blestemă iar pe Iepure: „Să n-ai parte de hodină, Iepure!”

                A treia zi, Marioara începu să aibă frisoane şi să facă febră. Rodica se mutase la ele, pentru a avea grijă de ea. Tanţa se-ngrijea de copil. Venise şi Marioara Tănase să le ajute. Tinerei mame îi era din ce în ce mai rău. La un moment dat, începuse să delireze: „Uite, Fane, vezi ce copil frumos avem? Şi tu nu-l voiai. Uite cum aleargă, cu picioruşele alea grăsuţe. Uite cum îl mângâie soarele pe faţă şi ce bucălat e. Vezi? Are ochii tăi şi părul meu.” Femeile începuseră să-şi facă griji. Rodica plecă după medicul satului. Acesta, însă, era plecat la oraş. Cu chiu, cu vai, au reuşit să-i scadă febra şi s-o facă să adoarmă. După ce s-a trezit, Marioara, care se simţea din ce în ce mai slăbită, o chemă la ea pe Marioara Tănase şi-i spuse să meargă şi să scoată certificatul de naştere al copilului, cu ei părinţi.

–          Atât te rog: îl cheamă Florin, spuse abia şoptit. Florin, pentru că este un copil al florilor…

Vreo câteva zile a zăcut Marioara. Soţii Tănase au făcut toate formalităţile necesare şi, astfel, prin înţelegere cu cei de la Consiliul Popular, au devenit părinţii micuţului Florin, dar copilul încă nu-l luaseră de la cele două femei. Au vrut ca, mai întâi, să-şi revină Marioara. Au adus un doctor de la Craiova şi, uşor-uşor, fata se repunea pe picioare. La o săptămână după, s-au întors la Tanţa, pentru a stabili cum vor face mutarea copilului în noua lui casă. Credeau că lucrurile trebuie să se întâmple cât mai repede, fiind mai bine aşa, atât pentru Marioara, cât şi pentru el. Fără prea multe vorbe, s-a stabilit pentru a doua zi, seara, înainte de apusul soarelui.

                Marioara, cu Florin în braţe, stătea în cameră, în faţa ferestrei larg deschise. Dincolo, în curte, erau soţii Tănase. Obiceiul spunea ca cel mic să fie dat peste fereastră. Marioara îl punea în braţele femeii ce urma să-i fie mamă copilului ei, iar aceasta i-l dădea înapoi. De trei ori s-a repetat acest gest. Noii părinţi l-au luat şi au plecat cu el. Marioara s-a prăbuşit lângă fereastră şi a scos un răcnet, ca de animal rănit. Andrada amuţise, dar lacrimi fierbinţi îi cădeau pe obraji. Tanţa plângea şi ea.

                În noaptea aceea, Marioara a plâns fără lacrimi. Îi secaseră.

                Plângea şi se ruga: „Te rog, Doamne, ai grijă de copilul meu! Să se facă mare şi să ajungă om bun, să aibă noroc! Te rog, Doamne, iartă-mă! Te rog, copilul meu, iartă-mă! Iartă-mă, copil al florilor. Mama a făcut cum a crezut că-ţi va fi mai bine! Să te ajute Dumnezeu! ”

                Andrada o ţinea strâns în braţe şi-i spunea:

–          Nu mai plânge, dadă, o să fiu eu copilul tău! Vrei, vrei să fiu eu copilul tău?

Marioara o privea absentă şi doar murmura rugăciuni şi cerea iertare.

La câteva zile după ce a rămas fără copil, Marioara i-a spus Tanţei că ea pleacă la Craiova. Măcar pentru o perioadă. Nu ştia ce va face acolo, dar nu mai poate sta aici, în sat.

–          Un’te duci, tu, Marioară? Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap să-ţi faci felul, că mă bagi în mormânt, auzi tu?

–          Nu, mamă, nu-mi fac felul. Dar, aici, eu nu mai pot sta.

Şi a plecat. Cu un geamantan mic, de culoarea muştarului, legat cu o curea subţire maro, să nu se desfacă. Nu mai avea cheia lui.

                Timp de un an, Marioara nu s-a mai întors în sat. Trimitea doar scrisori şi, din când în când, bani. Se angajase la o fabrică de confecţii. Depusese şi o cerere pentru a primi o locuinţă, cu chirie. Dar, cum nu era căsătorită, avea de aşteptat. Cei cu familii aveau prioritate.

                 După un an, reveni acasă. Era în concediu. După ce coborî din cursa Craiova-Orodel, se opri direct la gardul familiei Tănase. În curte, un copil bălai şi bucălat alerga după un pisoi şi râdea. În spatele lui, o femeie avea grijă ca mititelul să nu cadă şi ţinea mâinile în aer, ca într-o îmbrăţişare. Cele două Marioare îşi întâlniră privirile.

–          Vrei să intri?

–          Nu, mulţumesc! Am vrut doar să-l văd. E fericit. Iar, dacă el e fericit, restul nu mai contează. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere să-l creşteţi!

–          Voi continua să mă rog pentru tine, fată dragă! Ne-ai adus fericirea în casă. Dumnezeu nu va uita asta!

                În toamnă, îl cunoscu pe Sandu Tănase. Când acesta s-a prezentat, a crezut că este o glumă proastă. Că soarta îi joacă un renghi. A trebuit bietul băiat să-i arate buletinul, pentru ca Marioara să-l creadă şi să-i vorbească. În scurt timp, au devenit nedespărţiţi. Când a simţit ea că e momentul, i-a povestit despre copilul ei. Îi era teamă că Sandu o va părăsi. Dar n-a fost aşa. După un an, s-au căsătorit. Într-o noapte de Florii, s-a născut primul lor copil. Băiat. L-au botezat Florin. Era un copil al florilor, dar nu din flori.

                Fane nu s-a căsătorit niciodată. Şi nici miliţian nu a ajuns…

Partea a III-a

Partea a II-a

Partea I

10 comentarii

Din categoria copil, copilărie, poveşti, proză, părinţi

Copilul din flori – partea a III-a


În seara aceea, Andrada şi Marioara au vrut să doarmă cu Tanţa, în patul din cunie. Ceea ce se întâmplase le provocase frică.

–          Auzi, mumă, o întrebă Andrada, dar ce, Dumnezeu omoară oameni? N-ai spus mata că Dumnezeu e bun şi că îi ajută pe oameni?

–          Da, mumă, Dumnezeu e bun şi-i ajută pe oameni. Da’ câteodată, dacă sunt răi, îi pedepseşte.

–          Pe nenea Vică, tot Dumnezeu l-a pedepsit? De ce, ce-a făcut?

–          Ia culcă-te, Andruţă, hai, culcă-te şi hodină-te! Dumnezeu are EL, socotelile lui.

