Scriam într-un articol anterior despre jocurile pe computer și, implicit, despre atitudinea noastră față de ele. Cum bine știți, joaca pe calculator este destul de controversată, dar, cu toatea acestea, și-a făcut loc, pe simțite sau pe nesimțite, în obiceiurile noastre cotidiene. Fie că le cumpărăm pe dvd-uri, fie că sunt jocuri online gratis, le jucăm. Și unora chiar ne plac. Sunt diverse, despre orice îți poți închipui sau nu. De exemplu, știați că există joc online cu și despre cubul Rubik? Vă aduceți aminte de cubul acela cu fețele colorate diferit, pe care trebuia să le învărtești de să le amețești – sau să amețești tu? – încât să le aduci toate acele pătrățele încăpățânate la aceeași culoare? Ei, bine, mie nu-mi reușea niciodată. Și mă enervam cumplit. Și nu sunt genul care să renunțe foarte ușor. Dar, degeaba! Făceam incantații, aplicam formule matematice, imploram, invocam logica, Divinitatea. Nimic. Nu-mi ieșea și pace! Ah! Și uneori eram atât de aproape… Nici nu vă închipuiți! Ei, bine, ca și cum nu ar fi fost suficient că mi-a chinuit copilăria, ghiciți ce? Exact. Cum spuneam, acum te poate “enerva” online. 🙂 Îl regăsești printre jocurile online 3D. Dacă nu mă credeți, puteți verifica. Evident că nici acum nu am reușit să-l îmblânzesc. L-am sucit, l-am rugat… Da, știu, zâmbiți superior pe sub mustăți că vouă vă ieșea de fiecare dată. Știu, știu, îl învârteați cu două degete și pătrățelele acelea colorate se așezau ascultătoare în formație din trei timpi și două mișcări. Hai, să văd dacă acum vă mai iese. 🙂 În schimb, la “bila de cristal” sunt maestră, să știți. Și nu m-am descurcat prea rău nici la “talentul maimuței”. Hmmm, asta n-a sunat prea bine. 🙂 În schimb, mai am de exersat la biliard 3D. Ce spuneți, vă lăsați provocați?
Arhive pe etichete: joc
Gărgăriţa cea cochetă (poveşti de … noapte bună, copii!)
Soarele îmbrăţişa poieniţa, cu lumina lui blândă, în timp ce un vânticel mângâia timid frunzele copacilor şi florile – roz, galbene, albe -, care, parcă, dansau şi râdeau spre cer. Iarba înaltă şi jucăuşă era leagănul a zeci şi sute de gâze, care de care mai colorate şi mai grăbite: unele spre căsuţele lor, cum erau furnicile, ce nu aveau niciodată timp să se oprească din drum, văzându-şi disciplinate, de treabă, altele, ce se jucau de-a v-aţi ascunselea, fugeau de colo-colo, dispărând de aici şi apărând unde nici nu gândeai. Doi fluturaşi veseli, ca două pete de culoare, zburau poznaş peste toate astea, întrecându-se unul pe celălalt, dansând, urcând spre cer şi coborând pe câte o floare, pentru a se odihni. Într-un astfel de moment, când unul dintre ei se odihnea, şi, uitându-mă bine, era Fluturel-albăstrel, cel care avea culoarea cerului, iar Fluturaş-gălbinaş, cel gălbior, ca paiul grâului, vorbea cu o albinuţă, cel din urmă se auzi strigat:
– Fluturaş-gălbinaş, vino, vino repede!
– Ce este, ce s-a întâmplat?
– Uite, acolo, pe un trifoi! Vezi? E o bulinuţă roşie. Se numeşte gărgăriţă! Hai, s-o salutăm şi s-o chemăm să se joace cu noi! şi Fluturel-albăstrel dădu să pornească spre mica bulina roşie, cu puncte negre, ce se aşezase, obosită, pe frunzele trifoiului, la câţiva paşi de cei doi.
– Stai aşa, unde te grăbeşti? Aia nu e gărgăriţă, e buburuză, mi-a spus, mie, mama, odată! îl opri din zbor Fluturaş-gălbinaş.
