„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…”

„Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra protivnicilor lor politici”.

„Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne în credem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebue o idee care să limpezească toate capetele şi să ne
împreune pe toţi la lucru.”

„Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi
Românii, şi vom arăta numai decât cum nici nu pot avea, nici nu pot consti tui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă, care să fie o mai rea expre siune a poporul ui ei decât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, – nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, – ci al acestei coterii care-l guvernă, guvern ându – ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică. Eşită din nişte şcoli mizerabile a căror singură ţântă e propagarea minciunei, în care n’au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţiune, care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s’au infiltrat în capetele unei generaţiuni june şi de aceea docile nişte principii sistemat ice în flagrantă contradicţiune cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţiunea exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului , – ce putea fi ele de cât pure minciuni! In viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea, dacă toate consecinţele  ce  le trag din principii  falsificate nu  sunt, nu pot fi  decât  iarăşi falşe. Nu trebue dar să ne mirăm, dacă ei aplică principiile  cele mai mari din viaţa  publ ică  a popoarelor, astfel cum le aplică; pentru că ei le – au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falşelor noţiuni fundamentale  i-a făcut incapabili  de-a cugeta drept.” (Mihai Eminescu – „Scrieri politice”)

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţï-o doresc!

„Dacă Eminescu nu ar existat, el ar fi trebuit inventat.” 

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.”
[Odă (în metru antic)]