Şi bunică-sa învârti rotiţa lămpii, până ce flacăra se făcu mică-mică. Pâlpâirea ei forma umbre pe pereţii văruiţi în alb ai micii bucătării. Mirosea a gaz lampant. Undeva, în depărtare, se auzeau câini lătrând. La fereastra cu perdea din pânză albă, cu flori multicolore, cusute de bunică-sa în lunile de iarnă, se vedea luna ce părea că priveşte spre ele. Andrada o văzu chiar că zâmbeşte. Se întoarse de tot cu faţa spre geam şi cu spatele la Marioara. Bunica se culcase la picioarele lor. Înainte de a adormi, fata o auzi oftând: „Of, Costele, Costele, dacă nu m-ai fi lăsat singură, nu s-ar fi întâmplat ce s-a-ntâmplat. Marioara ar fi fost a ta şi nu s-ar fi încurcat cu alde Iepure. Of, Costele, de ce plecaşi, de ce?”

                În următoarele două zile, la Iepureşti a fost un adevărat pelerinaj. Femei cernite şi bărbaţii lor veneau cu lumânări şi flori şi spuneau, încă de la poarta ce rămăsese tot timpul deschisă: „Dumnezeu să-l ierte!”, „Dumnezeu să-l hodinească!”

Tot auzind că oamenii se rugau ca Dumnezeu să-l ierte pe nenea Vică, Andrada  gândi că trebuie să fi greşit el ceva. În curtea plină de oameni, fierbeau, în tuciuri mari, înnegrite de fum, puse pe pirostrii, varză cu carne, orez pentru pilaf şi arpacaş pentru colivă. Mirosurile ce se înălţau în văzduh umpluseră tot satul. Toate femeile alea, îmbrăcate în negru, ce mişunau de colo-colo, în şi din toate colţurile, păreau nişte furnici ce se agitau spre muşuroi. Unele tocau legume, sau jumuleau găinile ce fuseseră tăiate pentru nefericitul eveniment, altele spălau vase, una avea grijă de lumânările aprinse în vasul de lut cu mălai, să nu care cumva să se stingă vreuna şi să rămână aşa. Se auzeau zumzete, şoapte, uneori chiar râsete – că, priveghi, priveghi, dar, cum trebuia să se şi bea în amintirea răpostului, nu înainte de a se vărsa câte-o picătură în ţărână, pentru sufletul lui, supărarea se mai dilua.  Din când în când, se mai auzea câte-o jeluire: ”Vicăăă, un’te duci tu, Vicăăăă şi cui ne laaaşi?” Dar nici ţaţa Profira, bocitoarea, nu putea jeli tot timpul şi mai lua câte o pauză, să-şi ude gâtul ce se usca de la atâtea bocete şi tristeţe. Peste toţi şi toate, trona Vică, în sicriul lui maro, aşezat pe o masă înaltă, în şopron şi înconjurat de un cort din pânză albă, de tifon, să nu bată musca. Nu mai putea spune nimic, dar stătea acolo, în costumul lui ăl bun, de duminică şi părea că priveşte, ca un adevărat stăpân, la cei ce se agitau în toate părţile. În mâinile împreunate pe piept, avea o batistă albă, cu dungi subţiri, albastre şi o lumânare. Într-unul dintre colţurile batistei era legată, cu fir roşu de arnici, o monedă de un leu.

În curtea ei, Tanţa frământa, în albia de lemn, aluatul pentru pâine. Alături, pe o măsuţă, sub o coală de hârtie albă, fuseseră puse la dospit gogoşi pufoase, rotunde, tăiate cu paharul. Era renumită în tot satul pentru pâinea în „ţăst” şi gogoşile pe care le făcea. În timp ce întorcea aluatul pe toate părţile, fredona:

„Prin pădurea bradului,

Trece mama Radului,

Din ochi negri lăcrimând

Şi de Radu întrebând:

– L-aţi văzut pe Radu mamii?

– L-am văzut la crâşma Stanii,

Unde-şi beau drumeţii banii

Şi haiducii gologanii!

Radu mamii, Radule!

– Radu mamii nu mai bea,

Uite potera colea!

Însă Radu n-asculta,

Potera-l-nconjura,

Radu mamii, Raaduuuleee!”

Andrada stătea pe lângă bunică-sa şi făcea turte. Îi plăcea s-o asculte cântând, avea o voce frumoasă. Cândva, îi mărturisise că, în tinereţe, i se spunea Stana. Andrada s-a întrebat mereu dacă muma ei fusese Stana din cântecul „Radu mamii”. Chiar a întrebat-o, la un moment dat, dar nu a primit niciun răspuns. Lângă ele, Marioara jumulea o găină. Trebuia să pregătească bunătăţi, pentru că în ziua următoare, pe seară, aveau să vină la ele naşa Marioarei şi moaşa Rodica, să discute „problema”, să stabilească ce era de făcut.

                Tot în ziua următoare a fost şi înmormântarea lui Vică. După slujba preotului de acasă, convoiul a pornit spre cimitirul satului. Lăutarii tocmiţi cântau, instrumental, un marş funebru, în timp ce Saveta şi bocitoarele îl jeleau, de-a stânga şi de-a drepta sicriului, în căruţa în care era aşezat. Fane şi Gore mergeau în spatele căruţei, cu capetele plecate. Tanţa lui Stângă, aflată la urma convoiului îi spuse vecinei din dreapta ei:

–          Auzi, Mariţo, acu’ că Vică nu mai e, poate Fane îşi face datoria faţa de fata aia a lu’ Tanţa, că epăcat de tinereţea ei şi de copilu-i din burtă.

–          Deh, Tanţo, ştiu eu ce să zic? Parcă n-aş prea crede. E un terchea-berchea şi nici Saveta nu-l învaţă de bine. Dar, ce întâmplare, auzi tu? Cum îl blestemă Tanţa, aşa muri Iepure. Şi repede să dusă … Eu cred că inima l-a lăsat. Poate îl rodea ce a făcut fi-su, cine ştie? Doar el, pe lumea ailaltă…

Vocile lor au fost acoperite de chiotele de bucurie ale copiilor ce se îngrămădeau şi se împingeau să strângă bănuţii pe care rudele mortului îi aruncau în spatele căruţei.

Când convoiul se îndepărtă destul, Tanţa se duse la poarta vecinilor ei şi lăsă o cană cu o lumânare aprinsă. „Dumnezeu să te ierte, Vică, să-ţi fie ţărâna uşoară! Poate, pe cealaltă lume, nu vei mai fi la fel de câinos!”

