Poezie scrisă pe factura de curent

Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom hoinări pe drumuri neștiute,

ne vom trăi viața ca la carte,

fără a ne mai teme nici măcar de moarte.

 

Iubite, ne vom întoarce-n timp, cândva,

pe ăst pământ sau, poate, pe vreo stea,

pe o planetă aflată-n depărtare,

oriunde. Doar să fie numai soare.

 

Vom pune temelia unei alte lumi,

vom scormoni lutul cu ale noastre mâini,

vom construi neîncetat, iar când vom obosi

ne vom opri doar pentru a ne iubi.

 

Vom face pacturi noi cu Dumnezeu,

eu voi tu, tu vei fi eu,

vom cere grațieri pentru cei fără de păcat

și vom slăvi timpul pentru trăit, ce ne-a fost dat.

 

Ne vom întoarce-n timp, cândva, iubite

și vom păși pe drumuri ce nu ne-au fost sortite,

ne vom iubi sălbatic, primordial și fără teamă

că lumea din jurul nostru la moarte ne condamnă.

 

(09.02.2017 – vol. ”Din boabe de piper și coji de portocale”)

Cum știu eu mai bine

Lasă-mă să te iubesc,
așa cum știu eu mai bine:
profund și liniștit,
ca o după-amiază de vară,
uitată printre tufele de nu-mă-uita.

Lasă-mă să te iubesc,
cum iși iubesc macii câmpul:
de-un roșu sângeriu.

Lasă-mă…
Iar tu iubește-mă
cum știi:
vijelios și învolburat,
precum o mare în furtună.

Legendele spun că
veșnicia s-a născut
pe mare,
într-o după-amiză
de vară.

(06.12.2015 – Din boabe de piper și coji de portocală)
_________________

Iubiți-vă, cum știți voi mai bine, dar iubiți-vă și bucurați-vă de tot și toate!
La mulți ani minunați, plini de iubire, tuturor, de Moș Nicolae!

Cu ce seamănă?

– Cu ce crezi că seamănă sufletul tău? m-ai întrebat.
– Cu un castel, aș fi vrut să-ți răspund,
pentru ca fiecare dintre cei ce locuiesc în el
să poată avea locul său.
Dar, sufletul meu nu e atât de măreț.

– Cu un cimitir,
ți-aș mai fi putut spune.
Dorm în el atâția oameni
și secrete și visuri
și speranțe
și lacrimi…
Dar, în sufletul meu nu e atât de multă pace.

Aș fi zis
că seamănă cu o floare,
dar nu aș fi știut ce culoare.

Cu un nor
sau c-un dor.

Cu un cer?
Prea mult mister.

De fapt,
sufletul meu seamănă
cu lumea asta.
Toată.

Hibernală

Ninge cu linişti şi gânduri neştiute,
zăpada ţipă sub paşi nepăsători,
vise ce păreau a fi pe veci pierdute
apar din ceaţa nopţii, spre-a dispărea în zori.

E iarnă peste noi şi-n suflete e gheaţă
şi timpul nu vrea să se joace de-a mersul înapoi,
iubim în etape şi oameni şi viaţă,
dar, cel mai ades, uităm chiar de noi.

Din cer, se cern dorinţe şi doruri se cern,
iubiri ce au murit, iubiri ce stau să vină,
tinerii-şi cântă amorul lor etern,
iar iarna se prelinge pe coardă de mandolină.

La gură de sobă, se deapănă poveşti
despre ce n-a fost şi ar fi putut să fie
şi ninge cu linişti la fereşti,
mi-e bine, mi-e iarnă, mi-e poezie…

La mijloc de drum

S-a copt toamna din privirea mea.
Are gustul castanelor adormite în spuză
şi forma frasinilor îmbrăţişaţi.

Şi-a făcut culcuş
într-un colţ de suflet
şi-mi mângâie gândurile obosite.

Mirările, mi le-a îmbrăcat
în frunze de nuc
şi mi-a împodobit întrebările
cu miere de soare
pârguit în lan.

Potecile-mi au mirosul ploii
cernute prin lumină …
Tăcerea-mi îşi cheamă
păsările înapoi,
pentru a nu uita să zboare.

Fructe şi legume vesele :)

Coautori, eu şi Victor. 🙂