– Ba nu e buburuză, e găr-gă-ri-ţă! Ce e aia buburuză? Gărgăriţă îi zice, are şi un cântecel: “Găr-gă-ri-ţă riii-ţăăă, zboaaaa-ră-n po-ie-ni-ţăăăăăăăă”!, cânta albăstrelul cu toată puterea lui de fluturaş.
– Ba e bu-bu-ru-ză! îi răspunse îmbufnat gălbiorul, întorcându-i spatele.
– Hei, voi doi, veniţi aici şi nu vă mai certaţi degeaba! le strigă bulinuţa, amuzată de discuţia lor contradictorie. Fluturaşii zburară spre ea.
– Auuuu! se plânse unul.
– Aveţi grijă, sunt urzici ! Dragii mei, să vă spun cum stă treaba:
Gărgăriţă, mămăruţă, buburuză,
tot eu sunt, oricum mi-ai spune,
uneori şi eu-s confuză:
una sunt, dar am trei nume!
– Mămăruţă, buburuză, gărgăriţă – uau, ce de nume ai şi eşti mai mică decât noi! Ne bucurăm să te cunoaştem! Noi suntem Fluturel-albăstrel şi Fluturaş-gălbinaş! Vrei să fii prietena noastră şi să ne jucăm împreună?
– Şi eu mă bucur să vă cunosc! le răspunse gărgăriţa, zâmbindu-le. Şi, dacă tot suntem prieteni, haideţi să vă spun un secret: ştiţi cum îmi spun englezii? le şopti ea, apropiindu-se de ei.
– Mai ai încă un nume? strigară, într-un glas, cei doi fluturaşi, uitându-se, miraţi, unul la celălalt.
– Şşşşşşş!! Englezii îmi spun „ladybird”! Nu-i aşa că sună….ăăăăă…. cochet? Hi, hi, hi! Eeee, a-şaaaa, ca-n poezii…, se alinta mica gărgăriţă, în timp ce scotea la iveală aripioarele subţiri şi transparente, luându-şi zborul.
Fluturaşii rămaseră pe loc, fermecaţi de noua lor prietenă.
– Haideţi să ne jucăm, ce aţi rămas aşa? le strigă ea, uitându-se în urmă şi râzând de ei.
Cei doi o urmară veseli şi joaca lor reîncepu în poieniţa plină de viaţă, sub privirile calde ale soarelui.
(Bucureşti, 12 iunie 2012)
N.B. Povestea are la bază poezia cu acelaşi titlu
https://noaptebunacopii.wordpress.com/2010/05/30/gargarita-cea-cocheta/
Din categoria copil, copilărie, de suflet..., poveşti
La aniversară…
Şi a mai trecut un an. Cu multe: bune şi mai puţin bune. Chiar! Aţi văzut cât de multe încap într-un an şi, în acelaşi timp, paradoxal, ca într-un joc straniu al destinului, cât de puţine? Îţi faci, la punctul zero, atâtea planuri şi ai atâtea aşteptări, gândind că un an îţi este de ajuns să bifezi tot ce ţi-ai propus. Dar anul trece, faci bilanţul şi constaţi că mai aveai multe de făcut. Te trezeşti… doar mai bătrân. Cu un an. 🙂 Şi o iei de la capăt. Oricum ar fi, îi mulţumesc lui Dumnezeu că
a mai trecut un an,
pe-o clapă de pian,
s-a mai cântat o notă,
din viaţa-mi imperfectă.
Din categoria de prin viaţă păţite şi adunate, de suflet..., diverse, gânduri
Clipele
Muşc din timp, ca dintr-o piersică zemoasă şi simt clipele prelingându-mi-se pe buze, precum un nectar dulce-acrişor cu gust de copilărie. Sar coarda pe cadranul pendulei şi mă-mpiedic de clipele ce-mi julesc genunchii şi coatele sufletului, ca într-un joc din copilărie. Îmi scufund faţa în curgerea minutelor, iar clipele mi se lipesc de pleoape, precum petalele de trandafir, cu iz de copilărie.
Ce credeţi?
Dacă ar fi să întocmim un alfabet al vieţii, câte litere credeţi că ar trebui să aibă şi care ar fi prima literă: „t” de la „tupeu”, „i” de la „iubire„, „s” de la „speranţă”, etc. ?
Din categoria ce credeti?
Azi, m-am împăcat cu luna
Azi, m-am împăcat cu luna.