Pe seară, în timp ce în curtea de vis-a-vis, la mesele lungi, întinse pe două rânduri, sătenii onorau memoria celui ce fusese stâpânul casei şi primeau de pomană pentru sufletul lui, la un lat de uliţă, în jurul unei mese mult mai mici, stăteau patru femei, un bărbat şi Andrada. Naşa Marioarei şi moaşa Rodica, ce era şi moaşă comunală, aduseseră cu ele pe Marioara şi Sandu Tănase. Ce doi, soţ şi soţie, mutaţi de curând în sat, în casa părintească moştenită de Marioara, de la părinţi, casă mare, frumoasă, ce aducea a conac boieresc, au fost aduşi de moaşă. Când intraseră pe poartă, nimeni nu bănuia ce rol important vor juca cei doi în viaţa Marioarei. După ce Tanţa le servi ciorbă de găină, cu ardei iute, mămăligă cu carne la ceaun şi mujdei de usturoi şi aşeză pe masă un lighenuş plin cu gogoşi tăvălite în zahăr, începură discuţiile.

–          Uite, tanti Tanţă, ce vă propun eu, începu Rodica.

Inima Marioarei începu să bată cu putere şi simţi cum i se face greaţă. Nu era foarte conştientă de ce înseamnă să aduci pe lume un copil, dar, într-un mod ciudat, inexplicabil, simţea că începe să iubească viaţa ce pâlpâia în interiorul ei şi duse mâna la pântece.

                                              Va urma!

Partea a II-a

Partea I

Final de poveste

2 comentarii

Din categoria copil, copilărie, proză, părinţi

Ce este mai bun pentru bebeluşul meu?


Încă de când afli că lângă inima te creşte o altă inimioară, începi să te gândeşti la viaţa ce pulsează în interiorul tău: îţi pui mii de întrebări, îţi faci milioane de griji, planuri, care, lună de lună, până la apariţia copilului – ca să nu mai vorbim de ce va fi după 🙂 – , capătă alte dimensiuni, alte înţelesuri, cresc, până se transformă în soluţii.  Dintre ele face parte şi goana după „trusoul” noului-născut. Care trusou începe de la scutecele de unică folosinţă şi se termină cu pătuţul, căruciorul, masa de înfăşat, mobila pentru camera copilului şi tot aşa.

Mi-am readus aminte de toate acestea de curând, de când una dintre cele mai bune prietene urmează să aducă pe lume cel de-al doilea copil. Şi, deşi are experienţa primului copil, are aceleaşi mii de întrebări: „oare ce cărucior să aleg?”, „dar pătuţul cum să fie?”, pentru că, în anii ce au trecut de la naşterea primului copil, oferta de astfel de produse a crescut, a evoluat, s-a diversificat.

Ei, bine, în căutarea noastră, am găsit şi site-ul babyplus.ro, un magazin online cu articole pentru copii.

Babyplus.ro nu este un simplu magazin online, ci un loc în care toată atenţia este centrată asupra bebeluşilor şi totodată a mămicilor.
Aici veţi găsi doar produse şi articole utile creşterii şi dezvoltării bebeluşilor începând de la accesorii pentru alimentaţie, jucării pentru copii, cărucioare, mobilier, scaune auto şi până la siguranţă şi confort de cea mai bună calitate”,
spun proprietarii magazinului virtual.

Personal, îmi place cum este construit site-ul: aerisit, scurt şi la obiect. Cum prietena mea este interesată mai ales de cărucioare pentru copii, am luat la „răsfoit” oferta. Şi este o ofertă generoasă, care se întinde, în acest moment, pe 16 pagini, ce cuprinde,  într-adevăr „cea mai diversificată gamă de cărucioare practice şi utile ce sunt atât pe placul părinţilor cât şi al bebeluşilor. Categoria include cărucioare pentru copii la preţuri avantajoase cu multiple accesorii şi dotări menite să facă plimbările liniştite, relaxante şi plăcute.Poţi găsi aici toate preţurile, mărcile, culorile, dimensiunile, accesoriile în funcţie de care să  faci alegerea perfectă pentru puiul tău. 🙂

Dacă nu mă credeţi, convingeţi-vă singure/singuri, făcându-le o vizită! 🙂

Iar după ce v-aţi fi ales căruciorul sau articolul preferat din multitudinea pe care o oferă magazinul, vă puteţi relaxa citindu-le blogul –http://www.babyplus.ro/blog/ – , unde veţi găsi informatii utile pentru parinţi, sfaturi despre bebeluşi şi copii (despre alimentaţie, igienă, apariţia primilor dinţişori, etc.)

Un comentariu

Din categoria copil, părinţi

S-ajungi bărbat, fiul meu!


Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copilul meu
şi mă rog, cu lacrimi, lui Dumnezeu:
să mi te ţină sănătos, s-ajungi bărbat,
să creşti puternic, fiul meu cel minunat!

Să cunoşti ce este fericirea,
să te-nvăluie, mereu, iubirea
şi, prin lumea mare să te poarte,
să-ţi dea Dumnezeu de toate!

Să-ţi trăieşti viaţa doar cu bucurie,
cu demnitate şi cu mândrie,
să fii bun şi inimos,
să creşti puternic, fiul meu frumos!

Întotdeauna, în preajma ta să fie
prieteni buni şi oameni dragi ţie,
să-ţi fie, la nevoie, ajutor,
să le fii sprijin, la jale şi la dor!

Îţi vin, noaptea, la căpătâi, copil iubit
şi mă rog Fecioarei, ca-n ziua-n care te-am născut,
să ai viaţă lungă şi să ajungi bărbat,
să creşti frumos şi drept, fiul meu cel minunat!

La mulţi ani copiilor noştri, să ne trăiască sănătoşi, norocoşi, fără teamă de viitor!
La mulţi ani şi vouă, părinţi şi copiilor ascunşi în sufletul vostru!
Adulţii care renunţă la copilul din sufletul lor nu vor putea fi niciodată buni părinţi …

4 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., inocenţă, iubire, poezii de dragoste, poezii pentru copii, poezii proprii, părinţi, urări, viaţă

D’ale lui Victor


Victor, aseară, înainte de culcare:
– Mami, mai cântă-mi şi mie, o dată, „la mulţi ani”, că mâine nu o să mai fie ziua mea!
I-am cântat şi a adormit zâmbind. ♥

Acum, fie vorba între noi, eu nu am voce deloc – regretul vieţii mele. 🙂 (Apropo, dacă vreţi să traumatizaţi pe cineva, pe viaţă, chemaţi-mă pe mine să-i cânt şi succesul e garantat!)

Dar, atât timp cât copilul meu vrea să-i cânt, sunt cea mai mare cântăreaţă a lumii. 🙂

__________

Acum câteva seri, am ieşit cu Victor la o mică plimbare. Deşi îmbrăcat binişor, mi-a spus că îi este frig. Bineînţeles că, imediat, am vrut să-i dau geaca mea.

– Nu, mami, nici să nu te gândeşti! Că tu o să rămâi doar în bluză şi-o să-ţi fie frig.
Am încercat să-l conving că nu e nicio problemă, că nu-mi este frig.
-Mami, insist! îmi spune el. Nu vreau să te îmbolnăveşti. Ştiu că tu ai face orice pentru mine. Mai bine, hai să alergăm şi mă-ncălzesc!
Nu am putut, sub nicio formă, să-l conving să ia geaca mea!

