Arhive lunare: Noiembrie 2014

La picioarele mele, frunzele îşi strigă povestea


– Noi murim pentru a ne primeni.
Voi, deşi muriţi câte puţin în fiecare zi,
din moartea voastră nimic nu învăţaţi,
sunteţi doar mai goi, mai mici şi mai încrâncenaţi.

Nouă nu ne este teamă de căderi,
pentru că ştim să reînviem în primăveri,
voi, cu cât urcaţi şi urcaţi,
vă credeţi dumnezei, vă credeţi împăraţi.

Păreţi a nu mai şti în urmă să priviţi,
uitaţi cum se trăieşte, uitaţi cum să iubiţi.
Noi, fie că suntem sus, fie că suntem jos,
vrem să trăim şi să murim frumos.

Coborâm pe pământ demn, în pas de vals,
ne îmbrăcăm frumos, pentru acest ultim dans,
cu fiecare toamnă, vă spunem iar şi iar:
trăiţi-vă frumos viaţa, n-o risipiţi în zadar!

La picioarele mele, frunzele îşi strigă povestea …
La căderea lor, mă-nclin. Le-aş dărui o stea…

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii proprii

Cafeaua prieteniei


Mai ţineţi voi minte, dragii mei, cafeaua aceea la care m-aţi invitat?

Ştiu, de fapt, m-am autoinvitat. Şi voi continua să o fac, invintându-vă, în acelaşi timp, să bem împreună această cafea. Nu este o cafea oarecare, este o cafea a prieteniei. Ştiţi voi, prietenia, sentimentul acela care înnobilează, care te face OM, care salvează vieţi, pentru care eu vă mulţumesc, cu reverenţă!

Vă invit să bem împreună, virtual sau în viaţa reală, o cafea, pentru EI. 

EI, copiii şi tinerii cu autism din Iaşi, pentru care Carmen Gherca, preşedinta Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România – Filiala Iaşi (ANCAAR Iaşi) –www.ancaar-iasi.ro., mi-a cerut ajutorul.

Îmi povestea Carmen, ea însăşi mamă a unui tânăr cu autism, despre situaţiile dramatice prin care trec aceşti copii şi tineri şi familiile lor. De aceea, au nevoie de ajutorul nostru.Unul dintre tinerii pe care Asociaţia îl ajută a rămas orfan de mamă, în grija tatălui, care face dializă şi care mai are în întreţinere un copil. O altă situaţie este a unui copil, care urmează să termine clasa a VIII-a şi căruia i s-a spus ca, din clas a IX-a, să meargă la o şcoală de surdo-muţi. Şi sunt multe, multe astfel de drame…

Auzim, zilnic, în jurul nostru despre autism. Uneori, trecem nepăsători şi, cumva, ne spunem că nu este problema noastră. 

Doar dacă ne oprim puţin din drumul şi din „mai binele” (ştiu, toţi avem probleme, toţi ne luptăm să supravieţuim, toţi ne ducem crucile în spate) nostru, putem observa că, pe lângă luptele fiecăruia dintre noi, familiile care au persoane bolnave de autism, duc lupte de mii de ori mai grele. 

Pentru că se luptă cu absolut orice: de la prejudecăţi, sistem, integrare, respingere, umilinţă, până la munca de Sisif de a-şi aduce copiii în lumea aceasta, „normală”. 

Poate că lumea în care aceşti tineri trăiesc este o lume mai bună decât a noastră, dar familiile lor au nevoie de ei în această lume, pentru a putea merge înainte, pentru a se putea bucura de viaţă, ca noi toţi. 

Asociaţia condusă de d-na Gherca asta face: vine în ajutorul persoanelor cu autism şi al familiilor acestora, le întinde mâna pe care societatea le-o refuză. Dar, pentru asta au nevoie de bani: sunt necesare terapii şi tratamente speciale pentru fiecare pas, oricât de mic, pentru aceşti tineri.

Dar, ştiţi de ce suferă cel mai mult familiile acestor copii? Dincolo de toată lupta continuă pentru ziua de mâine? Pentru că este o luptă fără răgaz.

Pentru ei, o mică bătălie pierdută înseamnă cât un război pierdut. Unii n-o mai pot lua de la capăt …

Închipuiţi-vă cum este să nu vă puteţi auzi, NICIODATĂ, copilul spunând: „mamă” sau „tată” sau „bunico/bunicule”. Ei trebuie să înveţe – zile, luni, ani întregi – tot ceea ce nouă ni se pare simplu, firesc, la îndemână…

De aceea, dragii mei, haideţi să bem împreună, cu EI şi pentru EI, această cafea a prieteniei, pentru că lor nu le este dat să ştie cum e să te bucuri de o cafea alături de un om drag. 

Iată cum:

Celor ce locuiţi în Bucureşti şi doriţi să donaţi, vă voi oferi eu cafeaua, pentru că doresc să-mi acordaţi cinstea şi onoarea de a vă cunoaşte peronal.

Şi, pentru că Şcoala SPECTRUM BUCUREŞTI, căreia îi mulţumesc din suflet, a fost de acord să se implice în acest proiect, ne vom putea întâlni acolo, eu să vă ofer o cafea, voi să o „plătiţi”. 🙂 

Voi reveni cu amănunte pentru adresă şi data întâlnirii, imediat ce le voi obţine!

Pentru cei ce nu doriţi sau nu puteţi să ne întâlnim, dar vreţi să  donaţi, vă rog să o faceţi în CONTUL bancar: RO64 BSEA 0020 0000 0029 2882 Credit Agricole – Romania, TITULAR ASOCIATIA NATIONALA PENTRU COPII SI ADULTI CU AUTISM DIN ROMANIA – FILIALA IASI (ANCAAR – FIL. IASI), cu specificaţia donaţie „CAFEAUA PRIETENIEI”. 

