Arhive pe etichete: solidaritate

O primă șansă poate deschide un drum, o a doua șansă poate salva o viață


Vă voi spune o poveste reală, cu și despre oameni. Cu puțin timp în urmă, locuia pe scara noastră o familie care a acumulat datorii uriașe la „întreținere”. Și, când spun uriașe, vorbesc despre zeci de mii de lei noi. Din motive care nu au importanță, soțul meu a trebuit să se ocupe de acționarea în judecată a familiei respective, pentru recuperarea datoriilor. Lesne de înțeles că acea familie a devenit paria scării și că a izbucnit un conflict fățiș sau mai puțin fățiș între ceilalți proprietari și ei. Toată lumea arăta cu degetul, înjura, eticheta, etc., fiecare după cât îi permitea educația și felul de a fi. Cu atât mai mult cu cât, de câte ori se încerca a se duce tratative cu cel ce era capul familiei, îl găseau beat și, evident, imposibil de a obține vreun angajament ferm de plată din partea lui. Știu, vă veți întreba – firesc, până la un punct – de unde avea bani de băutură. Într-un mod ciudat, ne „descurcăm” mai repede/mai ușor când e vorba de autodistrugere decât atunci când trebuie să construim. Pe de altă parte, sunt convinsă că dacă a cerut cuiva împrumut 2 lei, pentru o bere, i s-au întins mai repede decât dacă ar fi cerut 2 lei să-și mai plătească din datorii.

Cum cercul se strângea în jurul lui Mihai (să-l numim așa) și al familiei lui, omul ajunsese precum un câine hăituit în care toți dădeau cu piciorul. Astfel că începuse și el să muște. La un moment dat, a amenințat că va arunca apartamentul în aer. Când nu era interpelat agresiv, omul trecea printre vecini, ca o umbră, având capul lăsat în piept, neprivind pe nimeni în ochi. Fiul lui, un tânăr trecut de 18 ani, din cauza anturajului și a problemelor familiei a ajuns să facă greșeli pentru care a plătit greu și care vor lăsa urme pentru tot restul vieții.

În fine, familia respectivă a fost chemată în judecată, s-a câștigat procesul de către Asociația de proprietari, astfel încât în baza hotărârii judecătorești definitive, irevocabile și executorii trebuiau întocmite formalitățile de evacuare și de scoatere a apartamentului la licitație, în vederea vânzării și recuperării banilor datorați.

Vecinii începuseră deja să se arate interesați de cumpărarea acestui apartament, întrucât, atunci când sunt scoase la licitație, de regulă se ajunge a se vinde cu mult sub prețul pieței. Inclusiv pentru noi era o tentație. Numai că, stând de vorbă, am ajuns la concluzia că nu ne-am putea bucura niciodată și nu am putea construi nimic pe nenorocirea altora chiar dacă, teoretic, totul era în regulă, legal, etc. Și am abandonat ideea.

Mai mult, am început să facem planuri cum să-i ajutăm și să evităm aruncarea lor în stradă. Astfel, soțul meu s-a dus și i-a spus lui Mihai că vrem să-i sprijinim să vândă ei apartamentul, să achite, din prețul vânzării datoriile către Asociație și, cu banii rămași, să poată face ceva pentru ei. Zis și făcut! Din acel moment, omul n-a mai pus gura pe băutură, a intrat în acțiune și a făcut tot ce i s-a spus. Noi l-am împrrumutat cu banii necesari pentru întocmirea întregii documentații necesare înstrăinării, pentru plata impozitului, l-am însoțit pe la toate instituțiile în vederea oținerii actelor, etc.. Așa încât, după o perioadă de timp, când toate vor fi fost puse la punct, omul și-a vândut apartamentul în condiții avantajoase, a achitat banii datorați, ne-a restituit sumele împrumutate și, cu banii rămași, a putut să cumpere, undeva pe lângă București, două garsoniere: una pentru el și soția sa și alta pentru fiul său, un tânăr de toată isprava, care, însă, din păcate, la un moment dat, a rătăcit drumul. Acum și el și-a revenit. Aceasta este o altă poveste.