Un comentariu

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă, iubire, părinţi

Oare, cât de trişti sunt îngerii …


… când ştiu că viaţa unui copil depinde de bunăvoinţa celor din jur?

Am primit, de la prietena mea, Adriana Velea, care este ea însăşi un înger păzitor al copiilor bolnavi şi care luptă cu disperare să-i poată transfera la clinici din străinătate pentru a le salva viaţa, mesajul de mai jos. Bibi este şi ea aşteptată la o clinică din Germania, dar …  are nevoie de bani.

Ajutati-o pe Bibi!

clip_image002

Acest ingeras se numeste Amarandi Maria Bianca (pe scurt, Bibi), are 2 ani si 3 luni, este din Braila. Bibi a fost parasita de mama si lasata in grija rudelor de cand era sugar. Cand a implinit varsta de 1 anisor, Bibi a fost preluata de Protectia Copilului, oferindu-i o familie la un asistent maternal unde este iubita si ocrotita.
Dar se pare ca pentru Bibi nu a fost suficient ca mama a parasit-o, la varsta de 1 an si 6 luni a fost diagnosticata cu cancer cerebral, operata si chimiotratata si asa a fost nevoita  Bibi sa creasca prin spitale si sa se joace cu seringi si perfuzii.
Pentru a putea creste ca un copil normal de varsta ei are nevoie de efectuarea unui tratament cu radioterapie . Din pacate in Romania nu se pot aplica astfel de tratamente pentru copii de varsta ei , singura ei speranta fiind efectuarea de radioterapie in strainatate!

Haideti sa incercam sa fim parintii ei pentru o clipa si sa o ajutam sa ajunga la tratament! Si chiar sa se vindece si sa redevina un copil normal!

Nr. cont deschis la Banca BCR pe numele Zaharia Lucica – Asistent Maternal: RO20RNCB0527025975420001
Nr tel: 0728.825.538    (Asistent Maternal – Zaharia Lucica)
Multumim!”

P.S. Cui doreşte, îi pot trimite pe e-mail biletul de ieşire din spital şi rezultatul analizelor. Le-am primit în format PDF şi nu pot (sau nu ştiu eu) să le postez.

Scrie un comentariu

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., părinţi, viaţă

D’ale lui Victor


După ce, acum vreo 2 săptămâni, fi-meu m-a întrebat ce să-mi cumpere de 8 Martie, aseară îmi spune:
– Mami, să ştii că ţi-am cumpărat ceva pentru martie, dar a rămas la Marilena (cumnata mea). Nu-ţi spun ce, dar nu am mai putut să ţin secret, pentru că vreau să te fac fericită. Am văzut că eşti cam nefericită. Şi să ştii că nu e doar o floare, cum ai spus tu, sunt două lucruri. ♥

I-am explicat că, avându-l pe el, nu pot fi nefericită, dar că, din când în când, pot fi supărată, sau doar îngândurată. 🙂

10 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., inocenţă, iubire, părinţi

Întoarce-te acasă…!


Întoarce-te acasă, frate român pribeag,
copiii ţi-au crescut, părinţii-s tot mai mici,
ai lăsat în urmă tot ce ai mai sfânt, mai drag,
eşti plecat de mult, de prea mult timp îi plângi…!

Întoarce-te acasă, frate român hoinar,
ţara-ţi e rănită, te cheamă-n ajutor,
chiar de pâinea are, câteodată, gust amar,

tot este mai dulce, lâng-al tău popor…!

Întoarce-te acasă, frate român tăcut,
te aşteaptă munţii tăi şi datina-ţi străbună,
te-aşteaptă glia şi locul unde te-ai născut,
întoarce-te acasă, frate român, cu inimă română!

Un comentariu

Din categoria de suflet..., poezii, poezii proprii, părinţi, recurs la prea multă realitate, ţară

„Viaţa noastră unde e, ce-aţi făcut cu ea?”


Ieri, la Real: un cuplu de pensionari. Ea se apropie de o cutie cu ochelari de soare. Pune o pereche la ochi.
– Cât costă?, o întreabă soţul.
– 10 lei.
– Pune-i la loc! De 10 lei, ne luăm cârnaţi.
Lăsând la o parte că acei ochelari nu ar trebui comercializaţi, că fac rău şi nu bine, mi-a venit să plâng.

Plec de la Real, spre piaţă. Cautând una, alta, mă plimb de la o tarabă la alta. La un moment dat, observ o doamnă în vârstă, cam în jur de 80 de ani, cred, îmbrăcată în negru, care se tot uita la legumele de pe tarabe. O urmăresc cu privirea. Face turul de vreo două ori, dar nu cumpără nimic. La un moment dat, mă apropii de taraba pe care o privea de la distanţă. Intru în vorbă cu vânzătoarea, pe care o cunosc, şi-i semnalez prezenţa doamnei. „- I-a murit soţul de curând.”, îmi spune. Apoi, o întreabă:
„- Doriţi ceva?”
„- Nu, mă uit, deocamdată.”, îi răspunde doamna. Şi rămâne uitându-se. Mă apropii de ea şi o rog să nu se supere că mă ofer să-i cumpăr nişte legume. Îmi spune că nu. La final, îmi mulţumeşte şi pleacă. Cu demnitate.

Plec dispre piaţă, spre casă. Pe trotuare, alţi bătrâni, sub soarele nebun de azi, încercau să vândă ce mai găsiseră prin casă: un bocanc scofâlcit, un ventilator ruginit, nişte umeraşe şi alte mărunţişuri… Cumpărători… deloc…

Asta esta imaginea unei ţări europene, a sec. al XXI-lea, mândre de democraţia, independenţa, libertatea, reformarea ei!!!!!!

Da, ştiu, cine nu este puternic, trebuie să iasă din sistem, nu? Nu rezistă decât deştepţii şi puternicii….

Voi, bolnavilor de ură, cum puteţi privi la toate astea, fără pic de tresărire? Când aţi fost ultima dată într-un sat sau într-un spital sau într-o şcoală? Când aţi vorbit ultima oară cu vecinul vostru?

Vă iluzionaţi că, dintr-un organism bolnav, sunteţi organul supravieţuitor? Sărmanii de voi! Rugaţi-vă să nu ajungeţi, niciodată, voi sau ai voştri, în situaţia în care să vă blestemaţi zilele şi, totodată, nu uitaţi că pământul se învârteşte!!!!!!

3 comentarii

Din categoria privind în jur, părinţi, recurs la prea multă realitate, România, viaţă, ţară

La mulţi ani, Vlăduţ Ursache!