Mi-ar plăcea, dacă îmi veţi lăsa în privat adresa, să vă pot trimite, personal, o scrisoare de mulţumire. 🙂

Îi mulţumesc, de asemenea, prietenei mele, prof. NICOLETA CONSTANTIN, de la Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân din Rm. Vâlcea, care şi-a anunţat implicarea în proiect, alături de minunaţii ei elevi. 

Reverenţă vouă, tuturor celor ce veţi oferi o „cafea a prieteniei” acestor oameni speciali ce sunt  ŞI ai noştri!

tineri autism

aut. 2aut. 3aut. 2aut. 4

6 comentarii

Din categoria campanie, copil, de suflet..., eveniment, viaţă

Cum mi-am umplut sufletul de frumos


Vinerea trecută am fost la Rm. Vâlcea. Moment de care am profitat să o vizitez pe Nicoleta, una dintre fostele mele colege de liceu, pe care nu am mai văzut-o de 22 de ani. Este profesoară de limba română la unul dintre cele mai bune Colegii din judeţul Vâlcea, Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân. Nu am anunţat-o că mă duc (ne-am tot întrebat reciproc pe facebook, când ne vom revedea, dar nu am stabilit niciodată nimic clar).

Am complotat cu una dintre colegele ei, prof. Oana Aron, căreia îi mulţumesc încă o dată, , i-am aflat programul şi, cu 10 minute înainte să se sune de sfârşitul orei, înarmată cu un bucheţel de levănţică şi un ghiveci cu violete de Parma, i-am bătut la uşa clasei.

Avea oră la a X-a H. Când m-a văzut, a făcut ochii mari şi, efectiv, a rămas stană de piatră. Eu am început să tremur. De emoţie. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am regăsit cu atâta drag, de parcă nu trecuseră atâţia ani peste noi.

M-a prezentat clasei: nişte tineri absolut minunaţi, frumoşi, cu bun simţ, inteligenţi. Şi, aşa cum m-a tot „ameninţat” în discuţiile noastre de pe FB (chiar pe fb ne-am regăsit recent, anul trecut), m-a rugat să le recit copiilor din poeziile scrise de mine.

Eeee, nu vă spun ce transpiraţii m-au trecut şi cum îmi tremurau genunchii! Dar, ce nu pot descrie în cuvinte este reacţia acelor tineri. Mă ascultau ţinându-ţi respiraţia, deopotrivă, băieţi şi fete. Nu-mi venea să cred că acei tineri de 16-17 ani sunt atât de interesaţi de poezie, că vibrează cu atâta intensitate la vers, că absorb cu atâta sete astfel de momente. Îmi venea să râd şi să plâng de atâta emoţie, de atâta frumos, de atâta drag!

M-au aplaudat şi, pur şi simplu, nu voiau să iasă nici în pauză, doar să le mai citesc. A fost incredibil! Şi am fost mândră de prietena mea şi de tinerii care îi trec prin mâini.

Le-am promis că ne vom revedea, pentru că Nicoleta m-a invitat să particip la unul dintre proiectele ei. Am acceptat, mulţumindu-i pentru onoarea pe care mi-o face!

Morala? Ţara asta e plină de oameni frumoşi, oameni buni, oameni care să te facă mândru că eşti de-al lor! Prietenia adevărată nu poate fi anulată de nimeni şi de nimic… Încă există profesori adevăraţi, ca pe „vremea noastră”, iar „tinerii din ziua de azi” sunt, pur şi simplu, desăvârşiţi. Cei care le fac rău sunt adulţii!

3 comentarii

Din categoria copil, copilărie, de suflet..., diverse, poezii

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Trecem zilnic, unii pe lângă alţii, peste tot. Cunoscuţi şi necunoscuţi…
Oare, de câte ori, în aceste treceri, ne gândim la celălalt, ca la noi şi de câte ori trecem ca pe lângă un obiect? De câte ori simţim impusul, văzând o privire tristă, o frunte încruntată, o lacrimă în colţ de ochi, o faţă palidă, de a vrea să facem ceva pentru ca acel om să zâmbească, doar şi pentru o clipă? De câte ori, în trecerile noastre, simţim că celălalt ar vrea să fie îmbrăţişat sau mângâiat sau să primească o floare? Doar aşa, pur şi simplu. Doar pentru a simţi că viaţa şi oamenii pot fi şi altfel decât rutină, automatisme, solitudine, nepăsare … De câte ori simţim noi înşine nevoia ca oamenii să se oprească o clipă pentru noi?

Scrie un comentariu

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri

Ce faci cu toamna?


– Ce faci cu toamna asta din suflet?
m-ai întrebat.
Ce să-ţi fi răspuns?
Că este toamna mea?
Că face parte din mine?
Tocmai de aceea nu aveam dreptul s-o păstrez.

-M-am gândit să-i fiu frunză,
ţi-am spus.
În căderea-mi, să mângâi o frunte plecată
sau un gând rătăcit,
un căţel pierdut,
un copil singur,
o lacrimă sau o privire
ce şi-a pierdut strălucirea.

– Şi, apoi? Pentru că nu-ţi va fi destul.
Ştii doar că nu-ţi va fi.
– Apoi, aş arde ca o candelă
la căpătâiul unui vis
sau aş încălzi un zâmbet îngheţat.
Ori aş topi o inimă ce a uitat să trăiască.

– Şi…?
– Şi aş mai fi un poem
pe care să-l citească în amurg cocorii
celor plecaţi în lume…

– Apoi?
– Apoi, aş fi toamna ta ….

Scrie un comentariu

Din categoria poezii, poezii de dragoste, poezii proprii, viaţă