Fiind mai mult în preajma lui Mihai, în perioada îndeplinirii formalităților premergătoare vânzării, i-am aflat povestea, pe care n-o știam până atunci. Omul fusese instalator zeci de ani. Pentru că firma la care a lucrat s-a desființat, a rămas șomer, la o vârstă la care societatea românească te consideră „prea bătrân” pentru a-ți mai da șanse. Mai trist de atât era faptul că mulți dintre vecini îi știau povestea, îi fuseseră colegi, au avut mai mult noroc, dar nu s-au gândit să facă ceva să-l ajute. Pentru că – nu-i așa? – în jungla noastră perfectă, dacă nu ești mâncător de capete, n-ai niciun drept să supraviețuiești!

Soțul meu a mers și mai departe și, pentru orice lucrare de reparație, întreținere, etc. necesară scării a apelat la Mihai, dându-i, astfel, șansa de a câștiga bani și de a putea să o ia de la capăt. Chiar vecinii care mai aveau câte o țeavă de reparat și-au adus, acum, aminte că fostul lor vecin era un instalator bun…

De ce v-am spus această poveste? Nu în căutare de laude, cum ar putea crede/gândi unii. Pentru că, fără falsă modestie, știm că am făcut o faptă bună și ne bucurăm că am putut să o facem. Tot aud că nu trebuie să știe decât Domnul când faci fapte bune. Sigur, nu se pune problema să te lauzi, dar, în opinia mea, Domnul știe. Ba chiar cred că pune și umărul. Și, tot în opinia mea, cred că faptele bune trebuie scoase la lumină cu cel puțin aceeași vehemență cu, care sunt scoase cele rele.

Pentru că am ajuns să credem că e mai bine să stai în banca ta, că nu mai e „la modă” să ajuți, să-ți pese, că, de cele mai multe ori, împachetăm, conștient sau nu, indiferența în instinct de supraviețuire/de conservare. Pentru că nu mai știm să ascultăm, să mângâiem, să compătimim, să întindem o mână, să încercăm să-i cunoaștem pe cei de lângă noi. Pentru că această poveste este o lecție de viață. Pentru că o primă șansă poate deschide un drum, în timp ce o a doua șansă poate salva o viață…‪#‎clipadenesingurătate‬

Scrie un comentariu

Din categoria ce credeti?, de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., poveşti, prietenie, privind în jur, recurs la prea multă realitate, viaţă

Veniți să vă pup mâinile!


Azi, la Auchan, mă așez la o casă pentru cele câteva cumpărături făcute. În spatele meu, o doamnă, undeva peste 65 de ani, mititică, îmbrăcată curat, respectabilă, își înșiră, la rându-i, câteva produse. Plătesc și, în timp ce îmi așez ce cumpărasem în pungi, o aud pe doamna respectivă adresându-i-se casieriței:
– Vă rog, luați mai întâi pâinea, uleiul și ouăle astea. Cred că am luat mai mult decât trebuia și nu-mi ajung banii. Vin direct de la spital.

Mă apropii de ea și o întreb de o deranjează dacă mă ofer să o ajut cu banii pentru restul produselor: trei roșii, un macrou congelat și încă ceva într-o punguță. Începe să plângă.
– Vaaaiii, doamnă, dar nu mi s-a mai întâmplat așa ceva! Vă mulțumesc mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate….!

Îi achit cumpărăturile. Femeia nu mai prididea cu mulțumirile și cu plânsul. Îi spun că mi-a făcut plăcere, că nu e nevoie de mulțumiri și plec cât mai repede, să nu mai prelungesc momentul.

O aud, venind din spate și strigându-mă. Mă opresc.
– Veniți să vă sărut mâinile, îmi zice, încă având lacrimi în ochi.

A căzut cerul pe mine. Am îmbrățișat-o și am plecat plângând!
Am mai auzit-o spunând:
– Și eu am împărțit, prin spital, cu ceilalți bolnavi, toată mâncarea pe care am avut-o. Dar, n-am crezut că Dumnezeu … Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva… Să vă dea Dumnezeu….