Cu siguranţă, vă amintiţi de Vlăduţ Ursache – ştiu asta, pentru că aţi fost mulţi care i-aţi sărit în ajutor. Vă spuneam, în articolul despre el, că are 8 ani. Ei bine, la acea dată nu-i împlinise încă. Îi va împlini pe 13 iunie. Da, mâine este ziua lui de naştere. Este geamăn, de-al meu. 🙂 Dacă, în drumul vostru, vă puteţi opri pentru a-i trimite un mic dar, sau un gând bun, o urare, o rugăciune, o binecuvântare, el va şti şi va fi fericit. La mulţi ani, copile drag, să-ţi dea Dumnezeu bucurie, sănătate şi să rămâi alături de părinţii tăi, care te iubesc nespus, multă vreme, de acum încolo!

Vlăduţ s-a bucurat când mama lui i-a spus că mulţi oameni se gândesc la el şi că, fiecare i-a trimis câte ceva, cu toată dragostea  şi gândurile bune.

Dragii mei, cunosc numele tuturor celor care aţi ajutat familia Ursache şi vă mulţumesc, din toată inima, pentru gesturile voastre! O fac, atât în nume propriu, cât şi în numele acestei familii, ce m-a rugat să vă transmit binecuvântările lor. Întrucât nu ştiu dacă am acordul vostru pentru a vă face publice numele, încă nu o fac. Dacă veţi mai trece pe aici şi veţi citi articolul, daţi-mi de ştire, vă rog, de pot să vă scriu şi numele. Mulţumesc, de asemenea, prietenei mele, A.C., precum şi d-lor Lupu Petrişor şi Cornel Iacobeanu.
Mă înclin!

6 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., inocenţă, iubire, părinţi, recurs la prea multă realitate, sărbătoare

Îşi plâng străbunii viitorul


Îşi plâng străbunii viitorul,
văzându-şi fiii îngenuncheaţi,
cu sânge, ei au hrănit ogorul,
când la luptă au fost chemaţi.

Cu pieptul dezgolit şi fără frică
şi-au apărat neamul şi glia,
de la cel cu carte, la ultima opincă,
din oasele lor, crescut-a România.

Au fost eroi, deşi nu asta au vrut,
au murit pentru frăţie şi dreptate,
din iubirea de pământ, ei şi-au făcut scut
şi din morminte strigă şi astăzi: „Libertate!”

Istoria stă tristă prin sertare,
care ni-i menirea, se pare, am uitat,
ce-a fost, odată, mândrie şi onoare,
azi este ruşine, arhaic, demodat.

Ne vindem patria şi-naintaşii,
fără a privi, o clipă, înapoi
şi ne trădăm, fără jenă şi urmaşii,
ce, firesc, aşteaptă o ţară de la noi!

Îşi plâng străbunii viitorul,
văzându-şi nepoţii-ngenuncheaţi…

17 comentarii

Din categoria poezii, poezii proprii, părinţi, România, ţară

D’ale lui Victor…


gelozii

Eu şi soţul meu,  într-o cameră, făcând planuri de bătaie pentru ziua în curs şi cele ce vor urma, înainte ca George să plece spre birou. Victor se joacă în cealaltă cameră. Îl auzim strigând:
– Mami, vino şi mai stai şi cu mine, nu numai cu tati!
– Tati va pleca imediat la serviciu, Victor şi voi sta cu tine toată ziua!
– Uraaaaaaa!!!!!! se aude, ca răspuns, după care:
– Tatiiii !!!!!!
-Da, puiul meu! îi răspunde taică-său, topit după odrasla-i.
-Paaaaa!!!!!!!!!!!!

declaraţii de dragoste

– Mami, eu vă iubesc atât de mult pe tine şi pe tati, că nici nu mai pot simţi cât de mult vă iubesc!

12 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., părinţi

D’ale lui Victor…


... declaraţii

 
– Mami, eu te iubesc în mai multe feluri!
– Cum, în mai multe feluri?
– Păi, te iubesc pentru că ai grijă de mine, te iubesc pentru că mă mângâi când mă lovesc, te iubesc pentru că eşti frumoasă. Cu tine, sunt mai fericit decât orice bogat!

8 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, inocenţă, părinţi

Azi e ziua ta, copilul meu!


Astăzi e ziua ta, copilul meu
şi mă rog şi-acum, lui Dumnezeu,
să fii sănătos, să fii fericit,
să iubeşti mereu şi să fii iubit!

Te privesc, cu drag, cât ai crescut,
parcă ieri a fost când te-am născut.
Azi, împlineşti, iată, 6 ani,
să-ţi fie bine, puiul meu şi la mulţi ani!

În sfântă zi de vineri, pe lume te-am adus,
să fii demn şi bun, mereu cu capul sus,
ţi-am urat, când la sânu-mi te-am luat întâiaşi dată,
minunea mea cea mare, cât lumea asta, toată!

Tu ne umpli sufletul şi viaţa,
eşti puterea noastră de „bună dimineaţa!”,
îţi vom fi alături, oriunde şi oricum,
îţi vom fi lumină, copilul nostru bun!

La mulţi, mulţi ani, iubirea noastră,
să-ţi fie viaţa lungă şi frumoasă,
să mergi, mereu, pe drumul tău,
cu-ncredere în tine şi-n bunul Dumnezeu!

26 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., eveniment, inocenţă, La mulţi ani!, poezii, poezii pentru copii, părinţi

Când copiii ne dau lecţii


Când, la micul dejun, Victor mi-a făcut mofturi la a treia propunere, după ce nimic din ce-i mai oferisem înainte nu-i plăcuse – chiar dacă toate făceau parte din hrana lui obişnuită – mi-am pierdut răbdarea şi am cam ridicat tonul la el. Moment în care Victor s-a ridicat de pe scaun, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
– Te rog, mami, te rog, draga mea, nu ţipa! Te iubesc, mami, nu mai ţipa!

Mi s-a făcut ruşine. I-am cerut iertare.

12 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., părinţi

Mama, doar mama…


La mulţi ani, mamă! Să-ţi dea Dumnezeu viaţă lungă şi frumoasă, să ne fii alături mereu! Te iubim!