Deunăzi, într-o noapte, vrând să-mpletesc nişte cuvinte, ideile-mi zburdau aiurea prin minte, refuzând să se aşeze cuminţi, ceea ce mă enerva îngrozitor. La geam, luna râdea nepăsătoare. I-am strigat că-i prea plină de ea. Şi, chiar, prea cochetă.
– Eşti atât de superficială, uneori, îmi răspunde, privindu-mă de sus.
– Iar tu eşti o răsfăţată şi o ingrată. Te-au proslăvit şi te proslăvesc atâţia! Şi tu ce faci? Le furi somnul şi, câteodată, şi minţile. Până şi pe lupi îi faci să urle la tine. Şi mai eşti şi foarte schimbătoare. Ha, dar tot ai fost cucerită, îi strig eu, triumfătoare.
– Eşti naivă! îmi aruncă ea.
Apoi, râde uşor, îşi acoperă faţa cu un voal alburiu şi dispare.
Din nou, a avut ultimul cuvânt.
Şi ideile astea care refuză să se supună!
Următoarele două nopţi, n-a mai apărut. Am pândit-o cu răbdarea unui animal de pradă. În zadar.
A treia noapte, m-am strecurat afară şi am scrijelit pe un nor: „Mi-e dor de lumina ta!”.
Acum, îmi zâmbeşte, din nou, la geam. Eu o privesc îngăduitoare.
Dar, parcă, nici ea nu mai este chiar aşa de plină…
Din categoria gânduri, proză, recurs la prea multă realitate
Celălalt eu
Azi am avut întâlnire. Cu mine.
– Îţi propun un joc, accepţi? m-a-ntrebat celălalt eu al meu.
– De parcă aş avea de ales! Accept, zic.
– Uite, eu îţi pun nişte întrebări şi tu răspunzi cu primul cuvânt care-ţi vine în minte. Să-ncepem: Ce-i defineşte pe oameni?
– Hmm. Mersul biped.
– Mda. Pentru unii e singura caracteristică. Dar şi găinile sunt bipede şi sunt… găini.
– Sufletul? supralicitez eu.
– Bun. Bipezi şi cu suflet.
– Iubirea, ura?
– Şi animalele iubesc. Şi, uneori, o fac mai bine, mai intens decât oamenii. Dar este adevărat, animalele nu ştiu să urască.
– Gândirea?
-Gândirea? Am văzut animale cu uimitoare planuri de acţiune. Şi, câteodată, mi-e greu să cred că-i doar instinctul.
– Credinţa? merg eu mai departe.
– Ce-i credinţa? Propăvăduirea lui Dumnezeu? Cruci şi metenele? Lumânări aprinse? Mersul la slujbă în fiecare duminică? Cunoaşterea Bibliei? Să nu spui „fir-ar al dracului?” Ce-i, deci, credinţa?
– Deşi se spune că izvorăşte din necunoaştere, credinţa e Cunoaşterea. E relaţia fiecăruia cu Dumnezeu. E împăcarea cu Dumnezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Poate fi chiar fericirea.
– Fericirea? Ce-i fericirea?
– Pentru mine, fericirea înseamnă să-mi văd familia râzând, în fiecare zi.
Eul meu m-a privit şi n-a mai zis nimic.
Voi ce i-aţi fi răspuns?
Din categoria ce credeti?, gânduri, proză
Jocul cifrelor (Poezii pentru Victor, poezii pentru copii)
Cifrele, toate,
în cerc adunate,
au pornit un joc,
născocit ad-hoc:
1 – Unu sare într-un picior,
2 – Doi urmează repejor,
3 – Treiul vine mai-ncet,
4 – El cu patru e-n duet.
5 – Cinci priveşte-ncovoiat.
6 – Şase e un nouă răsturnat,
7 – Şapte e o uşă deschisă,
8 – Optul stă cu gura-nchisă,
9 – Nouă e un şase în picioare
Şi urmează…. ghiciţi oare?
Da, e bine, aţi ghicit,
10 – Zecele rege a sosit!
Dar, vai, circulă o bârfă,
Zece-i număr, nu e cifră!
0 – Am uitat un zero mic
Dar el înseamnă… nimic.
Din categoria poezii, poezii pentru copii