Și nu, nu era nici nebună, nici vreo șmecheră, nici vreo hoață. Era un Om, probabil o mamă și o o bunică pentru cineva…

4 comentarii

Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., gânduri, iubire, recurs la prea multă realitate

„Vă rog să mă ajutați, nu vreau să mor!”


Este strigătul unei fetițe de aproximativ 12 ani. Este o fetiță săracă, foarte săracă, ce are nevoie de ajutorul nostru.

Cuvintele „sărăcie”, „boală” și „moarte” n-ar trebui să poată fi niciodată asociate cuvintelor „copil”, „copilărie”. Dar, realitatea de zi cu zi ne demonstrează exact opusul. Din ce în ce mai mulți copii sunt condamnați la boală și moarte din cauza sărăciei!
Fetița despre care vă vorbesc se numește Andrada Elena Casapu și trăiește în satul Robești, satul copilăriei soțului meu. Andrada suferă de „Scolioză Lenke 1 AN, unghi Cobb 92 grd.”.

Altfel spus, coloana ei vertebrală nu se mai află în poziția normală ci a migrat, pur și simplu, în umărul drept! Închipuiți-vă cum arată, cât suferă și spre ce se îndreaptă acest copil!
Singura soluție de salvare este intervenția chirurgicală. Detalii medicale mai riguroase și complete găsiți în adeverința de mai jos.
Domnul doctor Alexandru Thiery a acceptat să o opereze, participând chiar cu o donație de 15.000 de lei, din partea fundației cu care colobarează.

ÎNSĂ COSTURILE ACESTEI INTERVENȚII CHIRURGICALE – FĂRĂ DE CARE VIAȚA ANDRADEI ESTE PUSĂ ÎN PERICOL – SE RIDICĂ LA MINIMUM 34.500 LEI (SPITALIZARE, BLOC OPERATOR, ANESTEZIE, PROCEDURA CHIRURGICALĂ, MONITORIZARE NEURO, AUTO-TRANSFUZIE, ETC.)

De aceea, dragii mei, eu și familia mea ne-am hotărât să-i fim aproape Andradei și să încercăm să strângem banii necesari salvării vieții ei. Vă chemăm alături de noi, cu oricât de mică donație puteți: puțin cu puțin se face mult!

Contul în care puteți dona este: RO56INGB0000999903764958, DESCHIS LA ING BANK, TITULAR ADELA ONETE, cu mențiunea: DONAȚIE PENTRU ANDRADA CASAPU! sau cont paypal: adelaonete@gmail.com
Pentru fiecare bănuț donat veți primi, la final, raportul despre cheltuirea lui!

NU UITAȚI: 100 de lei donați au mai multă valoare decât ținuți în buzunar. Pot salva o viață!

PENTRU ORICE DETALII, (NE)LĂMURIRI, ETC., VĂ ROG SĂ MĂ CONTACTAȚI, VĂ STAU LA DISPOZIȚIE NECONDIȚIONAT. VĂ MULȚUMESC!

Adeverinta CASAPU (1)

Un comentariu

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet..., medicină

Cafeaua Prieteniei – poveste despre Oameni


Totul a început cu o invitaţie la cafea. Eu v-am invitat să mă invitaţi. Apoi v-am invitat eu să o plătiţi voi. Dar, ştiţi deja. Ce nu ştiţi, încă, este finalul poveştii. Pe care vi-l spun acum.

Cum v-am tot anunţat, evenimentul a avut loc ieri, 11.12.2014, la Şcoala SPECTRUM BUCUREŞTI.

Nu am cuvinte să le mulţumesc tuturor celor de la şcoală – directori, cadre didactice, copii, părinţi – pentru extraordinara implicare în această acţiune. Cu cât entuziasm şi dăruire au făcut-o! Din păcate, nu am cum să-i numesc pe fiecare în parte, aşa cum merită şi cum mi-aş dori.