8 comentarii

Din categoria La mulţi ani!, părinţi

Eu, când am vrut să vorbesc, am vorbit


Aveam vreo trei luni,  spun ai mei. Eram, deci, mititică. Mititică şi foarte înfăşată. Aşa era pe atunci: copilul trebuia bine strâns. Lucru ce, pare-se, îmi displăcea profund. Ceea ce mă făcea să lupt, cu înverşunare, pentru libertatea mea de mişcare. Aşa s-a întâmplat şi în după-amiaza aceea. Tocmai ce mă schimbase maică-mea şi trecuse la partea cu…, aţi ghicit, înfăşatul. Nici nu a terminat bine, că am început să mă agit, presupun, ca o râmă, aşa cum eram, tubulară. Tot agitându-mă, am reuşit să scot o mânuţă din capcană şi munceam asiduu să mi-o scot şi pe cealalaltă. În timp ce mă luptam, am strigat, nici mai mult, nici mai puţin: „ma-ma!” Se pare că nu am fost foarte inspirată, pentru că mama – care avea vreo 20 de ani – s-a speriat şi a fugit în bucătărie, lăsându-mă singură în cameră. Nu, nu fiţi răi, nu m-am luat după ea. Am început, însă, a plânge. Atât de tare, încât m-a auzit taică-meu de jos, de la scară, el tocmai ce se întorcea de la serviciu – ai mei stând, pe atunci, într-o garsonieră, la etajul 1. Urcă taică-meu speriat în casă, o întreabă pe maică-mea ce am. I se răspunde sec:
– Îi este foame.
– Şi? Nu-i dai să mănânce?
– Nu. Asta nu-i copil, e drac. A zis „mama”.
Şi-i povesteşte păţania. Taică-meu, om înţelept, la cei 25 de ani ai lui, de atunci, o linişteşte, spunându-i că, probabil, i s-a părut. Oi fi bălmăjit eu ceva, dar nu aveam cum să spun „mama” la trei luni. Mai de voie, mai de nevoie, maică-mea se lasă convinsă şi lucrurile reintră în normal. Până într-o seară, la distanţă de vreo 2-3 zile de la întâmplare, când, după băiţa de seară, zilnică, pe care mi-au făcut-o amândoi, nu am de lucru şi încep: „ma-ma!”.
Maică-mea, de acum, era veterană şi avea sclipirea aceea de „vezi, ţi-am spus eu!”, în ochi, dar taică-meu a amuţit. Şi aşa a stat câteva ore bune. Cu greu şi-a revenit. Aşa i-a trebuit, dacă m-a subestimat, nu?
Acum, e drept că şi Victor a spus „mama” la vreo patru luni şi jumătate şi „tata” la cinci luni. Şi fără să-l fi înfăşat. Că, deh, ce se naşte din pisică….

38 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de prin viaţă păţite şi adunate, părinţi

D’ale lui Victor


Brânzică…

– Mami, te rog să nu mai spui „brânză”.
– Dar cum să spun?
– Brânzică. E mai romantic.
– Mai romantic? îl întreb eu mirată.
-Da, adică, mai frumos, mai de dragoste, mă lămureşte el cu convingere.

Mai frumoasă ca florile…

– Mami, tu eşti mai frumoasă decât toate florile.
– Măi, tu iar eşti şmecher.
– Nu sunt şmecher, mami.
– Nu? Aşa crezi tu, că sunt frumoasă?
– Nu, mami, nu aşa cred, aşa e!
(Acum, nu mi-o luaţi şi voi în nume de rău, dar care mamă ar fi rezistat să nu se laude cu un asemenea compliment? 🙂 )

18 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, inocenţă, părinţi

La mulţi ani, tată!


Tatăl meu împlineşte, astăzi, 61 de ani.

La mulţi ani, tată! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, viaţă lungă şi frumoasă! Îţi mai aminteşti când aveam vreo 5-6 ani şi m-ai învăţat şah? Sau cum îţi subtilizam rebusurile şi, deşi nu-nţelegeam, pe atunci, ce şi cum e cu ele, reuşeam să completez tot… pe orizontală? Că ce ieşea pe verticală… 😀

Îţi dăruiesc, cu dragoste, poezia de mai jos:

Povestea unui tată

Povestea unui tată
nu-i spusă prea des,
deşi în suflet e purtată
şi nu e greu de înţeles.

El suferă-n tăcere
şi lăcrimează pe ascuns,
ar vrea să-ţi dea putere
şi n-are timp de-ajuns.

Este cealaltă jumătate,
ce ţi-a dat viaţa-n dar.
„Te iubesc”, nu ştie a spune, poate,
dar, fără tine, el ar trăi-n zadar.

Chiar de, la rându-ţi, eşti părinte,
îi spui tot „sărutmâna, tată!”
şi i te-ai aşeza în braţe, cuminte,
cum făceai, copil, odată.

Povestea unui tată
nu-i spusă prea des,
deşi în suflet e purtată
şi nu e greu de înţeles.

55 comentarii

Din categoria de suflet..., poezii, părinţi, sărbătoare, urări

D’ale lui Victor


Deghizarea lui Ben 10

– Mami, cei de la televizor (n.n. Cartoon Network), au spus că Ben 10 se deghizează. Dar eu cred că, de fapt, se transformă, pentru că primeşte puteri noi. De ce nu le are şi înainte de a se deghiza, atunci? Deci, se transformă, nu-i aşa, se deghizează este un fel de a spune.

 

Inundaţie de lacrimi

Pentru că Victor m-a cam supărat vineri, i-am spus că sunt supărată pe el. A început să plângă şi să-mi ceară iertare:
-Iartă-mă, mami, că nu mai fac, te rog, iartă-mă!
– Mă voi gândi, dacă te voi ierta, pentru că aşa spui mereu.
– Hai, iartă-mă, că o mamă bună aşa ar face, m-ar ierta!
Eu, nimic. La un moment dat, izbucneşte:
– Dar, iartă-mă odată, până nu fac inundaţie de lacrimi, aici!

34 comentarii

Din categoria copil, copilărie, D'ale lui Victor, de suflet..., părinţi

Scrisoarea unei mame disperate


Pe blogul lui Mircea Badea, am găsit scrisoarea de mai jos, pe care am preluat-o în întregime, cu speranţa că putem face ceva:

„Mă numesc Prodan Leontina, mama disperată a unei fetiţe de 3 ani şi 6 luni, Prodan Miruna Georgiana, diagnosticată la începutul lunii iulie cu TUMORĂ INTRACRANIANĂ DE LOB PARIETAL DREPT.Vă scriu dumneavoastră cu rugămintea de a mă ajuta să-i pot da copilului meu şansa de a se mai naşte odată, de a trăi sănătoasă, de a oferi în fiecare zi zâmbetul ei nepreţuit pentru noi, părinţii ei. Miruna Georgiana - fetiţa care are nevoie de noi Povestea fetiţei mele este tristă, dar cred că Bunul Dumnezeu i-a dat un dram de noroc pentru ca ea să trăiască alături de oameni care să-i ofere sprijin şi dragoste. S-a născut pe 22 martie 2007 la Spitalul de Urgenţă Giurgiu unde, la cinci zile de la naştere, mămica ei a abandonat-o în spital. Noi ne doream un copilaş şi, aflând despre ea, am mers la spital unde am cunoscut-o şi ne-am îndrăgostit pe loc de îngeraşul care parcă ne zâmbea din pătuţul în care fusese abandonată. Cu ajutorul celor în măsură am putut să luăm fetiţa acasă în plasament de urgenţă şi, timp de un an de zile, am luptat să adoptăm copilul trimis nouă de Bunul Dumnezeu. Este un copilaş plin de viaţă, care ştie să ofere zâmbetul ei de copil tuturor celor care o privesc, o fetiţă care luptă cu toate puterile ei să facă faţă unei tumori care o omoară în fiecare zi câte puţin. De când a fost diagnosticată crizele se îndesesc, partea stângă a corpului ei paralizează din ce în ce mai des şi, chiar dacă paralizia se remite deocamdată sub tratament, tumora pune stăpânire pe altă zonă sănătoasă a creierului ei. Boala micuţei noastre ne-a lovit din plin, noi nu trăim decât pentru ea, vrem să o vedem mare şi sănătoasă. Nu există cuvinte prin care să ne exprimăm durerea. Medicul neurochirurg din ţară ne-a spus că tumora este mare, infiltrată 3,5 cm în lobul parietal şi că riscurile sunt ca, după operaţie, copilul să rămână paralizat. Ne-a spus că ar fi de preferat ca intervenţia chirurgicală să fie făcută într-o clinică din străinătate Ne-a recomandat Clinica INI Hannover din Germania unde tumora pe care o are Miruna poate fi operată cu şansa ca fetiţa să poată recupera funcţiile motorii pe partea stângă, acolo existând tehnică mai performantă. În cazul Mirunei este o urgenţă, fetiţa trebuie operată până la sfârşitul lunii octombrie, altfel va paraliza definitiv pe partea stângă. Tumora creşte şi este la o distanţă mică de centrul neuromotor din lobul parietal care, odată atins de tumoră, determină o paralizie definitivă. Ca părinţi nu putem să ne gândim decât la cea mai bună variantă pentru copilul nostru. Dacă la acea clinică există şansa ca Miruna să aibă o viaţă cât mai aproape de normal, vrem să luptăm pentru această şansă. Varianta cea mai bună pentru fetiţa noastră rămâne Clinica INI Hannover din Germania dar noi, părinţii ei, nu ne putem permite această intervenţie chirurgicală, veniturile noastre nu ne dau voie nici să visăm că putem merge cu îngerasul nostru la această clinică unde se poate face operaţia care îi garantează o viaţă cât mai aproape de normal. Dacă intervenţia nu are loc, Miruna va paraliza definitiv pe partea stângă într-un timp scurt. Medicii neurochirurgi ne-au spus că tumora trebuie scoasă în cel mult 2 luni, dar au trecut aproape trei luni şi noi nu am putut strânge suma necesară pentru această intervenţie chirurgicală. Am luat legatura cu medicii din această clinică, le-am trimis imaginile RMN şi datele medicale ale fetiţei noastre şi au făcut o programare pe data de 30.08.2010, apoi pe data de 27.09.2010, cazul fiind urgenţă medicală. Spitalizarea, investigaţiile şi intervenţia chirurgicală costă 50.000 Euro, bani pe care noi nu i-am putut strânge până acum. Am încercat să strângem banii necesari, fiecare prieten, coleg, cunoscut, părinţii, rudele şi chiar şi oameni de bine pe care nu îi cunoaştem au donat câte o sumă pentru fetiţa noastră, Miruna. Cu toate acestea nu am strâns decât 25.000 RON. Am vorbit din nou cu medicii de la INI Hannover şi următoarea programare o avem pe data de 26.10.2010, dar putem merge numai dacă strângem cei 50.000 Euro necesari operaţiei. Aceasta este data limită ca Miruna să poată fi salvată de paralizia definitivă pe partea stângă. Cu durere vă spunem că noi, părinţii ei, nu ne putem permite această intervenţie chirurgicală, veniturile noastre nu ne dau voie nici să visăm că putem merge cu îngerasul nostru la această clinică unde se poate face operaţia care îi garantează o viaţă cât mai aproape de normal. Apelez la dumneavoastră cu rugămintea de a ne ajuta în vederea mediatizării cazului fetiţei noastre, numai aşa oamenii care au posibilitatea şi doresc să ne ajute vor putea contribui la strâgerea sumei de bani necesare intervenţiei chirurgicale care îi garantează fetiţei noastre o viaţă cât mai aproape de normal. Rugămintea mea vine din inimile unor părinţi care şi-au dorit enorm să aibă un copil căruia să-i ofere dragostea lor, o viaţă fericită, un cămin protector şi liniştit. Dumnezeu ne-a trimis acest copil minunat, lumina vieţilor noastre, dar noi, cu banii nostri, nu-i putem oferi posibilitatea de a se mai naşte încă o dată. Vă rugăm pe dumneavoastră să ne ajutaţi, avem nevoie de întelegerea şi sprijinul dumneavoastră pentru ca îngeraşul nostru să poată trăi lângă noi, să se facă mare şi să fie sănătos. VĂ RUGĂM, SALVAŢI VIAŢA FETIŢEI NOASTRE MIRUNA GEORGIANA ! CU MULŢUMIRI, LEONTINA PRODAN Domiciliul: mun. Giurgiu, str. Clopotari, bl.515, sc.B, etaj 2, ap. 22, jud. Giurgiu Telefon: 0762651528 Email: leontina_pro@yahoo.com Conturi: RO05BPOS19007061243RON01 – BANCPOST SUCURSALA GIURGIU RO37BPOS19007061243EUR01 – BANCPOST SUCURSALA GIURGIU Cod banca 308191005 Cod swistt: BPOSROBU Titular conturi: Prodan Leontina SITE MIRUNA BLOG MIRUNA TELEDON 0900900850 – 2 EURO, 0900900852 – 5 EURO, 0900900854 – 10 EURO, NUMAI DIN RETEAUA ROMTELECOM Ataşez toate documentele medicale ale copilaşului nostru cu rugămintea de a ne ajuta să-i oferim şansa unei vieţi normale.”

Ce credeţi, măcar un apel din  Romtelecom, nu-i aşa că se poate? Vă mulţumesc!

http://cristiandima.wordpress.com/2010/10/14/cafeneaua-cu-vicii/

http://www.cojocarii.ro/2010/10/13/am-descoperit-cauza/

http://alexandrescudaniela.com/credinta/

http://calinhera.wordpress.com/2010/10/13/dan-castiga-cu-safari/

http://frunzalaura.wordpress.com/2010/10/13/cartea-de-miercuri-policierul-romanesc/

http://edituramateescu.wordpress.com/2010/10/08/lista-lui-

schindler/

http://ivanuska.wordpress.com/2010/10/13/cu-mestesug/

http://mirelapete.dexign.ro/2010/10/kate-bush-sau-melodicitatea-stranie/

http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/10/14/nocturna-fragment/

http://bucurvictor.wordpress.com/2010/10/13/m-am-intors-da-nu-stiu-cat-ma-tine/

http://opritiplanetavreausacobor.wordpress.com/2010/10/08/hop-si-eu-2/

http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/10/11/noi-progrese/

http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/10/13/amor-cu-nabadai/

http://teonegura.wordpress.com/2010/10/12/trafic-cu-hituri-runda-37/

http://zaqk.wordpress.com/2010/10/13/alti-bipezi-nenorociti/

http://www.recomandarea-zilei.com/2010/10/recomandarea-zilei-11-octombrie-2010_11.html

11 comentarii

Din categoria campanii, copil, copilărie, părinţi

Un tată şi fiul său, sau cum să-ţi înveţi puiul să zboare


El este Ştefan. Un copil cu ochii cât infinitul.