Aşa cum vă mulţumesc şi vouă, prietenii mei de aici, de pe facebook şi din viaţa reală: înv. Florica Stoica (Diana Stoica), Alma Stoianovici, consilier Călugăru Raluca, Anghel Luminita, Ana-Maria Draghicioiu, Andreea Popescu, Mircea Popescu, Iulia Cojocariu, Anca Vîciu, Ioana Dumitrescu, Tavi Anghelus, Marilena Onete, Zsehranszky Cristina, Dana Debrezeni, Georgiana Burlacu, Hamade Mirna, Lili Pinca, Maria Crudu, Logofatu Dana, Dan Ion Oprea, Viorela Nestor, Adriana Negre, Adrian Petrescu, Mimi Panait, Zamfirescu Minodora.

Datorită VOUĂ, tuturor, am reuşit să strângem, până în acest moment, SUMA DE 6.980 DE LEI, PENTRU COPIII, TINERII ŞI ADULŢII DIN CADRUL ANCAAR IAŞI, Asociaţie a cărei preşedinte este d-na Carmen Gherca.

Tuturor, REVERENŢĂ! Pentru că mi-aţi fost alături, pentru că mi-aţi dovedit, încă o dată, că nu mă înşel atunci când spun că iubesc şi cred în oameni, pentru că nu mă înşel când spun că românii au două inimi, pentru că existaţi în viaţa mea şi pentru că aţi făcut dintr-o SIMPLĂ CAFEA, O CAFEA SPECIALĂ.

Îmi doresc ca această CAFEA A PRIETENIEI cafeneaua prietenie v2iSĂ NE LEGE PENTRU TOTDEAUNA! VĂ IUBESC PE TOŢI!

DSC_0001 DSC_0002DSC_0107 DSC_0005 DSC_0008 DSC_0014 DSC_0015 DSC_0026 DSC_0028 DSC_0096 DSC_0052 DSC_0078

Scrie un comentariu

Din categoria campanii, copil, copilărie, de suflet..., iubire

Cafeaua prieteniei


Mai ţineţi voi minte, dragii mei, cafeaua aceea la care m-aţi invitat?

Ştiu, de fapt, m-am autoinvitat. Şi voi continua să o fac, invintându-vă, în acelaşi timp, să bem împreună această cafea. Nu este o cafea oarecare, este o cafea a prieteniei. Ştiţi voi, prietenia, sentimentul acela care înnobilează, care te face OM, care salvează vieţi, pentru care eu vă mulţumesc, cu reverenţă!

Vă invit să bem împreună, virtual sau în viaţa reală, o cafea, pentru EI. 

EI, copiii şi tinerii cu autism din Iaşi, pentru care Carmen Gherca, preşedinta Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România – Filiala Iaşi (ANCAAR Iaşi) –www.ancaar-iasi.ro., mi-a cerut ajutorul.

Îmi povestea Carmen, ea însăşi mamă a unui tânăr cu autism, despre situaţiile dramatice prin care trec aceşti copii şi tineri şi familiile lor. De aceea, au nevoie de ajutorul nostru.Unul dintre tinerii pe care Asociaţia îl ajută a rămas orfan de mamă, în grija tatălui, care face dializă şi care mai are în întreţinere un copil. O altă situaţie este a unui copil, care urmează să termine clasa a VIII-a şi căruia i s-a spus ca, din clas a IX-a, să meargă la o şcoală de surdo-muţi. Şi sunt multe, multe astfel de drame…

Auzim, zilnic, în jurul nostru despre autism. Uneori, trecem nepăsători şi, cumva, ne spunem că nu este problema noastră. 

Doar dacă ne oprim puţin din drumul şi din „mai binele” (ştiu, toţi avem probleme, toţi ne luptăm să supravieţuim, toţi ne ducem crucile în spate) nostru, putem observa că, pe lângă luptele fiecăruia dintre noi, familiile care au persoane bolnave de autism, duc lupte de mii de ori mai grele. 

Pentru că se luptă cu absolut orice: de la prejudecăţi, sistem, integrare, respingere, umilinţă, până la munca de Sisif de a-şi aduce copiii în lumea aceasta, „normală”. 

Poate că lumea în care aceşti tineri trăiesc este o lume mai bună decât a noastră, dar familiile lor au nevoie de ei în această lume, pentru a putea merge înainte, pentru a se putea bucura de viaţă, ca noi toţi. 