Un copil cu ochii cât infinitul

Ei sunt Sorin şi Ştefan:

tatăl şi fiul

Tatăl şi fiul. Un tată ce, ca orice părinte bun, îşi doreşte o lume mai bună pentru copilul lui, dar „normală, echilibrată, cu bucurii şi necazuri, cu împliniri şi eşecuri”, cum îmi mărturisea într-o discuţie.

„Viaţa este ca o cutie de fondante.
Asta aş vrea să înveţe fiul meu: să ştie că deosebirile dintre oameni apar datorită puterii lor de a alege ceea ce li se pare a fi cel mai bun, dar şi datorită dobândirii capacităţii de asumare a consecinţelor unor alegeri nefericite…. Pentru fiul meu, deocamdată, aceste fondante le aleg şi păstrez eu, până în ziua în care personalitatea care se naşte va dori să-şi facă singură alegerile. Până atunci însă, doresc să mai aşez o fondantă în cutia atât de încăpătoare: Maxim Belciug.„, scria Sorin aici.

A îndrăznit şi s-a încăpăţânat să demonstreze că, într-o lume strâmbă, cu o scară a valorilor răsturnată, într-o lume grăbită, scârbită, egoistă, obosită, sărăcită, chiar împietrită, în care solidaritatea este un cuvânt perimat, uitat prin dom-uri prăfuite, visurile pot fi împlinite. Important este să „înveţi de la ape să nu dai înapoi”, „să crezi în tine când ceilalţi au doar cuvinte/ De-ndoială, dar să ţii seama de-ndoiala tuturor…”.

Ştefan iubeşte muzica şi, se pare că şi muzica îl iubeşte pe el. De aceea, tatăl lui a început să-i construiască visul, cărămidă cu cărămidă, şovăitor, la început, cu sufletul tremurând, cu ochii spre cer, dar hotărât, de neclintit în misiunea sa – aşa cum îi stă bine unui făuritor de vise. Şi, pentru că Dumnezeu îşi iubeşte îngerii, visul lui Sorin şi al lui Ştefan a început să prindă contur:

„Nu am nicio experienţă în organizarea unui astfel de eveniment, însă, m-am decis să încerc imposibilul: un concert adevărat [susţinut de Maxim Belciug], cu public, cu afişe răspândite în oraş, cu interviuri şi cu cronici în presă. Ceva imi spune că am să reuşesc, chiar dacă mulţi vor fi tentaţi să se amuze.”

Probabil că mulţi s-au amuzat, sau l-au privit cu neîncredere, sau au dat din cap amabil, afişând un interes aparent, sau, pur şi simplu, au gândit „e nebun!”. Probabil că este nebun. Un nebun ce crede în copilul său, un nebun ce vrea să-şi înveţe puiul să zboare, fără şovăire, spre înaltul cerului. Mie îmi este drag acest „nebun” şi m-am bucurat ca un copil când, ieri, mi-a spus:

„Adela, simt că am să reuşesc! Poate că am să reuşesc chiar mai mult decât mi-am dorit la început. Simt că drumul este bun pentru că văd cum se alătură şi alţi oameni, oameni frumoşi, discreţi, oameni care  refuză să se transforme în tinichigii, doar pentru că aceştia sunt căutaţi acum….  Nu imi vine să cred cum au apărut oamenii care vor să mă ajute! Unii cu bani, alţii cu servicii, alţii doar cu sfaturi sau încurajări. Toate contează! Aseară proprietarul unui blog mi-a scris că vrea să-mi trimită 500 de lei, aşa, doar ca să ştie că s-a implicat, pentru că i-a placut ideea.
Oricum, primul eveniment, sper eu că nu şi ultimul, o să fie în Târgu Mureş, pe 25 noiembrie. Aproape că am reuşit să adun promisiunile pentru toate cele necesare (sală,afişe, transport,cazare).
România nu este o ţară de manelişti, chiar dacă este condusă de către aceştia.”

Acesta este unul dintre prietenii pe care i-am cunoscut „via blogging” şi mă mândresc cu el.

Vă invit şi pe voi să-l cunoaşteţi şi să-i fiţi alături:

http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/10/pe-la-altii.html
http://alexandrescudaniela.com/credinta/
http://anaveronica.wordpress.com/2010/10/04/dezvaluiri/
http://andreihappyday.wordpress.com/2010/10/11/revocand-exteriorul/
http://calinhera.wordpress.com/2010/10/11/apus-de-soare-pe-autostrada-soarelui/
http://cartidragi.blogspot.com/2010/10/indragostit-de-tine.html
http://cristiandima.wordpress.com/2010/10/11/suflete-pereche-asteptare/
http://gabrielailies.wordpress.com/2010/10/11/fotograful-de-arta/
http://daniotil.ro/2010/10/cu-eset-nod32-la-arsenal-park/
http://gabryellehelen.wordpress.com/2010/10/10/scurt-cv-de-caine/
http://griska.wordpress.com/2010/09/28/pregatiri-de-iarna/
http://ioanbistriteanul.ro/?p=1714
http://ivanuska.wordpress.com/2010/10/11/domnul-chihleanu-de-la-margina-4/
http://ladyioiscooking.wordpress.com/2010/09/27/ajutor-pentru-maria/
http://lisandrulisandru.wordpress.com/2010/10/12/toamna/
http://mihaibendeac.ro/2010/10/10/revenire.html
http://mirelapete.dexign.ro/2010/10/gustav-klimt-ii/
http://orfiv.wordpress.com/2010/10/09/richard-billinger-1890-1965-luna-plina/
http://povesteadarieinicole.wordpress.com/2010/10/11/noi-progrese/
http://proatitudine.ro/educatie/atitudini-in-oglinda-autoritatea-liderului-cu-emblema/
http://silavaracald.cotcodacii.ro/2010/10/11/debut-și-nu-prea/
http://starsgatescopiiimarisimici.blogspot.com/2010/10/expresii-stereotipe.html
http://teonegura.wordpress.com/2010/10/12/trafic-cu-hituri-runda-37/
http://www.cabral.ro/din-viata/the-dark-side-cald
http://www.ciutacu.ro/articol/un-nou-turcescu-al-fotbalului-mondial/
http://www.cojocarii.ro/2010/10/10/casuta-virtuala/
http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/2010/10/12/umbra-marii-3/
http://zaqk.wordpress.com/2010/10/09/generatoare-de-senzatii/
http://www.muzica-mea.ro/versuri/b/versuri-big-bang-day-by-day-haru-haru-lyrics/

19 comentarii

Din categoria campanii, copil, de suflet..., eveniment, părinţi