Asociaţia condusă de d-na Gherca asta face: vine în ajutorul persoanelor cu autism şi al familiilor acestora, le întinde mâna pe care societatea le-o refuză. Dar, pentru asta au nevoie de bani: sunt necesare terapii şi tratamente speciale pentru fiecare pas, oricât de mic, pentru aceşti tineri.

Dar, ştiţi de ce suferă cel mai mult familiile acestor copii? Dincolo de toată lupta continuă pentru ziua de mâine? Pentru că este o luptă fără răgaz.

Pentru ei, o mică bătălie pierdută înseamnă cât un război pierdut. Unii n-o mai pot lua de la capăt …

Închipuiţi-vă cum este să nu vă puteţi auzi, NICIODATĂ, copilul spunând: „mamă” sau „tată” sau „bunico/bunicule”. Ei trebuie să înveţe – zile, luni, ani întregi – tot ceea ce nouă ni se pare simplu, firesc, la îndemână…

De aceea, dragii mei, haideţi să bem împreună, cu EI şi pentru EI, această cafea a prieteniei, pentru că lor nu le este dat să ştie cum e să te bucuri de o cafea alături de un om drag. 

Iată cum:

Celor ce locuiţi în Bucureşti şi doriţi să donaţi, vă voi oferi eu cafeaua, pentru că doresc să-mi acordaţi cinstea şi onoarea de a vă cunoaşte peronal.

Şi, pentru că Şcoala SPECTRUM BUCUREŞTI, căreia îi mulţumesc din suflet, a fost de acord să se implice în acest proiect, ne vom putea întâlni acolo, eu să vă ofer o cafea, voi să o „plătiţi”. 🙂 

Voi reveni cu amănunte pentru adresă şi data întâlnirii, imediat ce le voi obţine!

Pentru cei ce nu doriţi sau nu puteţi să ne întâlnim, dar vreţi să  donaţi, vă rog să o faceţi în CONTUL bancar: RO64 BSEA 0020 0000 0029 2882 Credit Agricole – Romania, TITULAR ASOCIATIA NATIONALA PENTRU COPII SI ADULTI CU AUTISM DIN ROMANIA – FILIALA IASI (ANCAAR – FIL. IASI), cu specificaţia donaţie „CAFEAUA PRIETENIEI”. 

Mi-ar plăcea, dacă îmi veţi lăsa în privat adresa, să vă pot trimite, personal, o scrisoare de mulţumire. 🙂

Îi mulţumesc, de asemenea, prietenei mele, prof. NICOLETA CONSTANTIN, de la Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân din Rm. Vâlcea, care şi-a anunţat implicarea în proiect, alături de minunaţii ei elevi. 

Reverenţă vouă, tuturor celor ce veţi oferi o „cafea a prieteniei” acestor oameni speciali ce sunt  ŞI ai noştri!

tineri autism

aut. 2aut. 3aut. 2aut. 4

6 comentarii

Din categoria campanie, copil, de suflet..., eveniment, viaţă

Telefonul care m-a făcut să plâng


Mai întâi, a fost poza de mai jos – a Asociaţiei „Dăruieşte viaţa” – , pe care am văzut-o (re)distribuită pe Facebook. Instantaneu, întrebarea-mi: „Oare, eu cum să ajut?” Planuri, scenarii, gânduri …
Apoi, mi-a venit ideea să trimit e-mail-uri către DOMO, ALTEX, EMAG:

„Bună ziua!
Mă numesc Adela Onete. Nu ştiu cum altfel să o spun, aşa că o voi face direct. Asociaţia „Dăruieşte viaţă” – http://www.daruiesteviata.ro/- se chinuie să strângă 20 de televizoare pentru copiii bolnavi de leucemie, de la Institutul Oncologic Fundeni. Nu sunt de la Asociaţie, dar le-am văzut apelul şi m-am gândit să vă scriu, întrebându-mă dacă nu aţi putea să faceţi ceva în acest sens.
Vă mulţumesc şi vă doresc toate cele bune! Inclusiv gânduri bune. 🙂
P.S. Aş aprecia, la justa lui valoare, un răspuns, fie el şi negativ. 🙂

Cu drag,
………….. „

Singurii care mi-au răspuns, au fost cei de la DOMO, chiar în aceeaşi zi şi m-au anunţat că cererea mea a fost redirecţionată departamentului de resort.
Le-am mulţumit şi am aşteptat. 🙂

Aseară, am primit un telefon:

„Bună seara! D-na Adela Onete? Sunt X de la DOMO. Voiam să vă spun că am luat legătura cu cei de la Asociaţia „Dăruieşte viaţă” şi că ne vom implica în această acţiune. Mi-au cerut adresa d-voastră de e-mail (Nota mea: eu nu le spusesem nimic celor de la Asociaţie), pentru că vor să vă mulţumească şi v-am sunat să vă întreb dacă îmi permiteţi să le-o comunic…”

Le-am mulţumit, efectiv cu ochii în lacrimi, pentru implicare. Şi am închis, plângând de fericire …

De ce am ales să public?
Pentru ca, în primul rând, să le mulţumesc public celor de la DOMO, pentru că au luat în seamă e-mail-ul meu şi, cu adevărat important, că au ales să ajute!
În al doilea rând pentru a demonstra că, dacă vrei să ajuţi pe cineva, Dumnezeu va avea grijă să te ajute, la rându-i, pentru a putea face asta. Recunosc că am fost sceptică atunci când am trimis e-mail-urile şi că mă gândeam la planul B. Deci, a fost o lecţie şi pentru mine: „încearcă tot ce este de încercat!” 🙂

campanie

3 comentarii

Din categoria campanie, campanii, copil, copilărie, de suflet...

D’ale mele gânduri … rătăcite …


Consider că cel mai mare rău pe care şi-l poate face un om, o naţiune este să se lase îmbolnăvit/ă de sărăcie sufletească.

Eu am fost crescută, şi acasă, şi la şcoală (da, aia, ceauşistă) să fiu atentă la cel de lângă mine, să ajut cât şi de câte ori pot, să împart. Şi mi s-a părut, întotdeauna, firesc să fie aşa. Nefiresc îmi pare contrariul.

Lucram, cândva, în studenţie, la un birou notarial, undeva în provincie. Doar ce mă angajasem, când, într-o zi, intră o doamnă şi ne roagă să-i permitem să se retragă într-un loc retras pentru a-şi putea face insulina. Era evident că nu se simte bine. Am mers la şefa mea, i-am spus despre ce este vorba şi am rugat-o să mă lase s-o conduc pe acea doamnă în aşa-zisa cameră de protocol. Ea a ezitat, am insistat, până la urmă a cedat, mormâind. În fine, femeia şi-a făcut injecţia, ne-a mulţumit şi a plecat.

Şefa mea a venit la mine şi mi-a zis: „Dacă i se făcea rău la mine în notariat, ce făceam? Ce, tocmai pe mine m-a găsit? Ce sunt eu, mama tuturor răniţilor?”

Mi-a venit să plâng. Cuvintele ei m-au şocat, m-au pălmuit, m-au încovoiat. Mi-au răsunat toată ziua în urechi şi încă nu-mi dau pace! Nu pentru că mi le adresase mie. Ci pentru că putea să gândească, să simtă aşa! Cu atât mai mult, cu cât acea expresie „nu sunt mama tuturor răniţilor” începuse să-i placă. O repeta ori de câte ori cineva îi cerea ceva!

Da, nu poţi fi „mama tuturor…”, nu-i poţi ajuta pe toţi, nu poţi lua asupra ta durerea întregii lumi – probabil că nici nu este sănătos – dar, să nu ai nici cea mai mică tresărire, să nu faci nici cel mai mic gest posibil pentru cel de lângă tine, aflat în nevoie, înseamnă să fii monstru, nu om!

De aceea, consider că sfârşitul lumii înseamnă, de fapt, chircirea sufletelor, până la dizolvare!

2 comentarii

Din categoria diverse, gânduri